De azi ma duc la scoala iar. Bine, ma duc la scoala iar din octombrie anul trecut. Da’ acusa incepe iar sesiunea si pentru prima data n-o sa am emotii, n-o sa invat de dimineata pana seara, n-o sa ma claustrez in camera mea sa nu mai vorbesc si sa nu mai vad pe nimeni. Ca tot veni vorba de asta, ia sa ma descarc un pic: o luna jumate cat dura stresiunea, nu ieseam afara din casa, decat sa imi plimb cainii si sa ma duc la examene. Mancam de 2 ori pe zi, abia-abia, traiam cu cafea si cu foile in brate. Constiincioasa din fire, mergeam (aproape) la toate cursurile, dar in sesiune, simteam o nevoie nebuna sa le scriu din nou. De fapt asa era stilul meu de invatat. N-am avut o viata propriu-zisa de student din cauza ca pentru mine facultatea a insemnat citit, tradus, mers la scoala, venit acasa si iar citit. Au fost si iesiri cu colegele si cateva chefuri in caminul de baieti de la Poli, dar nimic demn de tinut minte. N-am fost nici o tocilara, pentru ca nu am avut note de 10 pe linie, dar nici mai mici de 7 (cu 2 exceptii ). Am avut si restante, vreo 4, ca deh, n-ai restanta, n-ai prestanta. Am avut si bursa prin anul 4, primul semestru, de care n-am avut grija ca tocmai ma angajasem si mi-au rasarit in cap figuri ca am destui bani, ce mai imi trebe si sa invat pentru ei? Mi-am facut o licenta pe tema feminismului despre care o sa va vorbesc alta data ca doar n-am scris 100 de pagini in franceza sa le tin pentru mine si comisia aia nepasatoare. Ah, si era sa uit, marea realizare a mea a fost ca am reusit in anul II sa trec la fara taxa, dupa ce tatal meu m-a amenintat ca n-are bani sa ma tina la scoli, asa ca as face bine sa invat. Si am invatat pana n-am mai trecut la cu taxa. Acum imi platesc singura scoala.

Revenind la oile noastre, acum am doar 2 examene, ceea ce este o adevarata usurare dupa 4 ani cu cate 13 examene pe sesiune, cate unul la a treia zi. Poate inca mai sunt printre voi care nu stiti ce facultate am terminat (Universitatea de Vest – Facultatea de Litere, specializarea franceza-engleza) sau ce master mi-am ales (Facultatea de Stiinte Politice, Filosofie si Stiinte ale Comunicarii – Mass Media si Realtii Publice). Na, uite ca vi-am zis.

Acuma, imi ziceti si voi ce pregatire aveti???

De ceva vreme trec prin drama cantaririi prieteniilor, a verificarii soliditatii celor pe care le am si de ce nu, sunt in cautarea unora noi.

Bineinteles ca sunt constienta ca la varsta asta nu se mai pot naste prietenii adevarate si durabile. Pentru ca imprietenirea cu oameni mari e mai greu de realizat dupa ce valul inocentei si cautarea unui partener de joaca s-au stins si s-au transformat in ciuda, invidie, zgarcenie, sarcasm, ironie si mult prea multe pareri si principii proprii.

Ma uit in agenda telefonului meu pentru a avea o oarecare evidenta a contactelor de acolo. Ma uit la lista mea de messenger unde sunt si mai riguros organizate in grupuri: “fete de la bloc” “amies”, “colege de facultate”, “colege de liceu”, “bloggeri”, “master”, “work”, etc.

Dintre toate aceste contacte cu cele din categoria “fete de la bloc” vorbesc cel mai rar si cel mai putin. Ne vedem la fel de rar, desi stam in blocuri vecine. Am copilarit impreuna, ne-am distrat impreuna si am plans impreuna si oricat de incredibil ar parea, la fel face si acum, atat de rar cum ne intalnim. Cred ca prieteniile durabile se nasc cand te joci cu Barbie in spatele blocului, cand fugi ca bezmeticul sa te ascunzi sau cand te joci de-a scoala. Nu ies cu fetele astea in oras; doar la zilele noastre de nastere mai bem un suc impreuna, dar asta nu inseamna ca daca vreuna dintre noi are nevoie de celelalte, ele gasesc motive sa se scuze.

Alte prietenii se nasc in liceu cand fiorii primei iubiri te imping in bratele colegei de banca sau poate intr-ale alteia dintr-o banca mai indepartata. Pot sa dureze, aceste prietenii, sau pot sa inceteze cand te duci la facultate.

Acolo te lovesti de alte imprieteniri, dar deja e mai greu. Incepi sa recunosti defecte, te deranjeaza anumite treburi, simti sabia neintegrarii mai acut ca oriunde. Dar parca-parca gasesti printre bisericute si cativa ca tine. Va adunati si faceti o bisericuta numai a voastra in care nu intra numai cui ii dati voi voie. Si aceste prietenii pot dura daca le dai sansa si daca accepti anumite tipologii, daca sunteti pe aceeasi lungime de unda.

Si cam asta cred eu ca e ultima etapa a vietii in care iti poti face prieteni. La lucru, oricat de bine te-ai intelege cu colegii, oricate glume ati gusta impreuna, undeva se produce o fisura si ceea ce numesti mai mult decat colegialitate e mai putin decat prietenie.
Incerci sa iti faci prieteni prin alte mijloace datatoare de cunostinte noi, de pilda: internetul. Socializezi virtual cu oameni care par sa-ti impartaseasca conceptiile, apoi te intalnesti la un suc, mai tii legatura cu ei, si mai apoi iti dai seama ca nu e chiar ceea ce placeai tu. (Nu se aplica in toate cazurile, thank God).

Eu am un talent innascut de a ma insela asupra unor oameni. Niciodata nu-i “citesc” din prima cu toate astea pana la urma ma conving cine merita si cine nu. As fi curioasa sa va cunosc in real life pe unii dintre voi, si mi-as dori din tot sufletul sa fiti asa cum imi imaginez eu ca sunteti.

Cine se uita la The Apprentice ar sti mai bine despre ce vreau eu sa vorbesc azi. Cui nu se uita, o sa incerc sa ii explic cat mai bine la ce concluzii am ajuns dupa un episod. Donald Trump sustine sus si tare, o repeta si face un crez din zicala “Never give up”. In opinia lui, nimic nu e mai rau decat sa renunti la ce ai inceput, la o ocazie ce ti s-a dat, la un vis de-al tau, la un proiect. Sub nici o forma n-ai voie sa nu mergi mai departe, pentru ca daca o faci, esti un loser, un quitter, un no one. N-am putut gasi cuvinte mai jignitoare ca astea in romana pentru ca toate s-ar reduce la unul: “ratat”. With all due respect, Mr.Trump… n-ai dreptate. Cel putin in ceea ce ma priveste pe mine, n-ai avea dreptate si nu ai putea sa ma faci sa ma simt o ratata daca eu as decide si as recunoaste ca nu pot sa merg mai departe. Ar insemna ca imi cunosc limitele, ca nu pot sa renunt la unele principii, ca nu sunt buna sa fac ceea ce mi se cere, ca nu sunt potrivita for the job.

Tot el mai zice ca are o admiratie mai mare pentru un boxer care desi vede ca incaseaza la pumni pana se satura, totusi ramane pe pozitii si se lasa lovit pana celalalt este desemnat castigator. Ca mai bine suporti sa ti se spuna You’re fired”, decat sa iti dai tu demisia. Eu si umilinta nu ne intelegem prea bine pentru ca eu nu ii gasesc locul in lumea asta. Incearca sa se inflitreze peste tot si de cate ori imi sta mie in putere o dau afara de nu se vede. Asa ca, la fel ca si Michelle, tipa care si-a dat demisia pentru ca avea cele mai mari sanse sa fie concediata, mai bine plec cu fruntea sus si imi pastrez integritatea si stima de sine, decat sa suport mila sau dispretul celor din jurul meu.

Trump zice ca daca perseverezi, daca depasesti cele mai mizere situatii in care esti pus, daca nu dai bir cu fugitii in fata primului obstacol, ai toate sansele sa reusesti si sa ajungi unde meriti. Ma intreb unde meriti sa ajungi daca ii lasi pe unii sa isi bata joc de tine, sau daca incasezi toate loviturile. Si pot sa va spun din experienta ca faza asta poate sa functioneze in favoarea voastra: o singura data in viata am fost umilita si am ales sa imi tin gura, sa imi canalizez toata ura intr-un coltisor al mintii si sa ii dau drumul cand ajung acasa. N-a iesit rau pentru mine, ba dimpotriva. Dar asta nu ma va face sa mai repet experienta.

Pe de alta parte, sa renunti nu e bine. Nu e bine sa te dai batut cand crezi in ceva, cand pui suflet in ceea ce faci. Sa iti urmezi visul pana la indeplinire e cea mai frumoasa experienta posibila. Sa nu te impiedici de primul obstacol si sa stai in banca ta pentru ca nu mai ai curaj. Mai sus vorbeam de neincalcarea principiilor si despre ne-apucarea unor cai neortodoxe pentru a obtine ce vrei.

Autor: Italo Calvino
Nationalitate: italian
Titlu original: Palomar
Anul aparitiei: 1983
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 6.5/10
Alte romane de acelasi autor: Daca intr-o noapte de iarna un calator, Iubiri dificile

Repede, repede am dat gata carticica asta pe care am dat 4 lei. Am stabilit chiar un record – 2 zile. Imi place Italo Calvino de cand am citit Daca intr-o noapte de iarna un calator…

Cum fac de fiecare data cand am un titlu in fata si nu stiu nimic despre el, incerc sa imi imaginez povestea inainte sa ma bag cu nasul printre pagini. Primul gand care mi-a brazdat tartacuta a fost ca Palomar e ceva cu soare. Trebuia in mod imperios sa aiba ceva de a face cu vara. Poate datorita rezonantei cuvantului, ce ma duce la “palmier”? In orice caz, da, apare maritul soare, cel putin in primele cateva capitole. Sa va povestesc un pic despre forma romanului. Are 3 capitole mari si fiecare are 3 subcapitole. Scurte, se scurg de zici ca nici nu le-ai citit. Imi place la Calvino ca isi face imaginile vizuale atat de … vizibile incat nu ai cum sa intelegi altceva decat ce vrea sa spuna. Si mai strecoara printre ele niste cugetari filosofico-lingvistice asa incat cartea sa nu fie prea usor de uitat. De pilda eu, de fiecare data cand o sa vad rasfrangerea razelor soarelui pe o intindere de apa, o sa ma gandesc la cartea asta. Intelegeti voi daca o cititi.

Subiectul nu e unul prea atragator… e lipsit de actiune fizica, doar pe ici pe colo mai afli ca cineva inoata, se plimba, sau merge in vacanta. Ah, cum am putut sa uit? Este un pasaj unde se observa actul sexual dintre doua testoase. Superb. Si il gasesc superb pentru ca inca o data a gasit o comparatie ciudata pentru a face dragoste. Daca intr-o Noapte de iarna, a face dragoste e cam ca si cum ai citi o carte, aici tangibilitatea pielii ia locul citirii sufletului.

Impresia pe care am avut-o la inceput a fost ca lui Palomar, personaj principal masculin, la a doua tinerete (parca), ochelarist si mare ganditor, ii sunt exploatate toate cele 6 simturi: vederea in timp ce contempla valurile, sanul unei femei, sau razale soarelui, auzul – cantecul pasarilor, tangibilitatea – faza cu testoasele, gustul si mirosul – cand intra dumnealui in charcuterie si in fromagerie in Paris si se simte ca la muzeu. Eram pe aproape, caci mai tarziu mi-am dat seama ce se intampla de fapt cu acest personaj dubios care mi se parea ca are o viata prea plictisitoare si prea mult timp liber. Palomar e un observator, un filosof al tuturor lucrurilor pe care le vede. Imaginatia prea bogata si cunostintele din toate domeniile il ajuta sa elaboreze scenarii si sa faca analogii intre cele mai ciudate elemente, fara a fi ridicole sau neverosimile. Pur si simplu vede ceva si de acolo porneste prin lumea filosofiei proprii.

Si cam despre asta e vorba.

… daca m-as trezi maine singura persoana de pe Pamant. In primul rand ca nu sunt o savanta, nici macar nu actionez in vreun domeniu al stiintei, in al doilea rand nu mi-as pierde timpul sa fac pe dr.Frankenstein.

Ideea la care m-a pus sa cuget Scaevola (in urma vizionarii filmului I am Legend) o sa o plasez oarecum in conditiile in care s-a desfasurat si actiunea filmului. Sa ne imaginam ca raman singura fiinta omeneasca pe Terra, intr-o civilizatie ramasa intacta, neatinsa de distrugeri majore. Adica am la dispozitie masini, benzinarii, case cu duiumul, filme si carti la discretie, tot felul de aparate, etc. Pe scurt, imaginati-va doar ca oamenii ar disparea si totul ar ramane la fel. Ce as elimina din scenariu ar fi aratarile alea contaminate de virus. Intr-o lume in care n-ai frica de nimic macar scapi de un sentiment. Eu una, cred, desi sunt o persoana care nu prea se impaca bine cu singuratatea, ca n-as innebuni intr-asa o lume. As lua o masina si m-as pune pe calatorit. M-as opri oriunde, in orice oras, la orice muzeu, in orice casa. Apoi as lua carti cu mine si as citi zile intregi, alte zile m-as uita la filme, as si dansa dupa crize indelungi de plans, de resemnare si de ganduri la sinucidere. Ar fi groaznic daca n-as avea macar o Sam cu mine.

De fapt, nu stiu ce as face, astea sunt doar primele ganduri care iti vin in minte cand cineva iti ofera ideea singuratatii si puterii supreme asupra intregii lumi, a lipsei constrangerii, a indeplinirii oricarei dorinte materiale. Cred ca dupa ce ti-ar trece euforia ca poti face ce te taie capul, nu ti-ar mai pasa, nu te-ar mai interesa nimic din tot ce ti-ar fi produs placere. Cred ca ai incepe sa plangi dupa toti parlamentarii si dupa toti politicienii, dupa cei mai enervanti oameni pe care i-ai cunoscut. Mai bine rau cu rau decat fara rau.

Mai multe despre film, gasiti la DeMaio.

Cand il primesti pe Ene in camera ta, nu poti sa o faci oricum. Ma rog, unii pot. Eu insa, am un ritual pe care daca nu il respect si nu il repet seara de seara, Ene vine prea tarziu la mine. Si cum prea multe oi ma plictisesc, cum ideile pentru blog imi rasar cand ochii nu suporta lumina telefonului sa le trec acolo, e musai sa fiu cat de ospitaliera pot cu dumnealui.

PREGATIREA: Orice barbat prefera o femeie aranjata, curata si devreme acasa. Ene nu face exceptie. Inainte sa vina, ma imbaiez, ma demachiez si ma cuibaresc intre perini sa il astept. Partea proasta e ca nu se anunta si cand vine mai repede ca eu sa fac toate astea… le cam fac pe fuga si risc sa adorm sub dus.

PATUL: Ah, patul!!! Locul la care viseaza toata lumea. Patura pufoasa in loc de cearsaf, 4 perini si o plapumioara in care daca ma infasor, abia o mai parasesc dimineata cand trebuie sa plec; nu e prea tare, nu e prea moale, nu e prea mic, nu e pea mare. Un element fooooarte important al patului e perinuta pe care mami m-a invatat sa o numesc “puiut”. Am 2, pe fiecare perina, astfel incat cand ma intorc de pe o parte pe alta sa nu trebuiasca sa il iau cu mine, sa imi pice obrazul direct pe celalalt. Clever, huh? Ene vine degeaba daca nu am puiutul cu mine. Oriunde plec, il iau si pe el, there’s no question about that.

OUTFIT: Spre deosebire de ceilalti barbati si spre imensa mea satisfactie, pe Ene nu e neaparat sa il astepti in neglige, in pijama de satin sau in camasa de noapte care arata ca o rochie. Eu l-as astepta imbracata intr-o chestie de-asta, evident pe masura mea. Pentru ca nu mi-as mai face griji pentru spatele gol sau pentru lipsa sosetelor. Da, dorm cu sosete din septembrie pana in iunie, si sunt mandra de-asta.

POZITII si PREZENTE: In patul meu n-are ce cauta nimeni si nimic. Asa ar fi intr-o lume ideala. Si cum nici eu, nici voi nu traim intr-o utopie… sunt nevoita sa il accept pe Iubi si cainii cand au chef. Bine ca n-au prea des. Ma impac greu cu tinutul in brate, cuibaritul in curbura genunchilor sau pe Ricky sub plapuma. Singurele brate pe care le ador in jurul meu sunt ale lui Ene, ca-s invizibile. Cu pozitiile nu-i de gluma; trebuie alese cu grija pentru ca orice mana pozitionata aiurea, orice picior neindoit cat trebuie si orice asezare a capului strica tot farmecul intalnirii cu Ene. Pe burta la inceput, cu nasul lipit de marginea patului, sau pe diagonala cu picioarele in forma de 4… cam asa incepe. Nu stiu cum se deruleaza ca la un moment dat adorm si nu mai stiu ce fac (but that’s another movie) si a doua zi ma trezesc cu gatul intepenit sau cu umerii incovrigati.

Caraghios lucru si dormitul asta.

Abia acum, Richie, pot sa iti raspund la intrebare. Abia acum ma simt putin in stare si nu as fi ipocrita in cele ce urmeaza sa spun. Sfarsitul anului care a trecut a fost cam sub semnul gandurilor negre, sub zodia negativului, al rautatii si al gunoaielor sentimentale. Nu sunt mandra de asta, nu ma laud, nu vreau sa se mai repete. Nu cred ca vreodata in viata am avut sufletul atat de otravit ca in lunile ce au trecut si sper sa nu imi mai fie nici de azi inainte. Greseala si pacatul au fost ale mele, pentru ca mi-am lasat mintea sa se murdareasca si sa imi imbolnaveasca in asa hal gandurile. Acum, se pare ca locul ala de sub sanul stang, ce palpita neincetat, e mai calm, mai gol de inchipuiri si asteapta sa fie populat de senzatii pozitive. O fi vina Anului Nou, a hotararilor pe care le-am luat acum 3 nopti la ora 12? Who cares?

Vrei 3 motive pentru care sa gandesc frumos? Iata-le:

• Pentru sanatatea mintii si a interiorului meu
• Pentru sanatatea mintii celor din jurul meu
• Pentru ca sunt o optimista

Gandurile mele cele mai frumoase se indreapta spre Teo, Cinabru, Cropcircles, Puisorul, Ciupercutza, Scaevola. Si spre mai multi dintre voi, dar mai am multe lepse.

Autor: Per Olof Ekstrom
Nationalitate: suedez
Titlu original: Sommardansen
Anul aparitiei: 1951
Premii: nu
Ecranizare: Hon dansade en sommar (1951)
Nota mea: 7/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Titlul acesta l-am gasit in biblioteca mea sub forma unei carti literalmente franjurata. Cele 380 de pagini ale ei le-am parcurs tinandu-le in mana ca si cand orice bruscare ar fi distrus continutul ei. Imi doream demult sa o citesc, dar intre timp au intervenit alte curiozitati si nu i-am acordat atentie. Intr-unul dintre romanele pe care le-am luat de la SDC am gasit un semn pe care i se facea reclama; n-am stat pe ganduri si am cautat-o.

Povestea e una demult “fumata” de filmele americane: Goran, un baiat de oras, tanar, student, cu multe calitati, isi petrece vacanta de vara intr-un sat pe care la inceput il uraste. Nefiind obisnuit cu lipsa de activitate, cu plictiseala, cu caldura inabusitoare, incearca sa isi ocupe intr-un fel sau altul multul timp liber pe care il are. La un moment dat intalneste o tarancuta frumoasa, Kerstin, care ii atrage atentia si parca ii reda pofta de viata. Tanarul incepe sa se implice in viata satului, atat cea agricola, cat si culturala (se inscrie in Asociatia Tineretului si joaca in piese de teatru) si in relatia cu micuta Kerstin, incep sa i se dezmorteasca instinctele sexuale. Crescuta intr-o religiozitate pe care o incalca cu greutate, fata se lasa sedusa, nu inainte ca din cauza unui incident, Goran sa ajunga sa o iubeasca la nebunie. Dragostea lor reuseste sa doboare micile eforturi si obstacole care i se pun in cale si cei doi isi traiesc povestea prin mijloace mai putin ortodoxe.

De cum am vazut cartea, am banuit ca titlul se refera la o fata, pe tot parcursul ei asteptam sa vad daca ma insel. Finalul, poate previzibil, va las sa il descoperiti singuri.

Idila rustica a tinerilor suedezi este si mediul propice pentru a aduce in discutie si alte aspecte ale vietii de la mijlocul secolului trecut. Ciocniri agresive la nivelul limbajului intre biserica si tineret, infruntarea unor mentalitati influentate de agricultura si a altora conduse de cultura, opozitia batran-tanar, urban-rural, puritanismul pe care tinerii sunt gata sa il aboleasca sunt mici intamplari care fac din aceasta carte un document realist al vremii sale.

As fi vrut sa patrund mai mult in mintea si in sufletul personajelor, dar din pacate scriitorul s-a rezumat la o perioada scurta din viata lor, astfel incat analiza psihologica nu e prea exploatata.

Nu stiu si nici nu stiam nici inainte mare lucru despre Suedia, Per Olof Ekstrom fiind prima figura de care m-am ciocnit. Si-a scris acest roman la 23 de ani, intr-un limbaj indraznet, proaspat si surprinzator, presarat cu referiri la traditia si literatura suedeza. Filmul, ecranizat imediat dupa aparitia cartii, a fost cel care a facut povestea cunoscuta. De atunci incolo, succesul i-a fost garantat.

Citatele pe care le-am scos din acest roman le aveti aici.