Nu trebuie sa fii un rocket scientist ca sa iti dai seama ca imi plac cartile. Baghy s-a prins repede si m-a taguit foarte frumos, mi-a facut o oferta speciala de fapt. Si cum eu sunt innebunita dupa taguri, imediat am sarit cu un post. Asa: leapsa asta (spus mai pe romaneste) consta in a deschide cea mai apropiata carte, la pagina 111 si a scrie primul paragraf. Iata ce am gasit eu pe noptiera mea noua (da, mi-am luat noptiera de la Praktiker).

Asta e citatul meu si provine din Faust de Goethe. Asta citesc acum si imi place cat de cat, voi scrie probabil un post cu mai multe pareri cand o voi fi terminat. Sa fie oare o coincidenta ca e vorba de moarte?
Ceilalti vizati sunt: Scorojit, Monica si White Noise.

Daca ar trebui sa luati cele mai enervante asteptari si apucaturi ale unei fete, chestii pe care serialele si filmele americane le descriu ca fiind tipic femeiesti, o sa aveti supriza sa aflati ca din multe astfel de puncte de vedere, nu ar fi trebuit sa fiu fata. O chesti de genul ” hai sa ne mutam impreuna” poate fi considerata o chestie dupa care in mod normal femeile sunt innebunite. Dorinta de a-si vedea iubitul commited. Na, eu una nu sunt pentru mutat. Inca. Adica imi place sa petrec cateva zile cu Iubi, imi place sa ne comportam de parca am fi mai mult decat iubiti, dar la un moment dat, totul trebuie sa revina la normal. La normalul meu. Adica sa ma intorc noaptea la 12-1 acasa, somnoroasa unde ma asteapta patul meu facut, unde fac dus la mine in baie, unde imi sunt toate lucrurile asezate in dulapurile unde eu am hotarat ca e locul lor. Nu as putea sa consider “acasa” un alt apartament unde lucrurile mele pot fi acuzate oricand ca sunt imprastiate, ca nu sunt puse la locul lor, unde sa nu ma simt ca sunt “chez moi”. Stau in acelasi apartament de cand aveam un an si l-am vazut transformandu-se sub ochii mei, blocul in care stau si vecinii tampiti pe care ii am o sa reprezinte tot timpul acasa. Indiferent unde m-as duce, unde as locui sau cu cine. Ideal ar fi ca ai mei sa se mute la sat, unde au o casa, si eu sa raman aici, dar asta nu prea cred ca se va intampla si pana la urma tot eu voi fi cea care va trebui sa se mute. Poate voi putea considera un alt “acasa” un apartament pe care mi l-am cumparat prin propriile puteri, de unde sa nu ma poata da nimeni afara si unde sa pot face ce vreau eu pentru ca sunt “la casa mea”. Chiar daca aceasta noua casa ar fi cumparata impreuna cu Iubi, tot “acasa” as considera-o pentru ca si eu am contribuit. Ma sperie putin viitorul din punctul asta de vedere. Si acest lucru se datoreaza faptului ca nu am fost niciodata plecata de acasa, mai mult de o luna. Imagine!!! Am facut facultatea aici, n-am fost cu burse pe nicaieri ca sa ma desprind cat de cat de Timisoara si cred ca de asta tin asa de mult la casuta mea, la camera mea de care cateodata ma plictisesc, dar la care m-as intoarce oricand. Of, acum m-am intristat.

“La Mos Traian” e un butic cu terasa unde mai toti din zona isi fac cumparaturile, dar mai ales unde toti stau la o bere. Fiind singura terasa in aer liber si acoperita cu vita de vie, deschisa pana la 11 seara e locul de intalnire al tuturor celor care muncesc toata ziua si la sfarsitul ei se bucura de o bere.
Nu despre asta vreau sa va povestesc insa. La buticul asta (impropriu spus boutique) vinde o tanti. Tanti Gabi. E singura vanzatoare de cativa ani incoace. Ce m-a facut pe mine sa scriu despre ea e faptul ca ZILNIC de la 8 dimineata si pana la 11-12 noaptea ea e acolo. Fara zi libera, fara pauza, fara concediu. In fiecare zi. E femeie maritata, are casa ei si e o femeie normala. Trebuia sa precizez asta. Ma intreb ce fel de viata mai are ea. Stiu ca are 2 fete, maritate, una dintre ele are si copil, dar e plecata in Germania cred, si cealalta e aici in Timisoara. Nu isi ia liber sa petreaca putin timp cu sotul ei, cu fiica ei, putin timp liber cu ea insasi. E parte din buticul ala si nici nu as putea sa mi-l imaginez cu alta tanti acolo. Toti ne-am obisnuit cu ea, toti ii povestim necazurile si bucuriile si pe toti ne ajuta cum poate ea: cu un sfat, cu o cumparatura pe credit, cu pasuire, cu ultimele barfe. Vara, iarna, nu conteaza, sta acolo indurand frig si calduri, tantari si oameni beti. Stie cum sa se poarte cu toti, stie cum sa le vorbeasca si stie ca noi o respectam. Ma intrebam oare ce salar ii da patronul ei? Si oricum nu poate fi foarte mare. Dar chiar daca ar fi, se merita sa stea, pardon, sa locuiasca, acolo? Am vrut sa ii pun o eticheta (cum ar fi: “dovada vie de workoholism”), dar, sincer, nu pot. Nu stiu. Doar ma mir.