Despre invatamantul romanesc n-are rost sa intram in detalii, polemici si alte discutii interminabile, ca n-are rost. Fac febra musculara la degete degeaba. Scriu postul asta pentru a face o anti-reclama unui masterat de la Universitatea de Vest din Timisoara. Acest masterat este Managementul Resurselor Culturale. Cand am terminat facultatea si am auzit de aceasta optiune am zis ca este exact genul de studii care mi se potrivesc. Nu m-am inselat asupra acestui aspect, dar m-am inselat asupra acestui proiect. Mai sa plang anul trecut in iulie sau august, cand m-am inscris si imi zicea secretara ca exista posibilitatea sa nu aiba loc acest masterat din cauza dorintei reduse de a invata despre Resursele Culturale. Pana la urma, am fost la un interviu unde m-au intrebat unde lucrez si pe ce tema mi-am facut licenta, interviu pe care evident l-am luat. Nici nu se punea problema sa nu il iau ca doar aveau nevoie de noi. Am intrat la fara taxa pe baza mediilor, deci viitorul suna bine. Vine luna lui octombrie cand, ce sa vezi, toate facultatile si masteratele incepusera cursurile, mai putin masteratul in discutie, care isi mai prelungea vacanta cu inca 2 saptamani. Pe la jumatatea semestrului au binevoit si unii dintre profesori sa se dezmeticeasca si sa incerce sa ne invete cat de cat ceva. Primul meu curs de la masterat s-a tinut in luna noiembrie in Piata Unirii in fata Domului pe bancutele alea de lemn. O discutie de 15 minute cu un profesor, caruia nu vreau sa ii dau numele si care a facut in mare un plan despre cum se va desfasura cursul lui. Am continuat sa mergem la cursuri, la care profesorii nu veneau, ii sunam, nu raspundeau, sau bagau un motiv penibil ca sunt altundeva (vezi show-uri auto sau partide de tenis). Vine si « temuta » sesiune cand am luat note de la 9 in sus, mai putin un 7 pe care l-am primit de la un profesor de economie, care dicta unor absolventi ai Facultatii de Litere, cu punct si virgula. In fine…din semestrul doi nu m-am mai dus. Aveam alte lucruri si preocupari mai importante decat sa-mi pierd timpul cautand profesorii ca de invatat ceva nou oricum nu invatam. Cam asta e parerea mea despre acest masterat in special. Se mai fac multe magarii si in alte domenii, ramuri si subramuri ale invatamantului dar n-am chef sa vorbesc despre ele. As fi doar o voce (nici macar, ca nu ma aude nimeni) intr-o mare de frustrati.

Zilele astea se repeta unul dintre momentele cand patriotismul meu da pe dinafara si ma simt mandra ca sunt romanca. Asta se datoreaza faptului ca « Romania shines at Cannes ». Demult nu am simtit o astfel de mandrie pentru tara mea. Alte momente care mi-au provocat asemenea sentimente au fost cele de la Jocurile Olimpice, cand la gimnastica intregul podium a fost rosu, galben si albastru (superb moment), pe la Eurovision cu Luminta Anghel (se putea si mai bine), si au fost mai multe, dar acum nu mi le amintesc decat pe astea.

Revenind la Palme d’Or, nu am constientizat niciodata importanta acestui Festival de la Cannes, mi se parea o copie palida a Oscarului. Dar cred ca de anul asta, cand vad cat credit i se acorda, si mai ales ca invingatorul suprem e Cristian Mungiu, parca il vad in alta lumina. Probabil nu i-am acordat aceasta importanta pentru ca nu prea ma pasioneza filmele non-hollywoodiene. Si cum aici se premiaza filme nu foarte cunoscute si mediatizate, nu prezenta nici Festivalul nici un interes.

Sincer, nici filmele romanesti mai noi, nu prezinta un interes prea mare pentru ca mi se par toate inspirate din anii comunismului, din latura obscura a poporului nostru. In filmele romanesti, care nu stiu daca ati observat dar sunt cam fara linie melodica (cel putin cele pe care le-am vazut eu), se trateaza subiecte cum ar fi : inchisoarea, avortul, hotia, revolutia, prostitutia, infractorii, armata, de parca doar atat ar fi in tara asta. Filmul romanesc care mi-a placut cel mai mult a fost Legaturi bolnavicioase. A fost altceva, ceva cu care Romania nu era obisnuita si ceva redat atat de real incat n-a parut ridicol. Dar sa speram ca o sa avem si alte subiecte pe care sa le punem pe pelicula, ceva mai optimist…

Da, s-a intamplat in sfarsit si miracolul asta. Nu credeam ca voi ajunge si eu acolo, ca ma voi lasa convinsa, ca o sa-mi faca atata placere, dar pentru toate exista o prima data.

Adevarul e ca a durat cam mult, de la 7 seara pana la 11 si ceva, poate chiar 12, sambata seara. Obositor, dar satisfacator, desi finalul a fost cam trist. Inca ma mai dor picioarele si ma simt obosita.

Vorbesc desigur despre finala Cupei Romaniei, despre meciul Rapid – Poli.

Primul meu meci pe care l-am vazut live a fost foarte reusit, mai putin partea cu victoria Rapidului. Nu ma pricep eu prea bine la fotbal, nu cunosc jucatorii, nici regulile, nici cantecele (desi am stat la galerie ), dar a fost o experienta pe care vreau sa o repet. Motivele pentru care m-am lasat convinsa au fost : in primul rand ca era finala Cupei, in al doilea rand ca jucau cu Rapidul si nu avea sa se lase cu bataie (nu m-as duce niciodata la un meci cu UTA, sau Dinamo, sau Steaua – atata lucru mai stiu si eu), si in al treilea rand imi cumparasem un tricou violet care mergea cel mai bine la ocazia asta. Suna asa de girlish o treaba asa de masculina, dar fiecare priveste din perspectiva lui.

Chiar daca au pierdut, eu continuu sa tin cu Poli si promit solemn sa ii sustin si pe viitor si cand mai am ocazia o sa demonstrez ca sufletul mi-e alb si inima violeta (sau era invers ?).