Top 10 cărți citite în 2016

2016 a fost unul dintre cele mai darnice, dacă nu cel mai, în cărți bune, extraordinare, formidabile. Pentru eșecul de acum doi ani, 2016 a recompensat din plin. 10 cărți de cinci stele și 10 de patru zic că sunt o statistică frumoasă pentru cele 27 de cărți citite anul trecut. Apropos de numărul ăsta, nu mi-am dus la îndeplinire provocarea literară de 30 de cărți pe 2016 pentru că mi-am ales multe cărți peste 400 de pagini (mai exact 10, dintre care una de 904 pagini), dar cu toate astea a fost anul cu cele mai multe pagini citite – 10.455, fără procentul de 30% din One of Us pe care încă n-am terminat-o.


Cam astea sunt statisticile, iată și topul:

10. Lapte negru – Elif Shafak

Mă bucur că am făcut cunosțință cu Elif Shafak prin cartea asta. Nu mi-a plăcut traducerea în mod deosebit, dar alegoria prin care și-a descris sufletul și a pus în cuvinte lupta interioară dată între viața profesională și maternitate, între libertatea de a face ce vrea și barierele ridicate de noul născut, dar și împăcarea cu noul statut, toate astea mi-au ajuns la suflet. Nu m-am identificat cu ea întru totul, dar pe ici pe colo mi-am regăsit propriile gânduri și simțiri.

9. Soția din Paris – Paula McLain și Ușa – Magda Szabo

Nu am vrut să aleg între aceste două cărți, că în fond, nu mă obligă nimeni. Mi-au plăcut amândouă la fel de mult și nu mi s-a părut corect să exclud una dintre ele. Soția din Paris e povestea de dragoste, ficționalizată, dintre Ernest Hemingway și prima sa soție, Hadley. Am spus și-n recenzie și repet și aici: Ernest Hemingway e mult mai fascinant (pentru mine) ca personaj decât ca scriitor. Hadley i-a fost alături la începuturile sale scriitoricești, l-a iubit încât a acceptat ce nu multe femei ar fi făcut-o, dar la un moment dat a trebuit să renunțe. Am plâns la momentul ăla. Ușa a fost o surpriză tare frumoasă. Mi-a plăcut mult stilul Magdei Szabo și traducerea lui Andrei Dosa. Un stil poetic, sincer și un personaj original, care a existat în realitate.

8. Povestea slujitoarei – Margaret Atwood

Îmi plac distopiile pentru că îmi oferă bucuria că trăiesc în libertate, fără restricții. Și-mi plac și pentru că, deși au toate puncte comune, elemente standard pe care sunt construite, cumva, autorii de distopii reușesc să aducă ceva nou. Atwood descrie niște episoade de ți se ridică părul în cap, nu doar din cauza absurdului, cât din cea a grotescului.

7. Singur în Berlin – Hans Fallada

Îmi plac și cărțile despre război, despre orice război, din același motiv din care îmi plac și distopiile. Plus acela că prin ele învăț și ce n-am învățat la școală. Doar că na… subiectul e un pic sensibil, mai ales din cauza atentatelor de peste tot din lume. Din cartea lui Fallada am învățat despre teroarea în care au trăit nemții în perioada celui de-al treilea Reich, amenințarea care-i pândea la fel ca și pe evrei și lipsa siguranței că dacă erai neamț erai ferit de pericole. Dimpotrivă.

6. Se numea Sarah – Tatiana de Rosnay

Dacă îi făceam o recenzie proprie, aș fi povestit despre cât de strâns mi-a fost sufletul când am citit cartea asta. Și nu doar o dată, ci de câteva ori, din mai multe motive. În special în ceea ce-l privea pe băiețelul închis în dulap. Apoi la aflarea atrocității care s-a întâmplat la Vel D’Hiv, un episod șters din istoria Franței. Apoi turnura pe care au luat-o lucrurile în Julia și soțul ei. Of… da, încă mă bântuie cartea asta.

5. Împărăteasa Orhidee – Anchee Min

Pentru că am citit și continuarea, Ultima împărăteasă (mult mai slabă), evenimentele din timpul domniei lui Tzu-Hsi mi se cam amestecă în cap. Știu însă că am citit cu sufletul la gură despre cum a ajuns ea una dintre favoritele regelui, cum i-a câștigat încrederea și cum a condus China în umbra lui, cum a luptat pentru iubirea lui și cât l-a iubit. Și prin câte a trecut ca să obțină ce și-a dorit.

4. Casa spiritelor – Isabel Allende

Foarte asemănătoare cu structura și arborele genealogic din Un veac de singurătate, cu stilul lui Marquez și cu decorul din cartea lui, Casa spiritelor nu m-a deranjat deloc din cauza acestor similitudini. Dimpotrivă, mi s-a părut originală, amuzantă și tragică, în același stil dulce pe care l-am descoperit la Allende în Țara mea inventată. Am devenit fan.

3. Middlemarch – George Eliot

Era de mult timp pe listă, însă m-a convis un articol din The Guardian să o citesc cât mai repede. Articolul spunea că e cea mai măreață capodoperă a Angliei. După un asemenea verdict, trebuia să mă conving. Singurul regret pe care îl am e că Mary Ann Evans nu și-a semnat cartea cu numele ei. Sfatul meu e să nu vă speriați în fața numărului de pagini, vă asigur că merită „efortul”.

2. A trăi pentru a-ți povesti viața – Gabriel Garcia-Marquez

Ah, ce titlu potrivit pentru cartea asta. De fapt pentru orice viață trăită în atâtea evenimente, atâta istorie, în compania atâtor personalități, într-o familie numeroasă și multă, multă libertate. Scorul în ceea ce îl privește pe Garcia-Marquez este de 2-2 (am adorat Veacul și cartea asta, însă nu m-am împăcat deloc cu Dragostea în vremea holerei, iar Despre dragoste și alți demoni nu mi-a lăsat o impresie prea puternică), cu siguranță mai citesc și alte cărți să văd în ce parte înclină balanța.

1. Open – Andre Agassi

Spuneam la început că anul ăsta am citit multe cărți de 5 stele, extraordinare, cărți care au contribuit imens la cultura mea generală. Însă niciuna dintre ele nu m-a făcut să trag de ea ca să-mi prelungesc plăcerea de a fi în compania ei, să mă mai bucur de strategii mentale, de sinceritatea cu care își povestește și recunoaște Agassi (prin scrierea lui J.R. Moehringer) greșelile, victoriile, antipatiile și poveștile de iubire. Open (un alt titlu extraordinar ales) e, pentru mine, cartea anului 2016 și sper ca la un moment dat să o recitesc. Pentru acea plăcere de a fi în compania ei.

Îmi doresc ca 2017 să fie cel puțin la fel de bogat în cărți bune și pagini cum a fost anul trecut.
Dacă aveți un top al cărților citite în ultimele 365 de zile, m-aș bucura să-l împărtășiți cu mine.