Camera

Autor: Emma Donoghue
Titlu original: Room
Naționalitate: irlandeză
Gen: ficțiune
Anul apariției: 1992
Nr. pagini: 321 (Little, Brown and Company)
Premii: New York Times Notable Book of the Year, Man Booker Prize (shortlist)
Ecranizare: Room
Alte cărți de același autor: nu
Nota mea: 5/5

Prima dată când am auzit de Room a fost pe blogul lui Octavian (blog care din păcate nu mai există) și mi-a stârnit interesul probabil prin recomandare pentru că nu-mi aduc aminte să fi citit recenzia în întregime. Altfel nu-mi explic de ce nu știam nimic despre ea până să citesc pe Goodreads scurta prezentare. I-am notat titlul pe lista din capul meu și când mi-am pus la punct contul de Goodreads mi-am adus aminte de ea. Astfel i-a venit rândul mai repede, încurajată fiind de cele 5 steluțe din dreptul celor care o citiseră. M-am apucat de carte a doua zi de Paște și 6 zile mai târziu eram deja gata cu ea. Aș fi terminat-o mai repede dacă timpul ar fi fost mai îngăduitor cu mine.

Room (nu pot să-i spun Camera, pentru că la fel ca și pentru Jack, camera a devenit o entitate) e genul de carte pe care n-o poți lăsa din mână. Nu pentru că ar fi o operă de artă, căreia să îi analizezi construcția frazei, sa te minunezi la alegerea metaforelor sau să te întrebi ce-a vrut să spună poetul, ci pentru că te ține în suspans și n-ai vrea să adormi, să pleci de acasă, să te ridici din pat până nu afli ce urmează să se întâmple. Stilul e simplu, frazele scurte, mult dialog și limbaj stâlcit, dar ușor de înțeles.

Ca multe alte cărți pe care le-am citit și le-am îndrăgit și Room e povestită de un copil. De Jack, care are 5 ani. Totul e redat prin ochii lui, prin gândurile lui și prin urechile lui, nu ni se prezintă altceva decât lucrurile la care este el martor. Și ca orice copil, este un burete care absoarbe și povestește totul din jurul lui.

Pe scurt despre carte: inspirată din întâmplări reale, despre care cu toții am auzit cel puțin o dată sau am văzut măcar un film/serial, Room e povestea unei fete răpite și ținute în captivitate de un om bolnav mintal care o violează cu regularitate până când aceasta nu se mai împotrivește. Evident că rămâne însărcinată și-l naște singură și neasistată pe Jack. De dragul lui, trăiește timp de 5 ani, fiecare zi fără să se plictisească și fără să înnebunească. Îl învață lucruri despre care Jack  crede că sunt doar la TV. Asemeni unui animal în captivitate, copilul nu știe că mai sunt și alți oameni pe lume în afara lui, a mamei sale și a lui Old Nick, pe care oricum nu l-a văzut niciodată, doar l-a auzit din dulapul în care îl închidea mama lui când acesta venea să-și satisfacă poftele cu ea. Mama inventează jocuri, îl învață tot ce l-ar fi învățat dacă viața lor s-ar fi desfășurat în afara pereților capitonați ai unui hambar dintr-o curte oarecare. Într-una din zile, mamei îi intră în cap și începe să o obsedeze ideea de a evada. Ore în șir ticluiește planuri, îl instruiește pe Jack și se roagă să îi reușească.

După ce-i explică tot ce trebuie să facă, dar mai ales de ce, mama pregătește un plan în două etape: în prima zi, îi dă de înțeles lui Old Nick că Jack e bolnav, are diaree și febră și se teme pentru viața lui. La a doua vizită, când Old Nick vine cu medicamentele, Jack e deja înfășurat în covor, iar mama îi spune că a murit. Bineînțeles că era exclus ca Jack să fie dus la spital sau înmormântat într-un cimitir public, așa că mama îi cere să-l îngroape altundeva decât în curte. Când mașina avea să oprească, Jack, derulat deja din covor, ar fi trebuit să fugă și să ceară ajutor primului om pe care îl întâlnește. Să îi arate bilețelul pe care îl scrisese mama.

Sunt atâtea motive pentru care vă îndemn să citiți cartea asta, dar cel mai puternic e acela că lucruri ca cele despre care a scris Emma Donoghue se întâmplă în realitate. E cel mai crunt gând cu care poți înainta cu lectura. Dar dincolo de asta, povestea e înduioșatoare din perspectiva lui Jack.