10 ani de șoferie

Pentru că nu-mi mai aduc aminte cu exactitate când am dat și când am luat examenul pentru permisul de conducere, nu pot scrie postul ăsta chiar în ziua sărbătoririi celor 10 ani. Dar s-a întâmplat cândva între noiembrie și decembrie 2001. De fapt îmi aduc aminte că a fost cândva în noiembrie, dar permisul expiră pe 12 decembrie, care clar nu e data la care l-am luat.

În fine…

În postul ăsta vreau să vă vorbesc despre o altă pasiune despre care nu am spus prea multe: aceea de a conduce (mașina, evident).

Am făcut școala de șoferi când înca nu implinisem 18 ani și a trebuit să aștept o lună pentru a avea vârsta legală pentru examen. Cu o zi înainte de examen, mi s-a furat buletinul din geantă, în autobuz. M-am dus cu pasaportul expirat și nu mai aveam emoții pentru ce voi face la chestionar, ci dacă mă vor lăsa să îl dau. M-au lăsat și am luat sala cu 23 de puncte. „Orașul” l-am dat pe la Utvin și testul polițistului a fost oprirea într-o curbă fără vizibilitate. I-am spus că n-am voie să opresc acolo și mi-a spus să opresc după ea, că am luat examenul. Foarte ușor, având în vedere că acum proba asta e mult mai grea, din câte am înțeles.

Am terminat școala și am luat permisul pe ritmuri de Whenever, Wherever, fără să știu prea bine să conduc. Cel care m-a învățat, de fapt, să șofez, a fost tatăl meu. El m-a învățat să fac multe lucruri, dar șofatul e unul dintre cele mai importante. M-a scos în afara orașului, m-a dus prin intersecții infernale, că mă apuca plânsul, m-a pus să conduc noaptea, să mă urc pe rampă și să parchez like a pro și cu spatele și din lateral, mi-a făcut antrenamentul noaptea, pe serpentinele de la Brașov. Și pentru toate astea îi mulțumesc acum, târziu, când el nu mai poate citi…

Că îmi iubesc mașinuța cred că am mai spus-o de multe ori până acuma pe blog. O repet, că nu s-a schimbat nimic de când am spus-o prima oară. Acuma însa declar și plăcerea de a conduce. Îmi place îndeosebi noaptea, când nu prea e nimeni pe stradă, prin orașul adormit, cu muzica preferată, dată tare și cu gândurile alergându-mi în trecut. Asta nu s-a mai întâmplat demult. Nu mă mai plimb cu mașina, singură, așa târziu, și nici muzica nu mai poate face mare lucru pentru mine…

Dar nu înseamnă că nu savurez orice plimbare. Nu mă enervez la volan (cel puțin nu cât să simt că mă înfierbânt) nu înjur (decât rar și aiurea, să mă aud vorbind), nu îmi consum nervii pe cei din trafic. Ceea ce vă doresc și vouă.