Sunt nedreaptă cu viața mea

Posted by On 30.05.2011 19 Comments

O citesc pe Alice Năstase de când mi-a dat Elena linkul blogului ei. Nu am comentat niciodată pe blogul ei, pentru că pur și simplu nu aveam nimic de spus. Dar și pentru că aveam o reținere să intru într-o comunitate deja formată unde comentatoarele se știu deja între ele. Însă vineri am avut ceva de spus, pentru că prea mi-a ajuns la suflet articolul ăsta și m-a făcut să scriu și pe blog un gând care îmi dă târcoale de ceva vreme: sunt puțin cam nedreaptă cu viața mea. O critic mult, o doresc alta și mă plâng că-mi lipsește libertatea. Și fac asta fără să mă gândesc că de ceva vreme viața mea e destul de frumoasă și nicidecum atât de lipsită de libertate cum a fost anul trecut să zicem. Oricum anul trecut a fost cel mai trist an din viața mea și oricâtă libertate aș fi avut, nimic nu ar fi putut fi frumos. Pentru că l-am pierdut pe omul pe care l-am iubit cel mai mult.

Însă noua mea viață, viața care a început pe 24 martie 2010, a început să fie satisfăcătoare. Scria Ovi acum multă vreme, chiar anul trecut, un post despre viața lui bestială. Și am scris și eu unul atunci, însă nu l-am publicat niciodată. Pentru că era un text în care încercam să mă încurajez singură, să-mi înșir motivele pentru care viața mea era bestială, deși era goală.  Nu l-am publicat nu pentru că nu credeam ce am scris, ci pentru că era prea patetic și prea mirosea a bravură. Nici un motiv din lume nu te poate face să spui, la câteva luni după moartea tatălui tău că viața ta e bestială.

Însă acum sunt nedreaptă când spun că viața mea e grea, că vai, nu și-ar dori nimeni să fie în locul meu, că aș face oricând schimb de probleme cu cele mai bune prietene ale mele. Da, mama mea e bolnavă de o boală care mai mult ne afectează pe noi, cei din jurul ei, decât pe ea. Da, e o boală ereditară și sunt 95% șanse să o fac și eu peste minim 10-15 ani. Da, am deseori senzația că tinerețea trece pe lângă mine făcându-mi cu mâna și vrând parcă să se oprească din când în când să mai sufle puțin și peste mine. Da, uneori am o senzație de sfârșire și de epuizare psihică și nu văd niciunde luminița aia blestemată în a cărei existență încep să nu mai cred.

DAR

De anul ăsta lucrurile nu mai sunt atât de negre. Am fost într-un concediu pe care mi l-am dorit de anul trecut și în iulie o să plec în al doilea. Între ele și după ele am făcut și-o să mai fac excursii de-o zi în țară și prin țările învecinate. Tot în iulie voi merge la concertul Bon Jovi, pe care îl aștept de multă vreme și sper din inimă să aud live Bed of Roses. Da’ și dacă n-aud, n-are bai, că o să îmi aud sufletul cântând de bucurie. Mira-m-aș să nu mă smiorcăi un pic, pentru că mă cunosc și știu ce efect au asupra mea emoțiile puternice.  În plus, am un iubit minunat, un job care-mi place, o casă a mea, o mașină bună, doi câini, câteva prietene extraordinare și un blog. E tot ce-mi trebuie pentru a fi mulțumită și e timpul să nu mai vorbesc urât despre viața mea.

Articole asemănatoare

TOPICS