Lumea Sofiei

Autor: Jostein Gaarder
Nationalitate: norvegian
Titlu original: Sofies Verden
Anul aparitiei: 1991
Premii: Deutscher Jugendliteraturpreis (1994)
Ecranizare: Sofies verden (1999)
Nota mea: 8/10
Alte romane de acelasi autor: nu

E a doua duminica in care scriu despre carti. De data asta o sa va vorbesc despre Lumea Sofiei. Nu o sa fac o recenzie pentru ca o gasiti aici si e una foarte buna. O sa va vorbesc despre propriile observatii si ganduri ce mi-au venit in timp ce o citeam.

Am inceput sa o citesc cam demult si am tras mult de ea din lipsa timpului si pentru ca nu mi s-a parut atat de captivanta incat sa las orice si sa ma pun sa citesc. Cu toate acestea o consider o carte buna si o recomand. Ce nu mi-a placut la aceasta carte a fost traducerea (de Mircea Ivanescu). Nu stiu daca mai exista o alta traducere, dar aceasta a fost clar una dupa o alta traducere in engleza a cartii scrisa in norvegiana. Replicile mi s-au parut prea desprinse dintr-un film american, Sofie nu mi-a inspirat nimic altceva decat ca e o fetita aroganta si inteligenta cat de cat pentru ca prea ii dadea raspunsuri exacte si corecte profesorului de filosofie. Am intalnit propozitii cum ar fi: „Ati sarit de pe linie, sau ce mai e si asta?”. Asta mie imi suna a: „You’re out of line”, ceea ce eu as fi tradus cu „Ati sarit calul” sau „Ati depasit masura”. Vad acest tip de greseli pentru ca am terminat Facultatea de Litere si am fost invatata ca traducerea trebuie sa fie si adaptare si interpretare si o a doua rescriere a documentului de tradus. Asa ca ma cam zgarie un pic pe retina si imi deranjeaza vocea mintii. Poate cartea in engleza suna mai bine, daca o sa am vreodata ocazia sa imi pice in mana o sa o studiez un pic sa vad daca intr-adevar e asa cum mi-am imaginat eu sau nu, ca in norvegiana, mai greu.

Partea buna a cartii este ca am invatat mai multe despre filosofie, mi s-a deschis apetitul de a citi mai multa, si mai ales m-am bucurat ca i-a mentionat pe Ionesco, cu precizarea ca e roman, si pe Simone de Beauvoir, pentru care eu am un adanc si sincer respect. Ah, si sa nu uit de Sartre, caruia i-a surprins exact esenta si am urmarit pasajul despre el cu mai multa atentie decat in cazul altor filosofi.
Sfarsitul m-a lasat cam buimaca…nu prea l-am inteles. Dar dupa ce am citit asta, mi-am dat seama ca am inteles bine cartea.

M-a facut sa reflectez la o chestie la care nu m-am gandit pana acum: ce se intampla cu personajele odata ce cartea se termina? Ma refer aici la romanele cu final deschis, acolo unde cititorul poate sa isi imagineze ce vrea. Oare se duc in lumea asta a fanteziei, lumea despre care zice Gaarder ca e „poporul nevazut”? Un lucru e clar: ele raman nemuritoare. O data prin imortalizarea lor pe hartie si a doua oara in mintea cititorilor care isi imagineaza continuarea, fiecare avand una proprie.

O alta cugetare (ca asa ma apuca pe mine cand termin o carte) : oare cum ar fi o intalnire intre autor si personajele lui (alea inventate, ca cele autentice nu se pun)? Oare cum ar decurge o conversatie intre un autor care a scris despre o prostituata sau despre un criminal? E ca si cum un actor ar povesti despre rolul pe care il interpreteaza in vreun film? Ar fi interesant sa citesc o carte cu subiectul asta…
Wow, cat am scris, si asta dupa un pahar de bere. =))