Marea mea

Venind spre serviciu, imi storceam creierii pentru a gasi o idee de blog. Acum ca tot am inceput cu bloguiala, trebuie sa fiu constanta si fidela in scrieri. Si ma gandesc, si ma gandesc…si nimic…Nici o idee, nici un gand, toate se terminau dupa prima fraza. Ma gandeam sa scriu despre ce am visat azi noapte, dar era prea macabru si n-am vrut sa incep saptamana aiurea…asa ca…nimic… Pana cand dau peste un articol foarte frumos. L-am citit si mai ca incepea sa imi fie dor de mare. Ma gandeam si eu ce simteam cand ma apropiam de ea, cand ma scaldam in imensitatea ei, cand soarele ardea prea tare si ma impingea sa ma scufund in valurile sarate. Eh…sa nu exagerez…atat simt eu pentru mare : bucuria balacelii si valurile care ma imping sa ma port ca un copil, sa sar si sa rad si sa nu ma gandesc la nimic. Atat.

Ceea ce imi inspira muntele … n-as putea sa redau in cuvinte la fel de bine ca si autoarea articolului, dar muntele e marea mea. Intre munti ma gandesc la multe, ma simt coplesita de maretia lor, mi-e frica si ii ador in acelasi timp. Atat de misterios si de intunecat, atat de serios si de hotarat… Ma simt atat de mica intre ei, atat de efemera si atat de singura. Raman acolo atatia ani, neclintiti, primitori si agresivi.

Muntele are mai multa personalitate decat marea : cu el trebuie sa stii cum sa te porti, nu poti fi de capul tau. Te urmareste si daca nu ii convine ceva, te pedepseste. Nu iti permite orice, nu iarta. Muntele e liniste, filosofie, melancolie, tristete, implinire, timp, razbunare.