Autor: Philip Roth
Nationalitate: american
Titlu original: The Breast
Anul aparitiei: 1972
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 5/10
Alte romane de acelasi autor: nu

Am auzit de Sânul de la Cinabru, dar recenzia i-am citit-o doar acum după ce am citit şi eu cartea. Proastă mişcare pentru că nu e de ajuns să vezi un titlu pe un blog şi să fii sigur că recenzia e o recomandare. Aşa cum nici la mine nu găsiţi numai recomandări, la fel se întâmplă şi la alţii, dar dacă eu nu citesc recenziile am impresia că toate zic de bine.

Sânul este o nuvelă absurdă şi imposibilă, al cărui înţeles eu nu l-am priceput. Recunosc asta cu ruşine pentru că poate ar fi trebuit să pot, însă de data asta mă simt depăşită: nu reuşesc să dezleg misterul pe care îl ascunde morala acestei cărţi, pentru că vreau să cred că există un anume înţeles şi nu e doar o înşiruire de inchipuiri. Când am văzut că nu merge şi pace, mi-am zis că sigur Google-ul mă va salva de la această mărturisire ruşionasă, dar nu, nici el nu mi-a dezvăluit unde m-am împotmolit, ce n-am prins, ce mi-a scăpat şi ce vrea de fapt Philip Roth să spuna cu cartea asta.

Sânul e lucrul în care se transformă David Kepesh, un profesor de literatură, la câtva timp după ce-şi pune dorinţa de a fi un sân sau de a avea sâni. Partea nasoală pentru el, după ce devine sân, e că lucrurile nu sunt aşa minunate cum şi-a închipuit el. Adică, fiind o masă cărnoasă cu sfârc, fără ochi, urechi, mâini sau picioare, nu-i rămâne decât să stea nemişcat într-un hamac, să facă conversaţie cu doctorul, tatăl lui sau iubita sa. Ah, şi să se excite de fiecare dată când o infirmieră îl spală şi când prietena lui îl atinge. Ajunge până într-acolo încat îi cere acesteia să îi sugă sfârcul pentru a prelungi senzaţia erotică. Bineînţeles că această stimulare n-are nici o finalitate, nici un punct culminant care să îi potolească poftele, pentru că el este un sân.

La un moment dat, fiind foarte cătrănit că i s-a întâmplat una ca asta, este sigur că a înnebunit şi că, de fapt, nu e un sân, doar îşi imaginează asta. Şi se căzneşte să îşi revină la inteligenţa raţională pe care a acumulat-o în atâţia ani de studiu.

Cartea se încheie cu o poezie de-a lui Rilke şi totuşi eu n-am reuşit să elucidez misterul acestui exerciţiu de imaginaţie. Felul în care Cinabru a vorbit despre Sânul e mult mai convingător decât al meu, aşadar, dacă simţiţi nevoia să aprofundaţi, vă fac legatură cu o recenzie extraordinară şi dacă aveţi chef să încercaţi pe pielea voastră, faceţi-o. Eu n-o recomand.

Ah, că mi-am adus aminte: nu mi se pare o carte demnă de lista celor 1001.

Autor: Mario Vargas Llosa
Nationalitate: peruan
Titlu original: Los cuadernos de don Rigoberto
Anul aparitiei: 1997
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 7.5/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Urmând o ordine nici măcar de mine prea bine ştiută sau definită, am ales Caietele lui don Rigoberto pentru că nu mai voiam ruşi, francezi, americani sau englezi. (Se pare că în ultimul timp aleg cărţile în funcţie de ce NU vreau să citesc). Llosa era o variantă bună pentru că nu mai citisem nimic de el înainte, dar renumele i-a ajuns de multe ori şi la urechile mele. Însă, potriveala din faţa bibliotecii nu se mulează pe cea din pat când stai cu cartea în mână. Pentru faptul că această carte nu mi-a plăcut prea mult o să dau vina pe momentul prost ales pentru a o citi. Am oftat de multe ori şi chiar m-am încăpăţânat să o duc până la capăt. Bine că am dus-o, că finalul a fost exact vesta salvatoare a romanului.

Ca despre multe cărţi, nici despre Caietele lui don Rigoberto n-am ştiut nimic. Filă cu filă am descoperit un roman erotic, poate pe alocuri chiar pornografic şi nu exagerez când spun ca aproape fiecare pagină a lui conţine elemente senzuale, descrieri lascive, tablouri aţâţătoare, cuvinte, replici şi gânduri perverse. Sexul, sub toate formele lui, este personajul principal al caietelor, însă spre deosebire de Luni de fiere, nu mi-a provocat o senzaţie de scârbă sau de oripilare. La fel ca şi Bruckner, Llosa îl preamăreşte într-un stil elegant, pretenţios, deloc vulgar.

Don Rigoberto, aflat la vârsta de 50 de ani, traversează perioada dureroasă după separarea de mult adorata lui soţie, dona Lucrecia. Dacă mai auziţi pe cineva spunând că dragostea şi pasiunea nu durează la nesfârşit, daţi-i cartea asta şi va descoperi un cuplu trecut de a doua tinereţe care încă mai întreţine relaţii sexuale ca în vremea tinereţii. După 10 ani de căsnicie, de partide de sex experimentale, don Rigoberto şi Lucrecia încă se înfioară la atingerea celuilalt. Dragostea atât de puternică a soţului pentru femeia lui, pasiunea ce-i îmbolnăvea simţurile şi mintea au fost două aspecte care m-au impresionat.

După separare, dona Lucrecia se mută în altă casă cu menajera ei, Justiniana, iar don Rigoberto rămâne în locuinţa conjugală, împreună cu fiul lui, Alfonso. Motivul acestei separări este unul şocant: Lucrecia s-a culcat cu fiul său vitreg. Ca şi cum acest lucru n-ar fi destul de grav, Fonchito este minor, mai exact, are undeva în jurul vârstei de 13-14 ani. O relaţie uşor perversă şi aproape incestuoasă între micul drăcuşor şi dona Lucrecia se derulează în sufrageria acesteia. Fără scene de sex însă cu prea multe aluzii, referiri şi insinuări sexuale. Orice discuţie începe sau are ca finalitate o perversitate.

Pe de altă parte, Caietele lui don Rigoberto au contribuit la cultura mea generală, capitolul pictură. Micuţul Fonchito are o obsesie dusă atât de departe, încât se crede reîncarnarea lui Egon Schiele, pictor austriac. Llosa i-a scris practic biografia acestuia prin poveştile pe care băiatul i le înşiră mamei vitrege, atât despre viaţa lui Schiele, cât şi despre opera sa. În ce altă sferă s-ar fi putut manifesta pictorul dacă nu în cea pornografică?

Structurat pe mai multe capitole şi subcapitole, romanul pare să fie o înşiruire de fantezii sexuale care n-au nici o legătură una cu alta. Apoi tot felul de scrisori netrimise, scrise de Rigoberto, ba pentru un rotar, ba pentru un cititor al revistei Playboy, ba pentru nişte organizaţii ecologiste. Vizitele lui Fonchito şi biografia lui Schiele alternează cu scurte pasaje cu care habar n-ai ce e până nu ajungi la Epilog (care le lămureşte pe toate).

Despre stilul lui Llosa aş spune (cum am spus şi mai sus) că e pompos, elegant, foarte atent la detalii, elevat. Însă, cum n-am citit mai multe opere de-ale lui, o să spun că stilul acestei cărţi este acesta. Tind să cred că din cauza asta nu mi-a prea plăcut. L-am simţit departe, rece, nu m-a făcut complice, nu mi-a vorbit aşa cum îmi place mie să îmi vorbească o carte. Lectura Caietelor a fost ca o conversaţie cu un profesor care nu permite nici o apropiere. Asta nu înseamnă însă că am renunţat la Llosa, doar că momentul altei cărţi e mai îndepărtat decât în cazul altor scriitori.

Autor: Pascal Bruckner
Nationalitate: francez
Titlu original: Lunes de fiel
Anul aparitiei: 1981
Premii: nu
Ecranizare: Bitter Moon (1992)
Nota mea: 8.5/10
Alte recenzii de acelasi autor: Copilul divin

Mi s-a povestit despre Luni de fiere şi despre unul dintre personajele ei ca despre o situaţie dorită , ca despre o relaţie supremă care ar însemna devotamentul complet al unui bărbat faţă de o femeie şi viceversa. Apoi la schimb de cărţi am fost într-un fel constrânsă să o iau, fără a fi avertizată de la bun început ca e în oarecare proporţie pornografic (abia aproape de plecare).

Aşadar m-am înduplecat fără nici o tragere de inimă să citesc Luni de fiere în contextul în care toată lumea care o citise  o experimentase într-un fel sau altul, dar nimeni nu rămânea indiferent.

În primul rând, cele câteva zeci de pagini caracterizate ca fiind pornografice mie mi s-au părut scârboase. Scatofilia şi urofilia sunt nişte practici pe care eu, mai îngustă la minte, le dezaprob. Nu-mi pot închipui că defecaţia şi micţiunea pot duce la excitaţie sexuală, darămite la orgasm. Nu sar peste paginile unei cărţi decât în cazuri speciale, cum ar fi acesta, schingiuirea vreunui animal sau descrieri interminabile (oricum ce-mi imaginez eu e total diferit de ce avea scriitorul în cap).

Odată depăşită faza asta, mi-am spus că ce-a fost urât a trecut. Da, trecuse, dar strâmbatul din nas a rămas pentru că alte descoperiri mă făceau să mă mir, să oftez şi să-mi vină să dau cu cartea de pereţi.

Nu v-am povestit nimic din ea încă pentru că impresiile mai puternice mi-au luat-o înainte. Întâmplările din Luni de fiere se petrec pe vasul Truva ce plecase din Franţa înspre India într-o călătorie de 5 zile. Cel care ne ia drept martori este Didier, pasager al acestui vas, care împreună cu logodnica sa, Beatrice, vrea să descopere magia Orientului, să-i desluşească misterul şi să-i înţeleagă cultura ce-i fascinează pe-amândoi. Pe vas, în prima seara o întâlneşte pe frumoasa Rebecca, şi apoi pe soţul acesteia, infirmul Franz. De când îl cunoaşte pe Franz psihicul lui Didier se transformă. Invalidul îl obligă să îi asculte povestea de dragoste şi viaţa cu Rebecca. Îi povesteşte cu lux de amănunte, fără sa-l scutească de nici un detaliu, toate aspectele relaţiei lor, inclusiv partidele de sex.

În discursul lui Franz, măiestria lui Bruckner m-a uimit. Lirismul şi poezia pe care o imprimă narării şi descrierii, mai ales descrierii trupului Rebeccai (îi dedică 2 pagini numai fundului ei) mi-au confirmat că francezii au un simţ aparte pentru astfel de discuţii şi prezentări. Aş îndrăzni să spun că stilul pe care îl adoptă Bruckner în Luni de fiere e foarte aproape de cel al Invitatei lui Simone de Beauvoir. Chiar şi subiectul e puţin asemănător având în vedere că şi acolo se dezbate problematica trioului conjugal.

În timp ce Franz îi suceşte minţile lui Didier, acesta se dezîndrăgosteşte treptat de Beatrice, care brusc îi apare urâtă şi nesemnificativă în comparaţie cu exotica Rebecca. Dragostea banală de care-l acuză Franz este subit înlocuită de o pasiune focoasă de a o poseda pe soţia invalidului. Şi totul se cam întâmplă ca într-o emisiune de genul Vara ispitelor în care unul dintre parteneri este supus la diverse probe pentru a ceda mirajelor.

Mi-e greu sa-mi expun impresiile fără a divulga prea mult din subiect; Luni de fiere este o carte plină de încărcătură emoţională şi oarecum filosofică pe marginea cuplului modern.
Continui să cred, aşa cum începusem pe parcursul lecturii, că asemenea cazuri precum cel al Rebeccăi şi al lui Franz sunt destul de puţine pentru că abia pot să accept că unii pot face faţă la atâtea înjosiri şi răutăţi doar în numele iubirii. Atât Franz cât şi Rebecca se supun reciproc la nişte cazne pe care nu ştiu ce motive ar trebui să ai să le înduri.
Citiţi cartea că merită!