Autor: Giacomo Casanova
Nationalitate: italian
Titlu original: Histoire de ma vie
Anul aparitiei: 1822 – 1828 (prima traducere) 1826 – 1838 (editia Laforgue)
Premii: nu
Ecranizare: Casanova (2005), Il Casanova de Federico Fellini (1976)
Nota mea: 8/10
Alte romane de acelasi autor: nu

Uf, au trecut mai bine de două luni de când n-am mai terminat o carte. Am început vreo 2 între timp dar le-am lăsat baltă pentru că nu erau nici prea captivante şi nici nu aveam starea necesară pentru a mă delecta cu lectura. Da’ într-o zi m-am îmbiat singura şi am scos din biblioteca Povestea vieţii lui Casanova. Mă gândeam că nu poate fi ceva solicitant, ceva care să mă consume sufleteşte mai mult decât mă consumă deja viaţa mea.

Într-adevăr a fost o lectură uşoară de o săptămână şi un pic, care mi-a readus bucuria de a citi şi foamea de a devora literatură. însă o să mă rezum tot la cărţi uşurele, că nu e momentul să mă arunc în vâltori nebănuite.

Despre Casanova, toată lumea ştie un lucru: că era un afemeiat şi orice fustă sau rochie îi apărea în câmpul vizual, acesta era cuprins de o erecţie subită. Greşit! şi în acelaşi timp nu complet. într-adevăr îi plăceau femeile, iar frumuseţea unora dintre ele îl subjugau fără drept de apel. Toate femeile despre care vorbeşte în memoriile lui erau de o frumuseţe nemaiîntâlnită, cu chipuri de păpuşă sau coborâte parcă din tablourile marilor pictori ai lumii. însă ce ne scapă despre aceste femei, ce nu cunoaştem dacă nu îi citim povestea lui Casanova, e că toate aceste femei erau inteligente. Stimulat de isteţimea acestor frumoase, Casanova le cade pradă lor, deşi realitatea ar putea să contrazică acest fapt, îndrăgostindu-se cu adevărat de fiecare dintre ele. De vreo 2 sau 3 ori se gândeşte chiar să-şi pună capăt zilelor pentru că nu se poate bucura de plăcerile oferite de vreuna dintre ele, alteori se simte atât de jignit de respingerea uneia, încât îşi face bagajele, îşi strânge jucăriile, se urcă pe-un vapor şi pleacă. Iar alteori îi este deosebit de uşor să obţină ce râvneşte, după care ia drumul altei destinaţii unde probabil îl va aştepta o altă aventură carnală.

Un astfel de bărbat care iubeşte femeile şi pe care femeile îl iubesc deopotrivă, nu se gândeşte la căsătorie. Dar când Casanova o găseşte pe cea cu care e convins că vrea să îşi unească destinul, ce să vezi? Era fiica-sa, mă! Puţin telenovelistic, altfel n-ar avea farmec, dar totuşi nu e de mirare, având în vedere că zborul lui din floare în floare l-a făcut să-şi asume acest risc de prea multe ori. Află la timp, înainte de a păcătui cu ea, însă nesimţind faţă de ea treburi paterne, n-are nici o jenă când dorinţa devine insuportabilă. şi cum nici fata nu se prea împotriveşte, ba dimpotrivă e chiar dornică, se mai întâmplă de câteva ori.

Ce mi-a plăcut foarte mult a fost lipsa vulgarităţii. Un stil atât de preţios şi de elegant încât trebuie să citeşti anumite pasaje de vreo 2 ori ca să te prinzi daca într-adevăr s-a întâmplat ceva sau nu. Nici o urmă de pornografie, de întinare a actului sexual prezent în atâtea pagini şi capitole. Cu excepţia câtorva cuvinte, nimic din cartea asta n-o poate incrimina de prea multa lejeritate în exprimare.

O recomand.

Autor: Ernesto Sabato
Nationalitate: argentinian
Titlu original: Antes del fin
Anul aparitiei: 1998
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 8/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

De Ernesto Sabato am aflat tot de pe net, de pe bloguri. Însă din neatenţie sau din obişnuinţa cu care nu citesc recenzii ale cărţilor pe care nu le-am citit, nu l-am asociat cu nici un titlu. Chiar dacă Despre eroi şi morminte e foarte cunoscută, eu n-am ştiut că e scrisă de el decât din cartea asta. Numele lui însă a fost mai uşor de reţinut pentru ca deh, Antonio Sabato Jr. arată într-un mare fel.

Înainte de tăcere este ultima lui scriere şi este o autobiografie. N-am ştiut asta când am comandat-o de la tamada, dar pentru ca preţul se încadra în diferenţa până la 100 de lei, am ales-o. Am făcut o alegere bună pentru că e cartea cea mai indicată să-mi facă cunoştinţă cu Ernesto Sabato.

Ca orice autobiografie, începe cu perioada copilăriei, guvernată de o figură paternă severă, care până la vârsta maturităţii se îndulceşte şi toate acţiunile tatălui din trecut capătă înţeles. În anii studenţiei se alătură grupurilor de anarhişti şi de comunişti. Studiază matematica şi fizica, iar rezultatele şi aplecarea pe care le are pentru ştiinţe prezic un viitor strălucit în domeniu. Abandonează acest viitor din cauza pornirilor creative literare, refuză oferte tentante, motiv pentru care trezeşte reacţii sceptice cu privire la opera literară pe care ar putea să o creeze. Acceptă totuşi una dintre ofertele care i se fac în domeniul fizicii, dar renunţă după câtăva vreme pentru a se retrage în liniştea munţilor Cordobei.

În calmul naturii îşi scrie primul roman care este refuzat de toate editurile, dar care până la urmă vede lumina tiparului datorită lui Camus cu care Sabato avusese vagi legături în perioada sa comunistă.
Pe lângă fizică, matematică şi literatură, Sabato era pasionat şi de pictură, reuşind să se exprime la fel de bine pe pânză ca şi pe foaie.

A doua parte a cărţii reprezintă o vedere proprie despre secolul XX, pe care îl consideră unul dintre cele mai violente. Vorbeşte atât despre ororile Argentinei cât şi despre cele ale întregii lumi: exploatarea copiilor, uciderea sau vinderea lor, migrarea indienilor în marile oraşe, sărăcia mizerabilă în care trăiesc şi despre bolile care au reapărut: TBC, holeră şi sifilis.

Vinovată pentru această decădere unanimă a populaţiei de pe întreg Pământul este în opinia lui economia. În interesul ei pare toată lumea să trăiască.  Zilnic se întristează când citeşte ziarele sau când se uită la ştiri, moment în care mi-am amintit de repulsia mea pentru ştirile de la ora 5. Lumea îi apare ca un nesecat izvor de degradare.

Deşi aminteşte în câteva locuri de soţia sa Matilde, si de fiul lor, Jorge, nu dezvăluie mare lucru din viaţa trăită împreună. Însă partea a II-a îi este dedicată lui Jorge şi din ea răzbate durerea sfâşietoare şi drama unui părinte ce i-a supravieţuit fiului lui.

Chiar dacă aparţine memorialisticii, o ramură a literaturii pe care eu nu o prea exploatez, mi-a făcut plăcere să îl descopăr pe argentinian prin Înainte de tăcere, memorii scrise la vârsta de 80 de ani, scrise cu o luciditate ieşită din comun.

Autor: Mineko Iwasaki
Nationalitate: japoneza
Titlu original: Geisha, a life
Anul aparitiei:
Premii: nu
Ecranizare: Memoirs of a geisha (2005)
Nota mea: 6/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Am vrut sa citesc Adevarata viata de gheisa doar datorita scandalului iscat de cartea lui Golden fara de care, de altfel, nici n-as fi aflat ca adevarata geisha a scris si ea un roman.

As vrea sa pot vorbi despre adevaratele memorii ale unei geishe fara a le compara prea mult cu bestsellerul american. Cred insa ca mi-e cu neputinta pentru ca odata ce le-ai citit pe amandoua e destul de greu sa te detasezi de prima pentru a o discuta pe a doua. E destul de greu sa citesti fara observatii de genul: In Memoriile unei gheise nu era asa, sau in cartea lui Golden, personajul asta era de fapt altul.

Mineko Iwasaki si-a scris cartea in colaborare cu o traducatoare, Rande Brown, motiv pentru care nu are o valoare de capodopera literara, ci mai degraba joaca rolul unui document, al unei declaratii, al unui drept la replica. Dupa ce am citit si varianta ei am inteles de ce s-a simtit jignita de cele scrise de Golden. Acesta, din dorinta de senzational, din obiceiul de a imprima cartii un caracter tipic american, a denaturat putin (mai mult) povestea celei mai faimoase geishe ale Gionului. Nu spun ca Memoriile unei geishe este o carte rea, dimpotriva, ramane una dintre preferatele mele, dar greseala lui Golden a fost ca a prezentat ca adevarata o carte care era doar inspirata si apoi repovestita cu adaugiri din fantezia lui.

Adevarata viata de geisha infatiseaza viata lui Mineko Iwasaki, nascuta Masako Tanaka, din frageda copilarie si pana la momentul scrierii cartii. Familia in care s-a nascut a avut mai multi copii, dintre care doua fete care au fost date unei okya pentru a deveni geiko. Mult mai tarziu, lui Masako, inca micuta, i se propune – si nu e obligata sau vanduta cum afirma Golden – sa devina geiko, la varsta maturitatii urmand sa mosteneasca okya atat familia biologica, cat si cea adoptiva se poarta frumos cu ea, lasandu-o sa se bucure de o libertate deplina. Disciplina la care era supusa Sayuri de catre matusile ei si celelalte geishe ale Memoriilor, in cartea de fata este o disciplina auto-impusa, o conduita ceruta la scoala si perpetuata in viata de zi cu zi.

Indragostita de dans, Mineko isi dedica tot timpul perfectionarii tehnicilor, cauta in ea gratia pe care sa le-o imprime miscarilor. Perfectionista pana la exagerare, geisha este de fapt o fiinta foarte singura, extrem de inchisa in ea si de multe ori, singurul loc ce-i ofera alinare, singurul obiect ce o proteja de lume este un dulap in care se inchide de fiecare data cand e trista.

Incetul cu incetul devine cea mai cautata si cea mai respectata geisha, castigand mult mai mult decat datoreaza okyei. Matusile adoptive nu-i refuza nimic, nici macar dorinta de a-si cumpara un apartament unde sa traiasca singura. Amuzant episod, pentru ca ea nu stie sa faca nimic, nici macar cumparaturi.
Personajul malefic din Adevarata viata de geisha nu e o geisha necunoscuta, nefamiliara, cum era Hatsumomo, ci chiar una dintre surorile bune ale lui Mineko, Yaeko. Ea e cea care ii face greutati de cate ori are ocazia, insa niciuna nu este atat de grava precum in Memorii.

Apoi, dragostea pe care Sayuri o nuntreste pentru Presedinte e de fapt marea dragoste a lui Mineko pentru un actor, pe numele sau Toshio. O poveste de dragoste putin mai fada decat cea imaginata de Golden, insa probabil la fel de intensa in viata geishei.

Nu, cartea nu se termina cu happy end, Mineko nu ramane cu Toshio pentru ca acesta e casatorit si desi ii promite, nu divorteaza. Mineko se casatoreste cu un alt barbat, au un copil, dar aceasta ii supravietuieste sotului si dupa moartea lui nu se mai recasatoreste.

Stiu ca am dat prea multe detalii, insa desi am citit ambele povesti, cea care imi va ramane mai aproape de suflet este minciuna, Memoriile unei geishe, si n-as vrea sa uit anumite lucruri din adevarata poveste pe care am vrut sa le notez aici.

Autor: Susanna Kaysen
Nationalitate: americana
Titlu original: Girl, Interrupted
Anul aparitiei: 1993
Premii: nu
Ecranizare: Girl, Interrupted (1999)
Nota mea: 6/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Am vazut filmul, am vrut sa citesc si cartea. Obisnuita fiind cu ecranizari mai fidele, nu mica mi-a fost mirarea sa vad ca romanul nu respecta filmul. Insa asa se intampla cand vezi prima oara pelicula si tinzi sa crezi ca aceea e adevarata poveste.

Tinerete furata e un roman autobiografic, scriitoarea Susanna Kaysen fiind chiar „nebuna” care vorbeste. Chestia asta n-o stiam pentru ca ori in film nu era mentionata, ori mi-a scapat mie. Faptul ca Susanna Kaysen a ajuns sa fie o scriitoare vanduta si ecranizata mi se pare o mare realizare pentru o femeie ce la 18 ani a fost diagnosticata cu tulburare de personalitate borderline. De buna voie si nesilita de nimeni, tanara se interneaza intr-un spital de boli nervoase, iar cartea de fata ne relateaza cei 2 ani pe care ea ii petrece acolo, printre paciente cu boli serioase, printre doctori cu un limbaj ce dadea diagnosticelor o gravitate si mai mare, printre asistente care zi dupa zi le-au devenit pacientelor familie.

Imi vine greu sa scriu despre carticica asta. O data pentru ca predomina impresia lasata de film, a doua oara pentru ca n-am retinut mare lucru din ea si a treia oara pentru ca ii lipseste ceva. Nu stiu exact ce, dar nu mi s-a parut o carte completa, nu se fixeaza in subconstient, n-are nici un carlig pe care sa il lase in urma ei pentru aducere aminte. Am avut nefericita ocazie sa realizez ca un om inceteaza sa mai fie om cand nu poate gandi cu capul lui, cand nu poate simti cu inima lui, cand ochii lui nu transmit creierului semnalele potrivite.

Pentru a nu lasa lucrul neterminat, amintesc un pasaj care m-a impresionat putin. Cand Susanna merge la dentist, nimeni nu stie sa ii spuna exact cat timp a fost anesteziata pe scaunul doctorului. Se infurie foarte tare pentru ca timpul acela este un timp pierdut si nici macar nu stie cat timp a pierdut. Mi s-a parut ca da un alt inteles expresiei „a pierde timpul”.

Lisa din film (Angelia Jolie) este un personaj mult prea puternic fata de Lisa din carte. Adica este la fel de rebela si indrazneata, insa e mai putin prezenta si imaginea ei nu e asa pregnanta. Filmul lasa impresia ca accentul se pune pe Lisa si nu pe Susanna, lucru total neadevarat avand in vedere ca memoriile scrise ii apartin Susannei.

Pentru o credibilitate maxima, autoarea insereaza in paginile cartii rapoartele pe care le scriu medicii sau asistentele dupa ce o consulta. Astfel ca nu e nevoie ca ea sa povesteasca toate examinarile prin care trece, lasand loc povestirii altor intamplari, cugetarilor si trairilor cu care se confrunta.
Nu, n-am retinut mai multe din carte, ceea ce ma intristeaza pentru ca o sa o uit destul de repede. Atuul pe care il are e luciditatea cu care a fost scrisa. Pentru o femeie care a fost internata la spitalul de nebuni este o treaba destul de buna.