Autor: Mario Vargas Llosa
Nationalitate: peruan
Titlu original: Los cuadernos de don Rigoberto
Anul aparitiei: 1997
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 7.5/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Urmând o ordine nici măcar de mine prea bine ştiută sau definită, am ales Caietele lui don Rigoberto pentru că nu mai voiam ruşi, francezi, americani sau englezi. (Se pare că în ultimul timp aleg cărţile în funcţie de ce NU vreau să citesc). Llosa era o variantă bună pentru că nu mai citisem nimic de el înainte, dar renumele i-a ajuns de multe ori şi la urechile mele. Însă, potriveala din faţa bibliotecii nu se mulează pe cea din pat când stai cu cartea în mână. Pentru faptul că această carte nu mi-a plăcut prea mult o să dau vina pe momentul prost ales pentru a o citi. Am oftat de multe ori şi chiar m-am încăpăţânat să o duc până la capăt. Bine că am dus-o, că finalul a fost exact vesta salvatoare a romanului.

Ca despre multe cărţi, nici despre Caietele lui don Rigoberto n-am ştiut nimic. Filă cu filă am descoperit un roman erotic, poate pe alocuri chiar pornografic şi nu exagerez când spun ca aproape fiecare pagină a lui conţine elemente senzuale, descrieri lascive, tablouri aţâţătoare, cuvinte, replici şi gânduri perverse. Sexul, sub toate formele lui, este personajul principal al caietelor, însă spre deosebire de Luni de fiere, nu mi-a provocat o senzaţie de scârbă sau de oripilare. La fel ca şi Bruckner, Llosa îl preamăreşte într-un stil elegant, pretenţios, deloc vulgar.

Don Rigoberto, aflat la vârsta de 50 de ani, traversează perioada dureroasă după separarea de mult adorata lui soţie, dona Lucrecia. Dacă mai auziţi pe cineva spunând că dragostea şi pasiunea nu durează la nesfârşit, daţi-i cartea asta şi va descoperi un cuplu trecut de a doua tinereţe care încă mai întreţine relaţii sexuale ca în vremea tinereţii. După 10 ani de căsnicie, de partide de sex experimentale, don Rigoberto şi Lucrecia încă se înfioară la atingerea celuilalt. Dragostea atât de puternică a soţului pentru femeia lui, pasiunea ce-i îmbolnăvea simţurile şi mintea au fost două aspecte care m-au impresionat.

După separare, dona Lucrecia se mută în altă casă cu menajera ei, Justiniana, iar don Rigoberto rămâne în locuinţa conjugală, împreună cu fiul lui, Alfonso. Motivul acestei separări este unul şocant: Lucrecia s-a culcat cu fiul său vitreg. Ca şi cum acest lucru n-ar fi destul de grav, Fonchito este minor, mai exact, are undeva în jurul vârstei de 13-14 ani. O relaţie uşor perversă şi aproape incestuoasă între micul drăcuşor şi dona Lucrecia se derulează în sufrageria acesteia. Fără scene de sex însă cu prea multe aluzii, referiri şi insinuări sexuale. Orice discuţie începe sau are ca finalitate o perversitate.

Pe de altă parte, Caietele lui don Rigoberto au contribuit la cultura mea generală, capitolul pictură. Micuţul Fonchito are o obsesie dusă atât de departe, încât se crede reîncarnarea lui Egon Schiele, pictor austriac. Llosa i-a scris practic biografia acestuia prin poveştile pe care băiatul i le înşiră mamei vitrege, atât despre viaţa lui Schiele, cât şi despre opera sa. În ce altă sferă s-ar fi putut manifesta pictorul dacă nu în cea pornografică?

Structurat pe mai multe capitole şi subcapitole, romanul pare să fie o înşiruire de fantezii sexuale care n-au nici o legătură una cu alta. Apoi tot felul de scrisori netrimise, scrise de Rigoberto, ba pentru un rotar, ba pentru un cititor al revistei Playboy, ba pentru nişte organizaţii ecologiste. Vizitele lui Fonchito şi biografia lui Schiele alternează cu scurte pasaje cu care habar n-ai ce e până nu ajungi la Epilog (care le lămureşte pe toate).

Despre stilul lui Llosa aş spune (cum am spus şi mai sus) că e pompos, elegant, foarte atent la detalii, elevat. Însă, cum n-am citit mai multe opere de-ale lui, o să spun că stilul acestei cărţi este acesta. Tind să cred că din cauza asta nu mi-a prea plăcut. L-am simţit departe, rece, nu m-a făcut complice, nu mi-a vorbit aşa cum îmi place mie să îmi vorbească o carte. Lectura Caietelor a fost ca o conversaţie cu un profesor care nu permite nici o apropiere. Asta nu înseamnă însă că am renunţat la Llosa, doar că momentul altei cărţi e mai îndepărtat decât în cazul altor scriitori.

Autor: Ernesto Sabato
Nationalitate: argentinian
Titlu original: Antes del fin
Anul aparitiei: 1998
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 8/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

De Ernesto Sabato am aflat tot de pe net, de pe bloguri. Însă din neatenţie sau din obişnuinţa cu care nu citesc recenzii ale cărţilor pe care nu le-am citit, nu l-am asociat cu nici un titlu. Chiar dacă Despre eroi şi morminte e foarte cunoscută, eu n-am ştiut că e scrisă de el decât din cartea asta. Numele lui însă a fost mai uşor de reţinut pentru ca deh, Antonio Sabato Jr. arată într-un mare fel.

Înainte de tăcere este ultima lui scriere şi este o autobiografie. N-am ştiut asta când am comandat-o de la tamada, dar pentru ca preţul se încadra în diferenţa până la 100 de lei, am ales-o. Am făcut o alegere bună pentru că e cartea cea mai indicată să-mi facă cunoştinţă cu Ernesto Sabato.

Ca orice autobiografie, începe cu perioada copilăriei, guvernată de o figură paternă severă, care până la vârsta maturităţii se îndulceşte şi toate acţiunile tatălui din trecut capătă înţeles. În anii studenţiei se alătură grupurilor de anarhişti şi de comunişti. Studiază matematica şi fizica, iar rezultatele şi aplecarea pe care le are pentru ştiinţe prezic un viitor strălucit în domeniu. Abandonează acest viitor din cauza pornirilor creative literare, refuză oferte tentante, motiv pentru care trezeşte reacţii sceptice cu privire la opera literară pe care ar putea să o creeze. Acceptă totuşi una dintre ofertele care i se fac în domeniul fizicii, dar renunţă după câtăva vreme pentru a se retrage în liniştea munţilor Cordobei.

În calmul naturii îşi scrie primul roman care este refuzat de toate editurile, dar care până la urmă vede lumina tiparului datorită lui Camus cu care Sabato avusese vagi legături în perioada sa comunistă.
Pe lângă fizică, matematică şi literatură, Sabato era pasionat şi de pictură, reuşind să se exprime la fel de bine pe pânză ca şi pe foaie.

A doua parte a cărţii reprezintă o vedere proprie despre secolul XX, pe care îl consideră unul dintre cele mai violente. Vorbeşte atât despre ororile Argentinei cât şi despre cele ale întregii lumi: exploatarea copiilor, uciderea sau vinderea lor, migrarea indienilor în marile oraşe, sărăcia mizerabilă în care trăiesc şi despre bolile care au reapărut: TBC, holeră şi sifilis.

Vinovată pentru această decădere unanimă a populaţiei de pe întreg Pământul este în opinia lui economia. În interesul ei pare toată lumea să trăiască.  Zilnic se întristează când citeşte ziarele sau când se uită la ştiri, moment în care mi-am amintit de repulsia mea pentru ştirile de la ora 5. Lumea îi apare ca un nesecat izvor de degradare.

Deşi aminteşte în câteva locuri de soţia sa Matilde, si de fiul lor, Jorge, nu dezvăluie mare lucru din viaţa trăită împreună. Însă partea a II-a îi este dedicată lui Jorge şi din ea răzbate durerea sfâşietoare şi drama unui părinte ce i-a supravieţuit fiului lui.

Chiar dacă aparţine memorialisticii, o ramură a literaturii pe care eu nu o prea exploatez, mi-a făcut plăcere să îl descopăr pe argentinian prin Înainte de tăcere, memorii scrise la vârsta de 80 de ani, scrise cu o luciditate ieşită din comun.

Autor: Gabriel Garcia-Marquez
Nationalitate: columbian
Titlu original: Del amor y otros demonios
Anul aparitiei: 1994
Ecranizare: nu
Nota mea: 7/10
Alte recenzii de acelasi autor: Un veac de singuratate

Din cauza unor cărţi care mi-au tăiat pofta de lectură, am tras de cărticica asta aproape o săptămână. Şi are doar 156 de pagini, nu e nu ştiu ce filozofie greu de priceput. E drept că m-am luat cu disertaţia, cu serialele şi plăcerea lecturii am amânat-o pentru când închei cu toate astea. Am luat Despre dragoste şi alţi demoni de la schimb de cărţi pentru că o pândeam demult. Dar am mai pândit eu şi alte cărţi şi încă nu le-am răsfoit.

A doua carte a lui Garcia-Marquez pe care o citesc, mi-a adus aminte de prima, m-a reintrodus în atmosfera galbenă a căldurii neiertătoare, în lumea personajelor singure, a vrăjilor şi a mizeriei caselor lăsate să putrezească. Despre dragoste şi alţi demoni e povestea închipuită a unei fetiţe ce trăia pe timpul Inchiziţiei, o poveste ce are la origini un fapt divers pe care Garcia-Marquez îl căuta pentru ziarul la care lucra. Aflându-se la mănăstirea Santa Clara, unde sunt descoperite rămăşiţele unei fete cu părul lung de 22 de metri întâmplarea îi oferă idee acestui mic roman ce închipuie un episod din viaţa Siervei Maria, o copilă de 12 ani, fiică unei familii de marquizi, care nu numai că se urăsc între ei, dar o urăsc şi pe ea. De fapt, mama ei e cea care o urăşte de moarte, drept pentru care o dă sclavelor să o crească. De la ele învaţă limbi africane şi devine o sălbatică. Povestea ei începe cu momentul în care este muşcată de un câine crezut a fi turbat. Tatăl ei, milostivindu-se de ea, simţindu-se vinovat pentru felul în care toată lumea a tratat-o, o duce la doctor, şi mai apoi la episcop pentru a se sfătui cu el. Episcopul îi sugerează exorcizarea pentru că fata trebuie că este posedată de diavol dacă se poarta cu toţi (în afara de sclavele negre) cu sălbăticie. Îl însărcinează pe Cayetano Delaura să se ocupe de vindecarea rănilor ei fizice şi apoi, când este pregătită, şi de exorcizare. Complicaţiile apar când Delaura se îndrăgosteşte iremediabil de micuţa posedată.

Subiectul nu e unul nou în literatură, feţe bisericeşti care să cadă pradă ispitei carnale s-au mai văzut. De la primul meu contact cu căderea în păcat (în filmul Pasărea Spin) am tot dat de cărţi care reluau tema călugărului decăzut. Insa Cayetano Delaura mi s-a părut cel mai îndrăgostit, cel mai sincer în sentimente, gata sa facă orice, chiar să renunţe la Dumnezeu pentru dragostea lui neîmpărtăşită.
Deşi nu e o carte extraordinară, recomand Despre dragoste şi alţi demoni pentru că are un soi de gingăşie, un pic de lumină într-o lume întunecată şi mâncată de răutate.

Autor: Gabriel Garcia Marquez
Nationalitate: columbian
Titlu original: Cien anos de soledad
Anul aparitiei: 1967
Premii: Prix du Meilleur Livre Étranger (1969); Rómulo Gallegos Prize (1972)
Ecranizare: nu
Nota mea: 10/10
Alte romane de acelasi autor: Despre dragoste si alti demoni

Prima data cand cartea asta mi-a facut cu ochiul a fost cam prin clasa a 11-a. Motivul stupid e urmatorul: titlul m-a dus imediat cu gandul ca acest roman ar putea fi despre singuratatea unei domnite, parasite, sau in orice caz despre o poveste de dragoste trista, eu fiind in cautare de povesti de iubire neimplinita la vremea aceea. Dupa ce am citit cateva pagini, mi-am dat seama ca nu e ceea ce caut si am dus-o frumusel inapoi la biblioteca. Au trecut anii si mi-am facut blog, am intrat in contact cu oameni cu carti si toti vorbeau despre ea. Ideea e ca nimeni nu spunea nimic din subiectul ei, nimeni nu dezvaluia intamplari, nimeni nu povestea despre ce e, toata lumea insa spunea: “E superbă”, “E genială”, “E grozavă”, “Trebuie sa o citesti”.

Bine, am citit-o. Si la fel ca ei, nu as vrea sa spun nimic despre ceea ce am descoperit in paginile ei. Dar si daca nu spun o sa imi para rau. Am descoperit o lume prafuita, diversa, plina, activa, colorata, o lume pe care n-am intalnit-o nicaieri. Rasturnarile de situatie si afirmatiile aruncate cand nu te astepti m-au tinut cu sufletul la gura pe durata intregii lecturi. Dintr-o data cineva spune un lucru care socheaza, brusc si pe nepregatite cineva moare si parca e nevoie sa reiei pasajul sa fii sigur ca ai inteles bine ce se intampla. Nu ai timp sa te atasezi de personaje, n-ai timp sa iti imaginezi ce li se va intampla pe parcurs pentru ca spre deosebire de alti scriitori, Garcia-Marquez dezvaluie deznodamantul personajelor si intamplarilor cartii sale. Motivul pentru care continui sa o citesti este ca nu te poti desprinde din limbajul si din stilul lui captivant.

Sub semnul incestului, se desfasoara istoria unei familii de-a lungul unui veac: veri cu veri, matusi cu nepoti, frati vitregi dau nastere unor povesti sfasietoare, unor drame pe care unii nu le pot depasi, dar mai ales unor singuratati pe care nu le mangaie nici o urma de fericire. Niciunul dintre personajele Veacului nu e fericit, desi unii (Aureliano al II-lea, Amaranta Ursula) par a fi pentru o clipa. Povesti de dragoste se imbina cu povesti de razboi, intamplari de o duiosie ce intristeaza pana la lacrimi pana la cele mai acerbe acte de cruzime. Scriitorul n-a ratat nici un aspect al vietii, vorbeste despre orice iti poate trece prin cap.

Confuzia pe care o creeaza datorita numelor personajelor sale te face la un moment dat sa nu mai stai sa te gandesti care ce e pentru altul, pur si simplu daca el zice ca e bunica cuiva sau nepotul lui X, asa e. Nu stai sa desenezi arborele genealogic si sa incerci sa intelegi unde s-a rupt firul legaturilor de sange pentru mintea ta. Desi unii mor, prin nasterea altora ce poarta acelasi nume se pastreaza o continuitate si o forma sferica a romanului incat nu poti sa nu ii dai dreptate Ursulei cand afirma ca la ei timpul nu trece, ci se invarte in loc. Pentru distingerea personajelor peste catva timp cand voi reciti aceasta recenzie, acest arbore imi va fi de folos.

Mi-a placut ca sfarsitul cartii a pus capat oricarei continuitati. Toti mor, satul dispare de pe fata pamantului, Garcia-Marquez nu mai permite imaginarea unui alt fel de deznodamant. Spune clar ce si cum si nu il are pe cititor complice.

Ar mai fi atat de multe de spus despre cartea aceasta, mi-am scris atat de multe notite, cuvinte noi, interpretari proprii (care fie vorba intre noi, mi-au fost confirmate ), incat ar trebui sa ma lungesc prea mult. Oricum, sunteti multi cei care ati citit-o asa ca va astept la debate.

Recenzia a aparut si aici, o puteti vota sa intre in cele mai bune 100 de carti.