Autor: Tatiana Tolstaia
Nationalitate: rusoaica
Titlu original: Kîs
Anul aparitiei: 2000
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 10/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Zâtul este una din primele cărţi despre care am aflat de pe bloguri. Eu nu citesc prea des recenzii înainte să citesc o carte, pentru că dacă aş citi, lista mea de lecturi s-ar tripla. Din Zâtul n-am citit decât nişte citate pe care autoarea unui blog* le pusese după ce citise cartea. Mi-au atras atenţia prin umor şi undeva am notat titlul pentru a-l citi cândva. Cândva-ul ei a fost acum.

Nu ştiam nimic despre Zât şi cum fragmentele citite nu mă lamureau prea mult, am bâjbâit printre pagini, lăsând impresiile să mă acapareze. Read the rest of this entry &raquo

Autor: Evgheni Ivanovici Zamiatin
Nationalitate: rus
Titlu original: Мы
Anul aparitiei: 1921
Premii: Prometheus Award
Ecranizare: Wir (1981)
Nota mea: 9/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Noi si 1984 au fost propunerile câştigătoare pentru cercul de lectură. Din păcate ideea a fost îngropată înainte de a se naşte pentru că discuţiile despre carte au durat foarte puţin, cam atâta cât ne ia de obicei să prezentam subiectul unui roman. Oricum, chiar şi fără această dezbatere, Noi n-a fost o pierdere de timp, ci am savurat-o din plin şi m-am convins să nu renunţ la ruşi.

A patra distopie pe care o citesc mă convinge că sunt un fan al genului. Lumile inexistente, oribile, în care n-aş putea trăi, îmi creează o stare de linişte când închid cartea şi realizez că ceea ce am citit nu e aievea, că fără libertatea pe care o am, aş prefera să mor. Noi este puţin mai diferită dacă o compar cu celelalte distopii pe care le-am citit – perspectiva pe care ne-o oferă D-503, personajul principal, este una de acceptare, de îmbrăţişare a regulilor şi de supunere unui control atotputernic, aproape un fanatic ce respectă legile cu sfinţenie. Până apare dracu’ şi îşi baga codiţa. Şi cum altfel ar putea să apară, daca nu în corpul unei femei? Apropos, mă cam oboseşte clişeul ăsta. O femeie, I-330, care îl ispiteşte cu vicii din Lumea antică, si care treptat treptat îl îmbolnăveşte de o boală numită „suflet”. Read the rest of this entry &raquo

Autor: Mihail Bulgakov
Nationalitate: rus
Titlu original: Мастер и Маргарита
Anul aparitiei: 1966-1967
Premii: nu
Ecranizare: Il maestro e Margherita (1972); Master i Margarita (1994); Master i Margarita (mini-serial 2005)
Nota mea: 8/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Despre Maestrul si Margareta s-a scris mult prin blogosfera si nu numai. Mihail Bulgakov este un alt autor despre care am aflat de cand ma invart pe-aici. S-a spus ca romanul este o capodopera, ca este unul dintre pilonii literaturii secolului XX, ca este una dintre cele mai bune satire si o imbinare sublima a binelui si raului pe fondul unei povesti de dragoste. Nimic mai adevarat, insa sper sa n-am parte de aceeasi reactie pe care a avut-o Gloria la Schimb de carti cand a spus ca ei nu i-a placut Imparatul mustelor*. Nici mie nu mi-a facut o placere deosebita sa citesc Maestrul si Margareta.

Este tot ceea ce am spus mai sus: o capodopera, o referinta a literaturii, o lucrare ce imbina multe elemente care o desavarsesc, numai ca eu am incercat sa ma conving de asta, sa ma agat de ceva care sa ma prinda cam de la inceput pana la sfarsit. Mi-a placut mult stilul lui Bulgakov, care cred ca n-ar fi fost redat atat de magistral daca n-ar fi fost traducerea lui Ion Covaci. O scriere plina de umor desi subiectul in sine, povestit dintr-un punct de vedere neutru, n-ar avea nimic amuzant. O multime de intamplari fanteziste se deruleaza de-a lungul paginilor, intamplari prea multe pentru gustul meu, detalii si imagini vizuale care pe mine m-au pierdut pe drum. Povestea lui Pontiu Pilat inserata intre desele internari la spitalul de nebuni, alternata cu relatia amoroasa a Maestrului cu Margareta m-au impiedica sa retin anumite personaje, sa fixez in minte cateva episoade.

Din cauza asta singurele lucruri pe care pot sa le povestesc despre Maestrul si Margareta sunt urmatoarele: in Moscova isi face aparitia un ins care starneste aceeasi valva ca si Cicikov din Suflete moarte. Nimeni nu stie cine e, de unde a venit si ce cauta. Pe numele sau Woland se recomanda a fi profesor, „expert in magie neagra” si din suita lui fac parte motanul Behemoth, Fagot (zis si Cadrilatul, zis si Koroviev) si Azazello. Ah si Hella, o servitoare despuiata, pe care o intalnim in partea a doua a cartii. Suita asta actioneaza de fapt in locul magicianului si se ocupa de toate confuziile care se creeaza de cand isi face aparitia in oras. Un cetatean este ucis de tramvai, mai multi ajung la casa de nebuni dupa ce intra in contact cu Woland, pentru ca lucrurile pe care le povestesc ei tin de sfera imposibilului, incredibilului si nemaiauzituli. La casa de nebuni, dupa aproape jumatate de carte citita, facem cunostinta cu Maestrul, internat si el acolo, insa nu din aceleasi motive ca si ultimii 4-5 care ajung in celulele spitalului. Cazut prada depresiei, Maestrul este autorul unei carti despre intalnirea lui Pontiu Pilat cu Yeshua Ha-Nozri (Iisus din Nazaret), a carui scriere il duce la o asemenea disperare ca ajunge sa il arda. Pe langa asta se mai confrunta si cu pierderea amantei lui, despre care ii vorbeste poetului Bezdomnîi la spitalul de nebuni. Intre timp ne sunt prezentate o multime de victime, care participa la spectacolul de magie al lui Woland si fiecare e care de care mai pestrit si mai naiv. Aceasta intalnire cu magul le cauzeaza tuturor neplaceri, pentru ca Woland este nimeni altul decat Satana.

In partea a doua, Bulgakov si ocupa mai mult de Margareta, care abia acum isi face aparitia. Amanta a Maestrului, isi povesteste si ea durerea ce i-a provocat-o despartirea, incercarile ei de a salva manuscrisul si mai ales nefericirea in care traieste cu sotul ei. Si ea se intalneste cu Woland, a carui propunere o accepta si devine vrajitoare. O face amfitrioana unui bal la care participa personaje ciudate si care are o importanta deosebita in roman. Din pacate eu n-am facut legaturile ce trebuiau facute intre acest episod si altele din carte, ceea ce imi creeaza impresia ca mi-a scapat intr-un fel intelegerea si menirea operei.

Ca recompensa pentru buna ei purtare, Satan ii indeplineste niste dorinte. Una care nu o priveste pe ea insasi, una care mocneste in adancul ei si altele care ii vor insenina viitorul. Faptul ca Woland devine din personaj malefic unul de apreciat imi intareste oarecum credinta mea ca nu exista rau, nu exista iad (dar asta e alta poveste pe care n-o dezbatem aici). La fel ca si in Faust a lui Goethe, carte cu care este deseori comparata Maestrul si Margareta, Diavolul este un personaj destul de simpatic. Poate el sa omoare, sa minta, sa dea lumea peste cap, ca la cat e de amuzant de atotputernic, parca n-ai cum sa te superi pe el. Nici macar pe Woland nu poti sa te superi, pare un personaj atat de sofisticat, atat de sarmant si de stapan peste tot, incat frica e ultimul sentiment pe care il inspira.

Ei, se pare ca totusi am retinut ceva din carte, si ce n-am inteles pot oricand sa discut cu altii care au citit cartea sa imi luminez anumite aspecte. Sau pot sa citesc pe net ca e plin de explicatii.
__________________________________________________________

* Gloriei nu i-a placut Imparatul mustelor si cand ne-a spus-o la Schimb de carti, toti am spus aproape in cor: “Hiiiii, cum? Nu ti-a placut?”. N-am reactionat asa ca o sa punem pe ea in dificultate sau sa ii cream neplaceri, pur si simplu, toti cei care ne-am mirat, eram fani declarati ai cartii. Sper ca nu s-a suparat pe noi, cum sper ca nici voi nu ma veti condamna ca pentru mine Maestrul si Margareta nu e o carte de nota 10.

Autor: Fiodor Dostoievski
Nationalitate: rus
Titlu original: Преступление и наказание Prestupleniye i Nakazaniye
Anul aparitiei: 1866
Premii: nu
Ecranizare: Crime and Punishment (2002)
Nota mea: 10/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

De foarte mult timp mi-am facut curaj sa ma apropii de Crima si pedeapsa. Acest monstru sacru al literaturii universale si legendele despre maretia lui m-au tinut departe de operele sale si recunosc ca le-am evitat. Imi era teama ca n-o sa inteleg, ca n-o sa pot patrunde tainele scriiturii lui Dostoievski, ca n-o sa ma ridic la adevarata valoare a lor. Insa m-am inselat. M-am inselat intr-un mod pozitiv pentru ca Dostoievski nu e atat de inaccesibil pe cat mi-l imaginam eu. Nu e obscur sau cabalistic, ci doar extraordinar de bun.

Nu stiu ce as putea spune despre Crima si pedeapsa sau despre Dostoievski ce nu s-a spus deja. Poate doar parerea mea personala, care e foarte posibil sa coincida cu multe altele.

Cand am inceput sa citesc cartea, asteptarile mele erau foarte mari si eram la un pas sa cad prada dezamagirii datorita felulul in care avansa povestea. Dezobisnuita fiind de prea multe detalii, de prea multe reluari si repovestiri prin intermediul altor personaje, am simtit o usoara senzatie de plictiseala in primele treizeci de pagini. Aveam impresia ca pierd timp recitind aceleasi lucruri spuse in alta maniera. Insa cand am patruns cu adevarat in paginile romanului, greu mi-a fost sa ma mai despart de el.

Inca de la inceput facem cunostinta cu diabolicul Raskolnikov, dupa prima impresie preocupat de niste ganduri necurate ce nu-i dau pace si ne cuibarim printre ele pentru a-l insoti in toate drumurile sale, pana cand le omoara pe cele doua femei. Apoi deliram odata cu el, ii simtim febra si transpiratiile reci provocate de teama, de frica, de spaima, de groaza ca va fi arestat, paricipam la discutiile pe care le are cu familia lui, cu prietenul lui si cu politia, tresarim la fiecare mic semnal de alarma, si cu toate ca uneori putem anticipa urmarea, ne lasam surprinsi de firul actiunii.

Pentru Raskolnikov, primul sentiment pe care l-am avut a fost cel de ura. Le-am spus celor de la schimb de carti ca il urasc de-a binelea, si i-am intrebat daca vreunul s-a simtit solidar cu acest ucigas sau daca au simtit simpatie pentru el vreodata pe parcursul cartii. Pentru ca mie imi era imposibil. M-am gandit la Grenouille al lui Suskind si nu puteam sa imi dau seama daca si pe el l-am urat asa, desi el e si mai infiorator decat Raskolnikov. Cei de la SdC mi-au spus compatimitori: „Stai sa termini cartea si mai vorbim dup-aia!” Intr-adevar… sentimentele pentru Raskolnikov mi s-au schimbat pana la finalul romanului pentru ca Dostoievski il umanieaza cu ajutorul altor personaje. Al Duniei, sora lui, si al Soniei, fiica prostituata a unui betivan pe care il intalneste intr-o carciuma. Nici Razumihin nu e mai prejos, fiind de la bun inceput unul dintre personajele mele preferate.

Raskolnikov comite un omor, o crima dubla pe care el nici macar nu o considera crima. Omoara o batrana camatareasa, aparent pentru ca are nevoie de bani. Afla din scrisoarea mamei lui ca Dunia urmeaza sa se casatoreasca cu un avocat bogat care isi doreste o sotie umila fara nici o avere. Raskolnikov stie ca Dunia este o martira si o face doar pentru a-l putea intretine pe el la facultate; el nu poate accepta una ca asta si situatia serveste foarte bine de mobil al crimei. Intalnim un Rodion Romanici plin de ura, ursuz, inversunat, mizantrop, demonic in gandire care isi duce planul la indeplinire. Un plan despre care autorul ne vorbeste inca de la inceputul cartii, fara a mentiona insa esenta lui, ne spune doar ca tanarul se pregateste pentru experimentul lui, isi face curaj si alte mici tatonari de genul asta.

Am spus ca o omoara pe batrana aparent pentru bani. Pe parcurs insa aflam adevaratul motiv pentru care Raskolnikov comite crima, si anume o teorie proprie despre dreptul la varsarea de sange. El imparte oamenii in „obisnuiti” si „deosebiti”. Cei deosebiti sunt de talia lui Napoleon, Mahomed, etc, carora varsarea de sange le e permisa pentru ca se intampla cu un scop precis, oficial. Oamenii obisnuiti sunt restul, cei pe care varsarea de sange ii face criminali, nu conducatori. Raskolnikov le omoara pe cele doua femei pentru a transcende conditia lui de om obisnuit, considerandu-se alt Napoleon datorita faptului ca el nu a ucis un om, ci un principiu (principiul ca batrana nu era folositoare societatii, ba chiar era un paduche de care nu avea nimeni nevoie).

Pe langa trairile interioare ale tanarului criminal, firul actiunii ii are ca personaje principale ba pe Dunia si povestea ei cu Lujin, ingamfatul avocat care exact pentru motivele pe care le banuieste fratele ei, vrea sa se insoare cu ea, ba pe mititica Sonia, fiinta curata sufleteste obligata sa se prostitueze pentru a-si intretine familia, ba pe membrii familiei ei, pe Marmeladov, betivanul calcat de o trasura si pe sotia acestuia Katerina Ivanovna, bolnava de oftica. De prin putina literatura rusa pe care am citit-o (Tolstoi, Gogol si acum Dostoievski), extrag ca trasatura general valabila urmatoarea constatare: toti isi iubesc toate personajele in egala masura si le acorda spatiul si timpul necesar pentru a se desfasura dinaintea ochilor nostri fara a prefera pe altul mai mult decat pe celalalt. Absolut toate personajale din Crima si pedeapsa, incepand de la Marmeladov (primul cu care intra Raskolnikov in contact) si terminand cu Svidrigailov, au partea lor de faima si pe nici unul nu il nedreptateste in bogatia caracterizarii.

Pedeapsa pe care o indura nu e ocna ci delirul, boala care il cuprinde pe Raskolnikov dupa ce infaptuieste crima. Constiinta care ii zapaceste simturile, insa nu parerea de rau ca a omorat doi oameni (pentru ca el nu se simte criminal) e cea care il arunca in disperare. Dupa propriile-i vorbe: „Cine are constiinta, sa sufere, daca devine constient de greseala lui. Asta-i va fi pedeapsa – in afara de ocna, bineinteles.”

Crima si pedeapsa e o carte despre mizerie, despre saracie, despre deznadejdea la care te aduc lipsurile materiale. Noroi, intuneric, murdarie, zdrente, darapanaturi, locuri inguste si bolnavicioase sunt decorurile in care se petrec intamplarile. Nici macar femeile, atat de frumoase cum le descrie autorul, nu salveaza aparentele si le lasa si pe ele in aceeasi mizerie. Mi-a parut rau ca povestea Soniei cu Rodion nu a ocupat mai multe file, pentru ca la un moment dat chiar simteam nevoia unei guri de liniste, insa tot e bine ca pana la urma s-a terminat cu bine.
Mult, multe mai sunt de spus, insa orice s-ar spune, nimic nu egaleaza cartea.

___________________________________________________________

Oarecum offtopic: profit de ocazie sa va reamintesc de Cuvintele din carti, caruia i-am facut un lifting si sunt foarte mandra de cum arata.

Autor: Nikolai V. Gogol
Nationalitate: rus
Titlu original: Мёртвые души
Anul aparitiei: 1842
Premii: nu
Nota mea: -/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Incep postul cu o precizare: unora nu o sa va placa ce o sa cititi. Dat fiind ca aceasta carte este una clasica si apartine unui autor remarcabil, o sa ii acord respectul pe care il merita, dar o sa imi exprim parerea.

Am stat o luna de zile, daca nu mai mult, sa citesc o carte, pe care n-am terminat-o (mi-au mai ramas vreo 10 pagini) si careia i-am citit sfarsitul pe net. Recunosc ca sunt o inculta cand vine vorba despre marii rusi, avand la activ pana acum doar Anna Karenina, deci e posibil ca si acesta sa fie unul dintre motivele pentru care cartea m-a plictisit. Ma apropiam de ea fara nici o tragere de inima si fara nici o dorinta de a afla ce urma sa se intample. Totusi am apreciat anumite aspecte ale ei si le amintesc un pic mai incolo, dupa ce spun cate ceva despre subiect.

Suflete moarte nu se refera nicidecum la ideea pe care o aveam eu cand m-am hotarat sa ii patrund misterele. Credeam ca e vorba de suferinta multa, de dragoste chinuitoare, ba chiar si de ceva fantome. Cu ultima banuiala m-am apropiat un pic de adevar pentru ca sufletele moarte din roman sunt chiar mortii ingropati. Aceste suflete figurau insa ca active pe listele taranilor pe care boierii/nobilii ii aveau in subordine si pentru care plateau taxe. La un moment dat, apare din neant un boier, Cicikov, despre care nu se stie nimic, dar care in scurt timp devine atractia atat a femeilor cat si a barbatilor. Isi face prieteni printre oamenii cei mai de vaza ai unui oras rusesc, le suceste mintile astfel incat devine o senzatie la simpla aparitie intamplatoare pe strada. Rand pe rand, ii viziteaza pe mai marii orasului si din vorba in vorba le strecoara ideea ca ar vrea sa cumpere de la ei taranii care au murit, ca si asa lor nu mai le e de folos si macar ii scuteste de o taxa. Pe cativa ii abureste dupa ce poarta discutii interminabile si usor enervante, dar si amuzante pe ici pe colo si isi aduna un numar destul de maricel de tarani nefolositori. Cand unul dintre boieri cu gura mai mare da şfară in tara ca Cicikov cumpara sufletele moarte, necazurile se abat asupra lui. Lumea incepe sa freamete si se vede nevoit sa plece. De aici incepe nebunia si nu va mai povestesc ca sunt aproape de final.

Dupa putina informare despre carte, mi-am dat seama ca am intuit bine. Suflete moarte este o satira la adresa rusilor, la adresa Rusiei. Exista numeroase pasaje unde Gogol se opreste si face o paranteza despre obiceiurile rusilor de a face diverse lucruri. La nivelul personajelor, daca stau sa ma gandesc la Tolstoi, Gogol e chiar la capatul opus. Tolstoi scotea partea buna din toate aparitiile in Anna Karenina; oricat de pacatoase ar fi fost, nu le urai, in timp ce Gogol, desi are personaje care poate ar merita un dram de respect, le desfiinteaza. Scoate in evidenta latura maligna a tuturor, si nici sa vrei nu poti favoriza pe cineva. Un alt talent deosebit al lui Gogol e maiestria cu care isi zugraveste toate personajele. Isi ia timp sa ii descrie pe toti si fizic si moral, ba mai vorbeste si despre trecutul lor, despre planurile de viitor si despre situatia familiala a fiecaruia.

Oricum m-am lungit prea mult asa ca o sa mai fac o singura completare: ce mi-a placut in mod deosebit in cartea asta a fost respectul cu care autorul isi trateaza cititorul. I se adreseaza direct, ii explica pe indelete, ii da exemple si il face sa inteleaga exact la ce se refera. In anumite momente pare ca isi scapa personajele de sub control si ca fiecare actioneaza dupa capul lui, ca si cand destinele lor n-ar fi stat in penita lui Gogol. Mi-a amintit de Lawrence Sterne la intreruperile actiunii pentru a povesti te miri ce. Isi lasa personajele in niste situatii, la care ne intorcea dupa ce ne-a povestit pe 2 pagini despre altceva.
Am zis numai lucruri bune despre carte, desi nu mi-a placut in mod deosebit, ba chiar pot sa spun ca m-a plictisit. Cine are mai multa rabdare, il rog sa-mi impartaseasca parerea.

Autor: Lev Tolstoi
Nationalitate: rus
Titlu original: Анна Каренина
Anul aparitiei: 1875
Premii: nu
Ecranizare: Anna Karenina (1935); Anna Karenina (1948); Anna Karenina (1967); Anna Karenina (1977); Anna Karenina (1997); Anna Karenina (1985) (TV); Anna Karenina (2000);
Nota mea: 10/10
Alte romane de acelasi autor: nu

Azi, din lipsa de inspiratie, din dorinta sa postez ceva si din dragoste pentru literatura m-am gandit sa scriu despre una dintre cartile mele preferate. Si ea este Anna Karenina. Mi-a placut cartea asta pentru ca Tolstoi a reusit sa imi inspire ceva ce alti autori nu au putut. Adicatelea, un fel de afectiune pentru toate personajele lui. Mai, in cartea aia sunt la personaje cu duiumul si pe deasupra, fiecare are vreo 4 nume (ba cum i se adreseaza sotul, ba mama si cu tata, ba lumea, ba numele din buletin), si cu toate astea intelegi si te prinzi usor despre cine e vorba. Desi in carte sunt (ca in oricare carte) personaje bune si personale rele. Eh, rele, na…care in alta carte scrisa de altcineva iti puteau inspira dezgust sau macar indignare. In cartea asta insa, nu. Pana si pentru sotul inselat, de care in mod normal ai vrea sa scapi pentru a-ti vedea eroina impreuna cu amantul (care e personaj principal), si pentru el ai pareri de rau si compasiune, ba chiar admiratie. Nu poti sa fii impotriva nimanui, nu poti urai pe nimeni. In schimb Anna, desi inainte sa incep cartea mi se parea asa …oarecum demna de admirat, cand am terminat-o nu mai avea aceesi impresie. M-am regasit in unele apucaturi de-ale ei si mi-am dat seama ca nu imi place. Trateaza o tema atat de banala si de comuna, incat parca nici nu iti vine sa te apuci de ea. Si cand mai vezi si 1000 de pagini in 2 volume, chiar esti descurajat de tot. Dar daca totusi te ambitionezi sa o dai gata, n-o sa iti para rau. E o carte pe care n-o uiti, pe care o tii in suflet si din care iti amintesti fragmente si intamplari pe care credeai ca o sa le uiti odata ce citesti ultimul rand. Ei, nu-i chiar asa. Scriind aceste randuri imi amintesc situatii mai putin importante, care totusi mi-au ramas in memorie. De asta cred ca e o carte ce merita citita si o consider o valoare cum nu multe sunt.