Autor: Ryunosuke Akutagawa
Nationalitate: japonez
Titlu original: Rashōmon
Anul aparitiei: 1914
Premii: nu
Ecranizare: Rashômon (1950)
Nota mea: 8/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Rashomon este singura carte pe care am comandat-o datorită coperţii. Nu fac lucrul ăsta niciodată, dar capul japonezei m-a dus cu gândul la tradiţia gheişelor şi dorindu-mi să aprofundez subiectul m-am lăsat amăgită că micuţa carte îmi va povesti despre frumoasele Gionului.

Rashomon este o culegere de povestiri şi în acelaşi timp numele uneia dintre ele. Trebuie să vă spun de la început că eu nu ştiu să apreciez genul ăsta de scrieri scurte, nu-mi rămân în minte aproape niciodată şi cu greu pot să-mi reamintesc o idee despre ele. mai mult…

Autor: Mineko Iwasaki
Nationalitate: japoneza
Titlu original: Geisha, a life
Anul aparitiei:
Premii: nu
Ecranizare: Memoirs of a geisha (2005)
Nota mea: 6/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Am vrut sa citesc Adevarata viata de gheisa doar datorita scandalului iscat de cartea lui Golden fara de care, de altfel, nici n-as fi aflat ca adevarata geisha a scris si ea un roman.

As vrea sa pot vorbi despre adevaratele memorii ale unei geishe fara a le compara prea mult cu bestsellerul american. Cred insa ca mi-e cu neputinta pentru ca odata ce le-ai citit pe amandoua e destul de greu sa te detasezi de prima pentru a o discuta pe a doua. E destul de greu sa citesti fara observatii de genul: In Memoriile unei gheise nu era asa, sau in cartea lui Golden, personajul asta era de fapt altul.

Mineko Iwasaki si-a scris cartea in colaborare cu o traducatoare, Rande Brown, motiv pentru care nu are o valoare de capodopera literara, ci mai degraba joaca rolul unui document, al unei declaratii, al unui drept la replica. Dupa ce am citit si varianta ei am inteles de ce s-a simtit jignita de cele scrise de Golden. Acesta, din dorinta de senzational, din obiceiul de a imprima cartii un caracter tipic american, a denaturat putin (mai mult) povestea celei mai faimoase geishe ale Gionului. Nu spun ca Memoriile unei geishe este o carte rea, dimpotriva, ramane una dintre preferatele mele, dar greseala lui Golden a fost ca a prezentat ca adevarata o carte care era doar inspirata si apoi repovestita cu adaugiri din fantezia lui.

Adevarata viata de geisha infatiseaza viata lui Mineko Iwasaki, nascuta Masako Tanaka, din frageda copilarie si pana la momentul scrierii cartii. Familia in care s-a nascut a avut mai multi copii, dintre care doua fete care au fost date unei okya pentru a deveni geiko. Mult mai tarziu, lui Masako, inca micuta, i se propune – si nu e obligata sau vanduta cum afirma Golden – sa devina geiko, la varsta maturitatii urmand sa mosteneasca okya atat familia biologica, cat si cea adoptiva se poarta frumos cu ea, lasandu-o sa se bucure de o libertate deplina. Disciplina la care era supusa Sayuri de catre matusile ei si celelalte geishe ale Memoriilor, in cartea de fata este o disciplina auto-impusa, o conduita ceruta la scoala si perpetuata in viata de zi cu zi.

Indragostita de dans, Mineko isi dedica tot timpul perfectionarii tehnicilor, cauta in ea gratia pe care sa le-o imprime miscarilor. Perfectionista pana la exagerare, geisha este de fapt o fiinta foarte singura, extrem de inchisa in ea si de multe ori, singurul loc ce-i ofera alinare, singurul obiect ce o proteja de lume este un dulap in care se inchide de fiecare data cand e trista.

Incetul cu incetul devine cea mai cautata si cea mai respectata geisha, castigand mult mai mult decat datoreaza okyei. Matusile adoptive nu-i refuza nimic, nici macar dorinta de a-si cumpara un apartament unde sa traiasca singura. Amuzant episod, pentru ca ea nu stie sa faca nimic, nici macar cumparaturi.
Personajul malefic din Adevarata viata de geisha nu e o geisha necunoscuta, nefamiliara, cum era Hatsumomo, ci chiar una dintre surorile bune ale lui Mineko, Yaeko. Ea e cea care ii face greutati de cate ori are ocazia, insa niciuna nu este atat de grava precum in Memorii.

Apoi, dragostea pe care Sayuri o nuntreste pentru Presedinte e de fapt marea dragoste a lui Mineko pentru un actor, pe numele sau Toshio. O poveste de dragoste putin mai fada decat cea imaginata de Golden, insa probabil la fel de intensa in viata geishei.

Nu, cartea nu se termina cu happy end, Mineko nu ramane cu Toshio pentru ca acesta e casatorit si desi ii promite, nu divorteaza. Mineko se casatoreste cu un alt barbat, au un copil, dar aceasta ii supravietuieste sotului si dupa moartea lui nu se mai recasatoreste.

Stiu ca am dat prea multe detalii, insa desi am citit ambele povesti, cea care imi va ramane mai aproape de suflet este minciuna, Memoriile unei geishe, si n-as vrea sa uit anumite lucruri din adevarata poveste pe care am vrut sa le notez aici.

Autor: Junichiro Tanizaki
Nationalitate: japonez
Titlu original: -
Anul aparitiei: 1961
Premii: nu
Ecranizare: Dagboek van een oude dwaas (1987)
Nota mea: 8/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Pe masura ce descopar fascinanta lume a japonezilor, raman tot mai uimita si mai furioasa ca nu le-am acordat atentie pana acum.

Din bogata colectie a Cotidianului, am ales sa citesc Jurnalul unui batran nebun din doua motive: era relativ scurt si era scris de un japonez, Junichiro Tanizaki, de care nu mai auzisem pana cu ocazia asta.

Jurnalul e istorisirea batranetii lui Utsugi presarata cu dorintele lui sexuale. Aceste dorinte si ganduri ascunse par sa ii amelioreze durerile cauzate de un brat bolnav si de o prostata deranjata. Indragostit de nora sa, batranul ii cauta prezenta, ii dezvaluie atractia sexuala care il incearca in prezenta ei si Satsuko, nora, pare sa ii hraneasca fanteziile lasandu-l sa se bucure de cateva momente de erotism (ba il lasa sa ii sarute genunchii, ba sa ii linga degetele de la picioare in timp ce face dus). Dupa ce mosneagul ii cumpara un inel foarte scump din banii cu care trebuia sa construiasca o noua aripa pentru casa familiei lui, tanara femeie il lasa sa o mangaie cateodata. Tot pentru distractia lui perversa, Utsugi o impinge spre adulter, fara sa ii pese ca cel inselat e tocmai fiul sau. In timp, ajunge sa dezvolte o obsesie pentru ea, ba o vrea in preajma lui, ba se fereste sa o lase sa il vada pentru ca ii e rusine de boala care il transforma. La un moment dat nu mai face nici un efort pentru a-si ascunde sentimentele de sotia lui si pana spre sfarsit afla toti din casa, inclusiv doctorii care il trateaza.

Desi el insusi spune despre el ca e nebun, desi Tanizaki il catalogheaza ca fiind nebun, luciditatea de care da dovada si coerenta in scrierea jurnalului pot infirma acest lucru. Desigur ca lucrurile despre care scrie si gandurile ce ii trec prin cap nu sunt tocmai ceva obisnuit, insa ar putea fara nici o greutate sa il incadreze in categoria nebunilor. Oamenilor din jurul lui si cititorilor nu li se par normale, asa ca el isi asuma adjectivul, fara sa ii pese prea mult daca noi il credem pe cuvant sau nu.

Am mai aflat cate ceva despre teatrul Kabuki, despre cum se machiau japonezele in epoca Edo si despre multe alte obiceiuri ale celor cu ochii oblici.
Nota mea pentru carte: 8 – o recomand.