Autor: Umberto Eco
Nationalitate: italian
Titlu original: Il nome della Rosa
Anul aparitiei: 1980
Premii: nu
Ecranizare: The name of the rose (1986)
Nota mea: 9/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu
Timpul acestei carti nu trebuia sa fie acum, lucru confirmat de intamplarile care mi s-au petrecut mie in vreme ce cartea statea pe noptiera mea. Insa, pentru ca am vrut sa o salvez de la iesirea din circuitul schimbului de carti am luat-o cu mine acasa, fiind convinsa ca n-am sa ajung sa o citesc. Insa, timpul a fost generos cu mine, cheful si el, asa ca deadline-ul a fost indeplinit. Nefericitele evenimente pe care le-am trait luna trecuta mi-au facut imposibil gestul de a deschide romanul pentru cateva zile. Si sufeream, pentru ca ii patrunsesem intelesul, abia asteptam sa vad ce urma, dar starea emotionala in care ma transpunea Numele randafirului amplifica trairile din interiorul meu.
Da, Numele trandafirului este o carte grea. Si la propriu si la figurat. Nu mi s-a intamplat pana acum sa aleg carti greu de citit, greu de urmarit, asta daca nu punem la socoteala Ulise-le lui James Joyce. Aia mi s-a parut imposibil de citit, poate si datorita subiectului. Dar daca as avea ambitia sa ma apuc acum de ea, poate as gasi-o la fel de captivanta ca si cartea lui Umberto Eco.
Revenind la subiect, povestea din paginile cartii e urmatoarea: la o abatie benedictina din nordul Italiei, la sfarsitul anului 1327, se comite o crima. Cel putin asa considera Abatele care il cheama pe Wlliam din Bakersville (zis Guglielmo), calugar franciscan, pentru a descoperi criminalul. Acesta, inzestrat cu o nemaipomenita putere de deductie si o stralucita capacitate de analiza se ocupa de caz, impreuna cu tanarul novice, Adso, din perspectiva caruia este intreg romanul povestit. Prima crima este urmata de alta, apoi de alta, apoi de a treia, in curand si a patra, si asta in doar 5 zile. Calugarul urmareste toate pistele care i se ofera, insa toti cei pe care ii banuieste a fi vinovati de omor, sunt ucisi si ei. Elucidarea crimei trebuie sa se petreaca pana la sosirea unei delegatii pontificale avignoneze pentru a nu pata prestigiul faimoasei abatii.
Acest sumar microscopic e suficient pentru a va introduce cat de cat in intriga romanului. Insa lucrurile se complica cand Eco ne prezinta abatia, traditiile si obiceiurile ei, cand un set de reguli stabilite pentru calugarii de acolo, noua ni se dezvaluie ca fiind abusurde, duse la extrem, si neinchipuit de parsive. Daca la inceput se creeaza impresia ca aceasta carte este una despre descoperirea unei crime, ne-am putea insela pana ajungem la sfarsit. La fel cum am putea sa ne inselam si daca am crede ca este despre religie, calugari franciscani, benedictini sau despre eretici. Am putea cadea in plasa si daca pe alocuri depistam teorii lingvistice si ii simtim pe ceafa respiratia calda a lui Saussure. Sau daca am cataloga Numele trandafirului ca o carte despre carti, despre stiinta ce ne-o furnizeaza ele, si atunci am intelege gresit. Pentru ca Numele trandafirului este despre toate aceste subiecte inseparabile. Autorul le incheaga cu o asemenea maiestrie incat nu se poate extrage o tema singulara sau principala. Cel putin eu nu pot, pentru mine, e vorba despre toate cele de mai sus si inca despre si mai multe.
Pe coperta IV, cineva se intreba daca e un roman politist. Hm… n-as merge atat de departe pentru ca, desi se investigheaza crime, desi sunt urmarite piste asemenea unui caz din CSI, nu pot cataloga acest roman ca fiind asa ceva. Insa misterul pluteste atat in abatie cat si in paginile cartii. Ceea ce il confera este biblioteca asezamantului, un loc in care nu are voie sa intre nimeni, cu exceptia abatelui, a bibliotecarului si a ajutorului de bibliotecar, care sunt singurii ce ii stiu randuiala. Motivele pentru care este atat de pazita si de interzisa il reprezinta chiar cartile, adevarul din ele, minciunile pe care le pot ascunde, dar mai ales efectul pe care l-ar putea afla asupra calugarilor daca acestia ar avea acces la ele. „Biblioteca se apara singura, e de nepatruns precum adevarul pe care il gazduieste, amagitoare precum minciunile pe care le pastreaza. Labirint al mintii, ea este deopotriva un labirint pamantesc. Poti sa intri, dar nu poti sa mai iesi.” Bineinteles ca ancheta condusa de Guglielmo si Adso nu tine seama de acest impediment si lucrurile se clarifica pentru ca inteleptul calugar ii desluseste legendele pe care altii le-au brodat pentru a tine orice nepoftit in incinta ei.
Intre peretii manastirii se intampla mai multe pacate decat in lumea obisnuita, crime, minciuni, furt, inselaciune, pofta de putere, manipulare, aproape toate pacatele capitale.
Interesant de amintit este punctul de vedere al lui Jorge, personaj inspirat, din cate am inteles, de Jorge Luis Borges. Acesta se declara inca de la inceputul cartii impotriva rasului, pentru ca prin ras omul se depraveaza cel mai mult, rasul este pacat de moarte si il indeparteaza pe om de la meditatie si de la curatenia sufleteasca. Teorii intregi si exemple ce nu se mai termina sunt aduse pentru si impotriva sustinerii acestui punct de vedere. Nu lipseste nici preacurvia exercitata de calugari, atat intre ei, cat si cu femei, Adso insusi fiind fermecat de o tanara taranca cu care intretine actul sexual. Insa, acest pasaj este atat de fermecator, incat nimic din ce povesteste in memoriile lui nu este intinat de vulgaritate sau pacat.
Umberto Eco se vadeste a fi expert in pietre pretioase, plante, religie, arhitectura, limbi straine si atatea altele incat nici nu mi le mai amintesc. Si totusi ar fi atatea de spus despre cartea asta, mai am multe notite despre ea. Insa deja am scris prea mult si mi-e sa nu va povestesc totul. Fiti fara grija, mai e mult prea mult pe langa tot ce am scris eu aici.
Autor: Luigi Pirandello
– 2 zile. Imi place Italo Calvino de cand am citit Daca intr-o noapte de iarna un calator… 
Si il gasesc superb pentru ca inca o data a gasit o comparatie ciudata pentru a face dragoste. Daca intr-o Noapte de iarna, a face dragoste e cam ca si cum ai citi o carte, aici tangibilitatea pielii ia locul citirii sufletului.
