Autor: Bernhard Schlink
Nationalitate: german
Titlu original: Der Vorleser
Anul aparitiei: 1995
Premii: Boeke Prize
Ecranizare: The Reader (2008)
Nota mea: 10/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Nu, n-am aflat de carte după ce-a apărut filmul şi nici n-o citesc pentru că s-a făcut film. Am aflat de ea dintr-o revistă glossy care o recomanda. Mi-am notat titlul în agendă şi am pus-o pe lista de „trebuie citite”.Întâmplarea şi amânarea au făcut ca cineva să o ecranizeze înainte să apuc eu să o citesc. Am văzut şi jumătate din film după ce am terminat cu romanul, şi mărturisesc că dacă nu l-aş fi citit înainte, filmul mi s-ar fi părut plictisitor rău. Dar aşa, ca ecranizare, e bun. Surprinde bine multe situaţii cheie care aş fi fost curioasă cum arată pe peliculă.

Cititorul este împărţită în trei etape dintre care doar prima şi a treia îi justifică numele, a doua fiind o punte de legătură între ele. În prima parte, despre care se spune ca este erotică, Bernhard Schlink înfăţişează legătura amoroasă şi sexuală, mai ales cea sexuală, dintre un băiat de 15 ani şi o taxatoare de bilete de 36 de ani. Un fel de Lolita la masculin, relaţia lui Michael Berg şi a Hannei Schmitz se bazează pe sex, băi făcute împreună şi citit. Ea-l spală, el îi citeşte. Despre acest tip de relaţii, eu n-am o părere prea bună. Mi se pare puţin ridicol ca o femeie sau un bărbat de o anumită vârstă să îşi găsească împlinirea sexuală alături de un băieţel sau o fetiţă, care la vârsta pubertăţii abia începe să îşi dea seama de ce se petrece cu el, să nu vorbim de toate simţurile care îi sunt date peste cap. Chiar Michael mărturiseşte la un moment dat că realizează că ceea ce trăieşte cu Hanna e puţin stingheritor şi nu poate spune clar şi răspicat că ar vrea să fie văzut cu ea, sau că şi-ar dori ca prietenii lui să afle de relaţia lor. Pe de altă parte, văzând filmul m-am gândit la un alt aspect la care nu m-am gândit când am citit cartea: după primul război, la fel ca şi după al doilea, femeile erau mult mai numeroase decât bărbaţii, mult mai speriate şi poate mult prea reticente înaintea unei relaţii cu posibili parteneri, iar pentru Hanna, un tânăr de 15 ani probabil că fusese ocazia potrivită de a se simţi femeie şi, de ce nu, şi mamă, ţinând cont ca la 36 de ani, singură fiind, şansele ei să procreeze se reduceau destul de mult.

Partea a doua ni-l înfăţişează pe Michael student la drept, statut ce îi facilitează asistarea la procesul unor gardiene de la Auschwitz, judecate pentru o crimă de război. Printre ele se află şi Hanna. Pe parcursul procesului, Michael află un adevăr despre ea, un lucru la care nu se gândise niciodată, dar imediat cum îl realizează tot trecutul are înţeles pentru faptele ei.

Pentru titlu, ultima parte este cea mai relevantă. Deşi n-o vizitează niciodată, deşi nu-i scrie şi nu e prezent în nici un alt fel în viaţa ei, Hanna este în permanenţă în compania lui Michael. Datorită cărţilor pe care el i le citeşte, datorită personajelor pe care i le introduce şi mai ales pentru că îi oferă exact lucrul care i-ar fi adus libertatea dacă ar fi vorbit la momentul potrivit.

Cititorul e o carte fină, uşor de citit, care se împământeneşte în minte şi în suflet pentru totdeauna. Deşi pare bolnăvicioasă, povestea e salvată de secretul pe care Hanna îl ascunde şi de prezenţa constantă a lui Michael în viaţa ei. Chiar trebuie citită.

Autor: Micheal Ende
Nationalitate: german
Titlu original: Die Unendliche Geschichte
Anul aparitiei: 1979
Premii: nu
Ecranizare: Die unendliche Geschichte (1984); The Neverending Story II: The Next Chapter (1990); The Neverending Story III (1994)
Nota mea: 10/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Pasiunea mea pentru literatura a inceput relativ tarziu, prin clasa a 10-a, spre sfarsit, sau chiar printr-a 11-a. Nu mai stiu. Prin urmare, am ratat cartile copilariei cum ar fi Colt Alb, Tom Sawyer, Singur pe lume sau Poveste fara sfarsit. Nu stiu daca le voi citi vreodata, nu stiu daca ochii de adult nu le stirbesc valoarea. Stiu insa ca ce am citit luna aceasta mi-a lasat o adanca urma in suflet.Am terminat (cam greu, din motive de lipsa de timp) Povestea fara sfarsit a lui Michael Ende. (Cat paradox in propozitia asta, si cat de ironic se contrazic termenii ei, pana si numele autorului ii neaga titlul cartii). Aveam nevoie de lectura asta, aveam nevoie de balauri-noroc, talismane cu puteri miraculoase si alte lucruri ce nu le pot imagna decat copiii. Am luat cartea la Schimb de carti, de la Iulia si am facut-o pentru ca am vazut filmul cand eram mai mica si lacrimile pe care le-am varsat atunci (nu mai stiu din ce motiv) m-au impins spre”catelul ala alb” de pe coperta, care de fapt era dragon sau balaur si il chema Fuhur (Falkor, in film).

Din punctul de vedere al copiilor cartea se rezuma la asta: Bastian Balthasar Bux este un copil de 10 ani care fura o carte dintr-un anitcariat si se ascunde in podul scolii sa o citeasca. In carte este vorba despre un baiatel ales pentru a salva Fantazia de la pierie si implicit pe Craiasa Copila de la moarte. (sau invers). La un moment dat, povestea cere prezenta unui om pentru ca aceasta sa se poata intampla si prin cuvintele pe care le citeste, Bastian intra in legatura cu Atreiu si Craiasa. Din cititor devine personaj in aceasta poveste si de aici urmeaza o alta serie de aventuri si invataminte pe care Bastian le suporta pe pielea lui. Pana la urma se intoarce total schimbat in lumea lui si totul se termina cu bine. Bineinteles ca aceste cateva randuri ale mele nu prezinta nici macar pe larg toate cate se intampla in paginile cartii si cat de frumos sunt descrise locurile si toate personajele ciudate care apar de te miri unde in desfasurarea actiunii.

Din punctul de vedere al adultilor, carora le pica in mana cartea astea, ar fi mai multe de inteles. La intrebarea “ce este Fantazia?” ne raspund pe rand personajele cu care se intalnesc cei doi eroi. Fantazia e chiar fantezia noastra, a oamenilor, in care ne intoarcem cu fiecare minciuna, cu fiecare vis si cu orice nascocire din domeniul poeziei. Fantazia e insasi povestea fara sfarsit ce se continua intr-un fel sau altul in mintile noastre atat timp cat traim. Ea nu se termina ca un film, cu happy sau sad ending, intotdeauna avem ceva de adaugat, real sau ireal, intamplare, ipoteza sau banuiala la ceea ce stim. Tot aici ajung si visele de care noi nu ne mai aducem aminte sau visele pe care le retinem pentru ca ne-au tulburat, pe ele se fundamenteaza de fapt fantezia. O frumoasa metafora pentru a ilustra activitatea subconstientului nostru o realizeaza autorul cand ne infatiseaza imaginile din vise, insirate pe campie astfel incat Bastian sa isi aleaga una pentru a se intoarce in lumea lui. Fantazia functioneaza astfel prin dorinte si amintiri, care ce altceva sunt, daca nu povesti? Dorintele sunt moneda de schimb pe care Bastian o plateste cu fiecare pas spre lumea din care a plecat. Cand in sfarsit gaseste ultima dorinta, cea suprema, cea adevarata, cea corecta, abia atunci ii este ingaduit sa plece.

O alta cale de a patrunde in Fantazia e prin usa pe care ne-o deschid cartile pe care le rasfoim, pe care le citim si in care ne pierdem. Si n-are rost sa fac apologia simtirii in timpul lecturii ca e de prisos, cititorii stiu de ce.

In concluzie: mi-a placut cartea si cu fiecare alta pe care o voi citi de acum inainte ma voi intoarce in Fantazia sa le salvez lumea tuturor personajelor care mai traiesc acolo. Sa faceti si voi la fel si poate ne intalnim la Turnul de Fildes.

Aici gasiti cateva citate.

Duminica am terminat de citit Faust. Nu stiu cum se face ca tot timpul imi termin romanele duminca. Ciudat! Am considerat-o intotdeauna o zi buna de citit.

Am ales sa-l citesc pentru ca am auzit multe despre opera asta, multe comparatii, multe citate, ce sa mai, e carte de referinta. Nici n-am stiut ca e in versuri, de fapt n-am stiut mai nimic despre ea. Tot ce stiam e ca e vorba despre un batran invatat ce isi vinde sufletul Diavolului. Si asa ca, dornica sa ma intorc putin in timp, sa citesc ceva din secolele trecute, ma uit peste lista cu carti in asteptare si aleg Faust. Ma duc frumos la biblioteca, vad ca nu e prea groasa cartea (ma feresc sa imprumut carti groase ca sigur nu le termin la timp) si o iau. O rasfoiesc, ma bosumflu un pic vazand ca e in versuri, dar imi zic…asta e, am mai citit eu carti in versuri. Si incep sa o citesc, si imi place si o parcurg destul de usor, si repede la inceput. Amuzant Mefisto pe ici pe colo, amuzant si Faust, pana ajung la partea a doua a cartii. De acolo nu prea mai pot urmari cu usurinta. Apar personaje din mitologia greaca, apar mult mai multe personaje, nu mai e vorba de Faust, Mefisto apare si el destul de rar…hm…iarasi trebuie sa citesc pe net sa pricep mai bine despre ce e vorba. Dar cand am citit rezumatul de la sfarsitul cartii, mi-am dat seama ca m-am prins cat de cat despre ce se discuta.

Deci, ce e cu Faust? Faust e un batran foarte invatat care traieste drama geniului pustiu si care desi stie o gramada de lucruri are impresia ca nu stie mai nimic. Cand apare Incornoratul si ii propune o viata de placere si voluptate, o viata trupeasca si nu spirituala, Faust bate palma. Incearca Diavolul sa il combine la betii, femei si alte cele, nu prea ii reuseste cum ar vrea el, dar Faust gusta totusi din placerile dragostei si erotism. In partea a doua se indragosteste de Elena. (Hellene ) Care Elena? Tocmai aia din Troia. Aici eram un pic confuza, nu prea stiam ce cauta ea in secolul 18, dar na-am priceput la urma. Se iubeste un pic si cu ea, au si un copil, care moare si la un moment dat , Nutzi se evapora. Trist si indurerat, Faust se culca. Se trezeste prin Germania, devine un conducator peste o tara pe care o cladeste de la 0 si in ultima clipa a vietii ii cere lui Mefisto clipa fericirii maxime. Si moare, dracu’ pierde pariul pentru ca nu a reusit sa il dedea pe asta la nebunii si sufletul lui Faust se duce in Rai. Cu ce am ramas eu in urma lecturii?? Pai am ramas la aceeasi idee pe care o aveam si pana acum: nimic nu e mai important decat iubirea, nu e frumos sa preacruvesti, banii n-aduc fericirea si oricat ai incerca sa patrunzi tainele cunoasterii universale n-ai sa reusesti. NEVER.
Pana la urma mi-a placut cartea.