Autor: George Sand
Nationalitate: frantuzoiaca
Titlu original: Indiana
Anul aparitiei: 1832
Nr.pagini: 256
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 6/10
Alte romane de acelasi autor: nu

Dacă n-aş fi găsit Indiana în Piaţa Flavia, şi dacă n-ar fi costat doar 2 lei, probabil n-aş fi citit-o prea curând pentru că nu era nici măcar aproape de lista de lecturi.

Mi-am spus că 250 de pagini nu mă vor reţine prea mult, şi n-are rost să o mai amân. Însă, deşi are dimensiuni „normale”, Indiana m-a ţinut în loc mai mult de două săptămâni. E drept că nu mă pot lăuda cu prea mult timp liber, dar nici primul roman al lui George Sand nu mi s-a părut extraordinar. Read the rest of this entry &raquo

Autor: Hector Malot
Nationalitate: francez
Titlu original: Sans famille
Anul aparitiei: 1878
Premii: nu
Ecranizare: Sans famille (1913), Sans famille (1925), (1934), Sans famille (1958), Sans familleSans famille (2000) (TV)
Nota mea: 10/10
Alte romane de acelasi autor: nu

Am 26 de ani şi până la vârsta asta m-am împăcat cu ideea că nu voi mai citi cărţile pe care nu le-am citit în copilărie sau în timpul şcolii. Dar, la 26 de ani, lucrurile se schimbă, pentru că am luat hotărârea de a recupera timpul pierdut şi de a descoperi cu alţi ochi ce n-am descoperit când trebuia, să le pot recomanda copiilor mei cărţile care te fac să iubeşti literatura.

Nu pot spune că regret faptul că nu l-am cunoscut pe Remi când aveam 10 ani, pentru că, deşi sunt mai bătrână povestea lui m-a impresionat în alt fel. Desigur că am suferit mai mult când era vorba de moartea vreunui animal decât a vreunui om, şi că am dat pagină după pagină în  speranţa că inteligentul Capi va rămâne nemuritor, dar asta nu înseamnă că n-am vărsat o lacrimă din pricina lui Vitalis, Mattia sau a bunului  Acquin. Read the rest of this entry &raquo

Autor: Pascal Bruckner
Nationalitate: francez
Titlu original: Lunes de fiel
Anul aparitiei: 1981
Premii: nu
Ecranizare: Bitter Moon (1992)
Nota mea: 8.5/10
Alte recenzii de acelasi autor: Copilul divin

Mi s-a povestit despre Luni de fiere şi despre unul dintre personajele ei ca despre o situaţie dorită , ca despre o relaţie supremă care ar însemna devotamentul complet al unui bărbat faţă de o femeie şi viceversa. Apoi la schimb de cărţi am fost într-un fel constrânsă să o iau, fără a fi avertizată de la bun început ca e în oarecare proporţie pornografic (abia aproape de plecare).

Aşadar m-am înduplecat fără nici o tragere de inimă să citesc Luni de fiere în contextul în care toată lumea care o citise  o experimentase într-un fel sau altul, dar nimeni nu rămânea indiferent. Read the rest of this entry &raquo

Autor: Eric-Emmanuel Schmitt
Nationalitate: francez
Titlu original: Oscar et la dame rose
Anul aparitiei: 1999
Premii: nu
Ecranizare: Oscar et la dame rose (2009)
Nota mea: 10/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Ce faci când n-ai de lucru la job? Citeşti. Bloguri, ziare, articole de specialitate şi… cărţi. La îndemnul lui Carlitos am citit de pe scribd.com o superbă cărticică de doar 74 de pagini. Am început-o la 11 şi am terminat-o la 1. Sunt bucuroasă că am citit-o pentru că aşa cum anticipa Carlitos avea să îmi descreţească fruntea şi să mă mai scoată din tristeţe. Apropos de postul de ieri, i l-am dat tatălui meu să îl citească şi am avut aşa un moment emoţionant tată-fiică pentru că atât eu cât şi el nu ştim să ne facem declaraţii de dragoste. Ne arătăm prin diverse fapte. El mi-a luat maşină, eu scriu despre el şi apoi îi dau să citească.

În acelaşi ton, Oscar şi Tanti Roz e povestea unui baieţel de 10 ani, bolnav de leucemie (spaima mea în ce-l priveşte pe tatăl meu), deci alegerea din punctul asta de vedere nu pare prea inspirată. Însă cartea e aşa de gingaşă şi aşa de binevenită încât nu mi-am făcut griji mai mari, ci dimpotrivă, le-am mai diminuat. Read the rest of this entry &raquo

Autor: Denis Diderot
Nationalitate: francez
Titlu original: Le neveu de Rameau
Anul aparitiei: 1805; 1891
Ecranizare: nu
Nota mea: 7/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

De pe lista de 1001, Nepotul lui Rameau era printre primele de la capăt pe care voiam să le citesc. Aflasem de Diderot în facultate, când povestea lui Jacques fatalistul mi se părea o carte destul de interesantă, dar pe care nici până în ziua de azi n-am apucat să o citesc. Aşa că, având lista de faţă la îndemână, cartea fiind accesibilă la câteva clickuri distanţă, mi-am spus: „de ce nu?”.

M-a prins imediat, mi-au plăcut replicile, cele două personaje, dar până să ajung înspre final (pentru că mi-au mai rămas vreo 20 de pagini necitite), mi-am dat seama că este o carte al cărui subiect nu mi-l voi mai aduce aminte odată ce o voi fi terminat. Adică, în linii mari, cam despre asta e vorba: o discuţie filosofică între un filosof (cum altfel?) şi nepotul vestitului muzician Jean François Rameau. Read the rest of this entry &raquo

Autor: Pascal Bruckner
Nationalitate: francez
Titlu original: Le divin enfant
Anul aparitiei: 1992
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 8/10
Alte recenzii de acelasi autor: Luni de fiere

E prima carte pe care am citit-o datorita pasajelor de pe cuvintele din carti. Desi la Schimb de carti, cei care au citit-o au vorbit amuzati de ea, nu prea m-a atras, dar m-am lasat convinsa si am adus-o acasa cu mine. Era lectura ideala pentru un drum pana la Budapesta si inapoi.

Povestea copilului care refuza sa se nasca e usor asemanatoare cu filmul Look who’s talking, dar ar fi injust sa ne rezumam la comparatia asta pentru a vorbi despre carte. Pentru ca Louis, copilul ce se opune parasirii uterului, e sortit sa devina primul copil-enciclopedie inca din ipostaza fatului. Mama lui, insarcinata atat cu el cat si cu sora lui geamana, Celine, isi doreste niste copii care sa ii intreaca in inteligenta pe toti invatatii istoriei. Astfel, ea purcede la furnizarea informatiei catre cei doi embrioni, pana cand intr-o zi acestia, prinzand glas, cer mai mult si mai mult.

Cand sorocul se apropie, Louis e deja hotarat sa nu se nasca, pentru ca pe langa tot felul de lucrari academice, opere din toate domeniile, muzica din toate timpurile si dictionare din toate limbile, acesta mai citeste si ziarele vremurilor actuale. Afland despre natura lumii reale, despre catastrofe si alte lucuri neplacute ale vietii cotidiene, decide sa ramana in burta mamei sale, chiar amenintand-o pe aceasta ca daca nu ii permite sa locuiasca in ea, o omoara.

Timp de cinci ani cat traieste in pantecul mamei, Copilul Divin ajunge un mic dictator, ce are puterea sa subjuge o lume intreaga doar pentru ca stapaneste o mare cantitate de informatii si cultura sa generala se ridica undeva la miliarde de pagini citite. Ceea ce il intereseaza pe el e sa distruga lumea, pentru ca daca Dumnezeu a creat-o cu un cuvant, el vrea sa o distruga cu altul. Principalul lui dusman e insusi Dumnezeu cu care chiar are o discutie si cuteaza sa il sfideze afirmand ca el s-a creat singur.

La inceput aveam impresia ca ma uit la niste desene animate, datorita neverosimilitatii intamplarilor, gesturilor si dialogurilor (mai ales datorita momentului in care Louis isi samponeaza si isi piaptana singurul fir de par, in interiorul mamei sale). Dar am inteles ca exagerarea tuturor lucrurilor nu e decat o satira pentru vesnica incercare a oamenilor de a stapani atotcunoasterea. Gandindu-ne la Adam si Eva, exact acesta a fost si motivul pentru care au vrut sa manance din fructul pomului interzis.

Pedeapsa pe care Dumnezeu o are pentru el nu e izgonirea din Rai, ci o femeie. O femeie care il transforma si il face sa renunte la dorinta de a cunoaste tot. Micutul, asemeni lui Antoine*, isi doreste sa faca parte din randul oamenilor normali si recurge la televiziune, jocuri video si reviste de scandal. Ajunge sa considere stiinta un blestem.

Am avut tendinta de a desconsidera romanul, de a-l cataloga „doar amuzant”, dar as fi facut o greseala pentru ca e mult mai mult decat atat. Subintelesurile pe care le ascunde fac din Copilul Divin o carte de nota mare.

_____________________________________________________________________

* M-am hotarat sa devin prost

Autor: Anatole France
Nationalitate: francez
Titlu original: Thais
Anul aparitiei: 1890
Premii: nu
Ecranizare: Thais (1984)
Nota mea: 7/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Imediat dupa opera geniala terminata saptamana trecuta, m-am apucat eu cu pofta de alta carticica, pregatita sa o dovedesc intr-o singura zi. Mi se parea si floare la ureche, avand in vedere ca am trecut testul celor 500 si ceva de pagini ale lui Dostoievski. Asa ca, urmatoarea pe lista, tema de la SdC, micuta Thaïs.

Mi s-a spus ca e povestea unei prostituate, am fost indemnata sa o iau pentru ca eu sunt cea care are aproape un fetis pentru fiintele astea iubite si urate deopotriva, eu vreau sa le cunosc sufletul in detaliu si trupul asa cum au fost imaginate de barbatii care le-au dat viata. Si am sperat sa gasesc in paginile cartii acest suflet pangarit, acele gesturi atatatoare, lascivitatea cu care sucesc capul barbatilor, insa nazuinta nu mi-a fost pe deplin satisfacuta.

Thais este intr-adevar o femeie de moravuri usoare, o zeita la care se inchina toata suflarea masculina din Alexandria, o comediana pentru care barbatii isi vindeau averile si pentru care dadeau adevarate batalii la portile casei pentru a primi o farama din atentia ei. Si ea le dadea atentie si de multe ori mai mult decat atat celor care ii inchinau bogatii pe altarul daruirii ei. Insa Thais este un personaj despre care se povesteste, unul care actioneaza prea putin si mai toate ocaziile in care este amintita e in povestile cuiva sau in istoria vietii ei. Singurele momente in care ea zice sau face ceva sunt cand abatele Pafnutie ii vorbeste in camera ei si mai pe urma cand o convinge sa renunte la desfraul in care traieste.

Abatele Pafnutie este un pustnic ce traieste in salbaticie, renunta la toate placerile vietii si se supune la cazne neinchipuite pentru a-si pastra puritatea sufleteasca si pentru a-l servi pe Dumnezeu asa cum trebuie. Orice placere adusa trupului este un afront, un pacat, o razvratire impotriva credintei lui. Din acest motiv, dupa ce frumoasa Thais i se arata in vis, hotaraste sa se duca dupa ea in Alexandria si sa o convinga cu orice pret sa se pocaiasca, sa isi spele pacatele ce ii murdaresc sufletul si trupul si sa regaseasca drumul spre credinta.

O intalneste, ii vorbeste si printre altele ii aminteste de un batran credincios cu care Thais, copila fiind, isi petrecuse timpul; ii reinvie in suflet toata dragostea si dorul de acest batran, dupa care o duce la un ospat al filosofilor si ii demonstreaza ca viata ce o duce ea este una stapanita de diavol si trebuie neaparat sa renunte la toate bucuriile trupului.

Fericit ca reuseste, ii arde toate bogatiile cumparate si daruite de multimea de amanti pe care femeia i-a avut, o imbraca in cele mai zdrentaroase haine ale unei slujnice si o cara cu el in salbaticie, unde o depunde la o manastire. Plin de ura, violenta si ale sentimente pe care un pustinc credincios n-ar trebui sa le aiba pleaca sa isi continue viata in chilia lui.

Desi calugarul pare convingator, inca de la bun inceput m-a urmarit ideea perversitatii lui, de care el nici macar nu era constient, pe care incerca sa o inlature cu rugaciuni si cu autosugestia ca o iubeste ca pe o sora. Apoi, incepe chinul pentru ca demonul amintirii corpului femeii blestemate, chipului ei fermecator zamisleste in el dorinta trupeasca si parerea de rau ca nu a profitat de ocazie atunci cand ea i s-a daruit. Se autopedepseste si pentru cateva luni isi duce traiul in chinuri inumane cocotat in varful unei coloane la care vin sa se inchine cat mai multi credinciosi care il considera sfant.

Romanul e in buna parte filosofic pentru ca Anatole France, erudit, poet si filosof, isi expune teoriile despre religie, Grecia antica si diabolismul femeiesc prin gurile participantilor la un ospat. Asa ca ma declar putin amagita pentru ca nu era genul de lectura la care ma asteptam, ba dimpotriva abunda in religiozitate. Am simtit o usoara asemanare a lui Pafnutie cu Manolios al lui Kazantzakis, pentru ca si el se lupta cu dorinta ce il mistuia pentru frumoasa vaduva si pentru ca si el s-a dedicat telului de a o izbavi de la pacat.

Am terminat-o intr-adevar intr-o zi, nu pentru ca n-am mai putut-o lasa din mana, ci pentru ca imi doream sa o termin cat mai repede.

Autor: Simone de Beauvoir
Nationalitate: frantuzoaica
Titlu original: Tous les hommes sont mortels
Anul aparitiei: 1946
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 9.5/10
Alte romane de acelasi autor: Invitata, Femeia sfasiata, Al doilea sex

Miercurea in care Cotidianul a oferit Toti oamenii sunt muritori a fost una dintre cele mai fericite miercuri. Nu cred ca ma asteptam sa o vad pe Simone de Beauvoir in colectia lor, dar oricum surpriza a fost foarte placuta. Norocul facuse sa termin Camera lui Jacob in dimineata acelelasi zile si n-am avut nici cea mai mica ezitare sa incep cartea de la Cotidianul. Cu Simone de Beauvoir am o istorie mai veche: am studiat-o pentru licenta si din scrierile ei am citit Al doilea sex (carte fundamentala a feminismului), La femme rompue (in franceza) si Invitata (care m-a socat cu trioul amoros).

Toti oamenii sunt muritori este o carte superba despre conditia omului nemuritor, asta in cazul in care el ar exista. Angoasele, dramele, tristetea cu care se lupta, ipostaza de nimeni si nimic oriunde si oricand ar trai. Nascut in 1279, Raymundo Fosca bea un elixir care il face nemuritor. Pe atunci, o singura viata nu ii ajungea sa isi puna in practica toate proiectele pe care le avea. Incepand cu secolul 13, pornind din Italia ca si conducator al Carmonei, apoi aparand si veghind viata lui Carol Quintul prin Spania, explorator alaturi de Cartier, si in sfarsit in Franta, la Paris, Fosca se lupta cu el insusi si cauta in permanenta lucruri si persoane care sa il readuca la viata; desi nemuritor, el e un mort printre oameni.

Cartea incepe avand in prim plan o actrita, Regine care il vede pe Fosca pe fereastra camerei sale de hotel si intrigata, il abordeaza. Se indragosteste de el si cand acesta pleaca, ea il someaza sa ii spuna povestea lui. Si de fapt, toata cartea e istoria lui, povestita in flashback, cu o multime de detalii despre toate secolele pe care le-a trait. Spre deosebire de povestea din La rascruce de vanturi, cartea asta nu amesteca trecutul cu prezentul, nu intercaleaza dialogurile cu cel caruia i se povesteste cu ce se intampla cu ani in urma. Singurele reveniri la realitate sunt la sfarsitul fiecarei parti cand intr-un schimb de replici sumar, Regine este reamintita citiorului.

Cat despre Fosca, la inceput, cand l-am cunoscut, am avut in fata ochilor un Leopold* venit din vesnicie si aterizat in lumea noua care il lasa mut. Cand insa l-am regasit pe parcurs si mai ales la capatul partilor, dupa ce l-am insotit prin toate trairile lui mi s-a schimbat perspectiva asupra cuvintelor pe care i le spune lui Regine. Man from Earth e cea mai apropiata comparatie pe care pot sa i-o aduc acestui personaj deosebit de intrigant.

Desi pe alocuri prea multe detalii despre batalii, razboaie si lupte m-au plictisit, pasajele de filosofie si teoriile existentialiste pe care Simone de Beauvoir le elaboreaza m-au fascinat. De obicei imi dau seama imediat daca imi place sau nu o carte, dar cu Toti oamenii sunt muritori n-a fost acelasi sentiment de la inceput pana la sfarsit. Cand am inchis-o, avand lacrimi in ochi, mi-am dat seama ca daca m-a tulburat in felul ala e o carte care imi place. Pe modelul de la Schimb de carti: ii dau 10 fara nici o clipire.

PS. Inca o recenzie buna la Cinabru.
____________________________________
* Kate and Leopold

M-am hotarat sa devin prost e o carte savuroasa, racoritoare si in perfecta armonie cu crezurile mele. Desi in cursul lecturii nu m-am identificat in toatalitate cu Antoine, marturisesc ca am reusit sa il inteleg pe deplin. Pana si partea cu sinuciderea, oricat de bizar ar putea suna asta. Autorul a reusit atat de bine sa motiveze aceasta alegere de a-ti lua viata si a jucat rolul avocatului diavolului atat de profesionist incat mai ca renuntam la ideile si principiile mele impotriva autosuprimarii. Martin Page indosariaza in aceasta scriere cateva motive pentru care el ii gaseste pe ceilalti (hai sa nu folosim chiar termenul pe care il alege el) usuratici: alcoolul, sinuciderea, jocurile video, moda, operatiile de toate felurile, revistele ce spala creierele femeilor si ale barbatilor deopotriva.

Metafora care l-a definit cel mai bine pe cel care a luat hotararea din titlu este chiar primul rand din cartulie:  “Lui Antoine i se paru intotdeauna ca are varsta cainilor!” si toata lumea stie ca un an de-al nostru face cat 7 la caini.
Pe parcurs mi-am dat seama ca de fapt problema lui majora nu era ca e inconjurat de prosti, sau de oameni pe care el ii considera superficiali, ci inadaptarea la aceasta societate pe care el n-o intelege si nu vrea sa o accepte, desi spune la un moment dat ca nu judeca alegerile semenilor lui.

La sfarsit, dupa ce trece prin transformare si devine unul de-al lor, am priceput ca romanul a fost o lectie de viata care s-a terminat cu happy ending fara ca cineva sa fie ranit in timpul filmarilor.
Prin monologul personajului principal, Page isi sustine pledoaria in fata cititorilor, aduce argumente atat de puternice pentru decizia pe care Antoine a luat-o incat ajungem sa ii compatimim pe cei inteligenti si daca suntem asemeni lui sa ne simtim niste handicapati, paria societatii, leprosii care cu mintea lor invenineaza mersul obisnuit al civilizatiei moderne.

Fragmentele comice alterneaza cu pasaje de o seriozitate care deconcerteaza. Nu mai stii cand sa razi, cand sa meditezi si cand sa iei ca pura fictiune ce se intampla acolo. Unele intamplari sunt de-a dreptul greu de conceput, cum ar fi cursurile de sinucidere si altele greu de acceptat, ca o cafea poate duce de doua ori la succese financiare. Cu toate astea, oricat de neverosimil ar parea, parcurgi cartea realizand ca este impinsa la extrem tocmai dinadins, pentru a sugera cat mai bine superficialitatea societatii in care traim, fie ca e in Franta, fie ca e la noi.

Nu stiu prea multe despre Martin Page, decat ca avea 25 de ani cand a scris acest roman, ca personajul lui Antoine e compus cam in proportie de 80 % din elemente autobiografice si ca a avut un real succes fiind tradus in foarte multe limbi. Nu e o opera care sa te faca sa iti ridici intrebari existentiale, dar are calitatea de a te pune pe ganduri si de a te face sa reanalizezi societatea in care traiesti si poate te face si sa iti schimbi viziunea asupra celor care te inconjoara.

Daca recenzia mea nu v-a convins, poate o sa va convinga citatele.