Autor: Virginia Woolf
Nationalitate: englezoaica
Titlu original: Jacob’s room
Anul aparitiei: 1922
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 7/10
Alte romane de acelasi autor: Spre far, Valurile, Doamna Dalloway

Virginia Woolf e una dintre femeile pe care le admir. Asa ca, ce am citit in facultate nu mi-a ajuns si m-am gandit sa mai pun mana pe inca un volumas din scrierile ei. Aveam pe lista Orlando, A room of one’s own, dar la biblioteca am gasit doar Camera lui Jacob si Jurnalul unei scriitoare + cele pe care le citisem deja. Pentru Jurnal e inca devreme, mai vreau sa citesc cel putin cele doua mentionate si abia apoi sa ma cufund in paginile lui.

Camera lui Jacob ma asteptam sa fie altfel. Desi am citit pe coperta despre subiect, desi n-am luat in seama avertizarea ca e un roman experimental, am purces totusi la citit. Sincer, daca n-as fi fost exilata undeva unde sa am liniste si timp, nu cred ca as fi dus-o la bun sfarsit. Cartea e cam insipida ca subiect, de fapt nici nu pot sa spun ca are unul bine conturat. E o serie de impresii lasate de Jacob in mintea celor pe care ii intalneste si in locurile prin care trece. N-as putea sa povestesc prea multe despre el pentru ca, desi pe coperta era amintit termenul de „bildungsroman”, nu prea poate fi vorba de asa ceva. E drept ca il suprinde pe acesta in diversele lui camere, de cand era un copilas, apoi la Cambridge, mai mult pe la Londra si in diverse altele de prin Italia si Grecia, dar mare lucru din formarea lui ca om nu prea gasim. Aflam unele placeri si neplaceri ce il incearca, pasiunea pentru literatura, franturi de conversatie cu prietenii lui sau momente petrecute in compania femeilor ce ii gadila simturile si ii bantuie mintile.

Cartea e presarata cu detalii, descrieri, divagatii, ni se prezinta gesturi, infatisari, gusturi. Cu toate acestea Virginia Woolf lasa impresia ca nu e omniscienta, ne intampina cu fraze de genul: „la ce s-a gandit atunci Jacob, nu putem sti cu precizie.”

Si aici, ca mai in toate scrierile ei, e obsedanta preferinta ei pentru mare, valuri, faruri si mai ales corabii pe care le personalizeaza si le adapteaza presonajelor sale.

Stilul cartii de deruleaza pe principiul „show, don’t tell” al cursurilor de Creative Writing pe care le-am facut in facultate. Din asta rezulta ca romanul trebuie citit atent, incet, pentru ca orice scapare lezeaza intelegerea. Mie nu mi-a iesit in totalitate, dar cat am putut m-am straduit.

Nu prea stiu ce sa mai spun despre Camera lui Jacob. Am facut cautari sa vad ce au mai scris altii despre ea, insa nimic. N-a citit nimeni cartea. Cel putin n-a scris nimeni despre ea.
De data asta nu va incurajez sa o cititi, nu e o pierdere de timp, insa daca aveti altele mai bune de rasfoit, lasati-o pe cand nu mai aveti nimic. Sau cititi asta, ca poate intelegeti mai mult.

Autor: Ben Rice
Nationalitate: englez
Titlu original: Pobby and Dingan
Anul aparitiei: 2001
Premii: nu
Ecranizare: Opal dream (2005)
Nota mea: 8.5/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Am prins cateva ore libere in care n-aveam chef sa stau la calculator, n-aveam chef de vizionat nici un film, asa ca m-am pus sa citesc o cartulie pe care stiam ca o si termin 2 ore mai tarziu.

Am citit-o acum cateva zile si intre timp am citit atatea posturi de bloguri in care s-a vorbit de ea, incat am impresia ca toata lumea stie povestea. Insa, nu e asa si o sa va fac si eu un scurt rezumat: Pobby si Dingan sunt prietenii imaginari ai lui Kellyanne, o fetita a carei varsta nu e precizata. Ii ia cu ea peste tot, astfel incat toata suflarea unui orasel minier din Australia, ii stie si din cand in cand mai si socializeaza cu ei. Tatal si fratele ei nu cred in ceea ce nu pot vedea, asa ca unul ii ignora discutiile si o considera putin dusa, iar celalalt o ia peste picior si incearca sa o convinga si pe ea si pe ceilalti ca cei doi nu exista in realitate oricat de verosimili li s-ar parea lor. Atitudinea tuturor insa se schimba cand Pobby si Dingan dispar, „pierduti” de tatal lui Kellyanne la mina de opal. Incet, incet fetita cade prada unei boli careia nimeni nu-i gaseste leacul, si fratele ei, disperat, urzeste un plan pentru a mobiliza tot orasul sa ii caute.

Parerea mea despre aceasta carte e ca Ben Rice a scris o povestioara usor neverosimila pentru a evidentia o idee simpla. I-a folosit pe Pobby si Dingan ca pretext pentru a explica urmatoarele:

„Si tot restul lumii crede ca suntem nebuni cu totii, dar n-au decat sa vorbeasca singuri, din partea mea. Pentru ca toti sunt niste ametiti care nu stiu ce inseamna sa crezi in ceva care este greu de vazut sau sa cauti in continuare ceva care este foarte greu de gasit.”

Prin asta nu vreau sa spun ca nu mi-a placut, ba dimpotriva. Cand spun ca e neverosimila ma refer la episodul in care Ashmol, fratele lui Kellyanne, un copil la o adica, se duce noaptea in mina sa ii caute pe cei 2 nevazuti si dupa multe cautari prin intuneric reuseste chiar sa ii gaseasca si pe urma instiga tot oraselul sa participe la inmormantarea lor. Dar cred ca de fapt asta si este motivul pentru care imi place, doza de fantezie, ideea ca in carte asa ceva e posibil (pentru ca in realitate imi vine mai greu sa cred).

Mi-a placut in special limbajul si stilul in care a fost povestita actiunea de catre Ashmol. Asemanarea cu Holden Caulfield al lui Salinger am sesizat-o si eu pe alocuri in faptul ca ambele povestioare sunt narate de cei doi frati mai mari despre surioarele lor mai mici, o tandrete fraterna extrem de induiosatoare si un limbaj de copil/tanar nemultumit si pornit sa schimbe mersul lucrurilor.

De aici am aflat ca exista si un film, pe care inca nu l-am vazut. Si aici am gasit o alta interpretare si o povestire mai detaliata a lui Pobby si Dingan.

Zadie Smith, la cei numai 24 de ani ai ei pe care ii avea cand si-a publicat romanul de debut, reuseste sa surprinda in capitolele cartii o sumedenie de teme si desi capteaza destul de realist tot ce descrie si tot despre ce vorbeste, mi s-au parut totusi cam prea multe prolematici atinse si dezbatute. Cam toate problemele importante cu care se confrunta secolele XX si XXI sunt prezente: razboiul, drogurile, feminismul, religia, traditia si obiceiurile, familia, delincventa juvenila, adulterul, rasismul, genetica si miscarile ecologiste. Toate acestea se intrepatrund de minune in desfasurarea actiunii insa mi s-a parut un pic cam prea stufos romanul din acest punct de vedere. Cu toate acestea temele cheie ale romanului sunt multiculturalitatea, (in)adaptarea imigrantilor in Anglia si religia.

Privind din sanul celor doua familii, Iqbal si Jones, este un roman despre renegarea parintilor si a autoritatii acestora, despre revolta copiilor impotriva a tot ce pretuiesc parintii. Familia nu mai e un centru de rezistenta ci epicentrul unor cutremure ce le schima tuturor destinele si viziunea despre cum ar trebui sa arate lumea.

Oralitatea, ironia si comicul de limbaj sunt trasaturile ce fac romanul usor de digerat si de inteles. Am fost pierduta insa la pasajele despre genetica, la explicatiile stiintifice despre evolutia Soarecelui viitorului, am fost surprinsa de exactitatea descrierii vietii de razboi, in primul rand de catre o femeie si in al doilea rand de catre o femeie care nu l-a trait.

M-a mirat faptul ca o scriitoare nu vorbeste despre dragoste, nu vorbeste despre cativa fluturasi si inimioare roz, nimic sfasietor, nimic de corazon. Povestile de iubire ce apar sunt handicapate. Toate. Nici casatoria, nici relatia parinti-copii, nici prietenia nu sunt bazate pe iubire. La acest capitoul, totul e gri si mat. Lipseste umanitatea care i-ar face iubibili. Eu n-am putut sa ma atasez sau sa ma identific cu niciunul dintre personaje, oricat m-as fi straduit. Citeam cartea ca si cand as fi ascultat o discutie intre vecinii mei carte tocmai s-au mutat in bloc si pe care nu ii cunosc, dar le stiu discutiile si certurile.

Rasismul de aici ii vizeaza parca mai mult pe negri, decat pe benagalezi (in cazul lor avem de-a face cu gruparile extremiste, cu religia lor, lepadarea si pastrarea apartenentei la mahomedanism). Cu toate acestea, un lucru ce imi scapa mereu din minte era culoarea pielii lui Irie si a mamei ei, Clara… In ceea ce o priveste pe mama, despre care se vorbeste mai mult la inceputul cartii, mi-a fost un pic mai usor sa o percep ca pe o negresa, insa fiica ei, desi are un capitol intreg dedicat ei, tinde sa isi estompeze aceasta trasatura, accentuandu-si-le pe celelalte, cum ar fi silueta ei nu tocmai pe gusturile ei de adolescenta.

Nu pot sa spun ca mi-a placut in mod deosebit, dar cu siguranta e o carte ce imi va ramane intiparita in memorie pentru ca nu e usor de uitat. Si daca stau bine sa ma gandesc, daca Smith a reusit sa faca acest lucru, sa isi lase cartea in sufletul cititorilor, e o carte buna.

Pentru cei curiosi mai exista o discutie aici.