Autor: Zadie Smith
Nationalitate: englezoaica
Titlu original: On Beauty
Anul aparitiei: 2005
Premii: Orange Prize for Fiction (2006); Somerset Maugham Award (2006)
Ecranizare: nu
Nota mea: 9.5/10
Alte recenzii de acelasi autor: Dinti albi

Ca de fiecare dată în introducerea posturilor despre cărţi, ar trebui să vorbesc despre motivul şi factorul determinant pentru aceasta lectură. Nu găsesc niciunul. Pur şi simplu am vrut să citesc Despre frumuseţe şi fiind în circuitul de la SDC am luat-o.

N-am ştiut la ce să mă aştept, pentru că, la fel ca şi în alte cazuri, am uitat ce au spus ceilalţi despre ea. Titlul nu mi-a dat nici o sugestie şi oricum nici acum, după ce am citit-o nu sunt sigură că explicaţia  pe care i-am găsit-o eu e cea corectă. Ca să rezum în câteva cuvinte subiectul, deşi nu e doar unul singur, în roman e urmărit cursul vieţii unei familii mixte alcătuite dintr-o soţie neagră, Kiki, un soţ alb, Howard, o fiica albă, Zora şi doi fii negri: Jerome şi Levi. Sper să nu fi înţeles greşit culorile lor pentru că, de exemplu, despre Zora, abia la final am aflat ca-i alba, asta după ce de la început am vizualizat-o neagră.

Deşi paşnic, romanul înglobează în paginile lui trei mari războaie, care se pare că niciodată nu vor lua sfârşit. Eterna problemă a rasismului, de data asta privită din unghiul civilizaţiei, prin ochii negrilor, care au fost acceptaţi de albi. Mi s-a părut că mult mai mult s-a pus accentul pe relaţiile dintre negrii din diverse clase sociale. Dacă în mod obişnuit negrii sunt în conflict cu albii în Despre frumuseţe, negrii cu şcoală le sunt superiori celor din stradă. Levi, fiul cel mic al familiei, deşi se trage din tată profesor de Universitate, este atras de modul de viaţa al „fraţilor de cartier”, se îmbracă şi se comportă ca un homeless, deşi mama lui se străduieşte să-i dea o educaţie de american mediocru.

Al doilea război se dă între două civilizaţii: englezii şi americanii. Howard Belsey, profesor de Istoria Artei, părăseşte Anglia pentru a se realiza la Universitatea Wellington din America. Apoi, diverse episoade, mai ales cele în care Levi încearcă să le explice tovarăşilor lui cum stă treaba în America arată fie dorinţa de a se lepăda de origini, fie cea de a se întoarce la ele, cum ar fi petrecerea Crăciunului în fiecare an la Londra.

Apoi, al treilea război şi cel mai evident este cel dintre liberali şi conservatori adică dintre Howard Belsey şi Monty Kipps, rivali de-o viaţă, ce se întâlnesc cu foarte multe ocazii. Din cauza convingerilor lor politice, aceşti doi profesori iluştri nu vor face pace niciodată.

Vorbind despre personaje, n-aş vrea să ratez ocazia de a-mi arăta antipatia faţă de Zora, care de la început până la sfârşit m-a călcat pe nervi. Oricât de deşteaptă, înfigăreaţă, calculată e, caracterul pe care Zadie Smith i-l pune în braţe o face dezgustătoare. Apoi Howard. Howard e genul de bărbat care nu ştie să-şi dorească ceva, un bărbat care face tot ce-i vine fără să se gândească la consecinţe, un bărbat care gândeşte cu creierul din pantaloni, un bărbat care e spectator la destrămarea căsniciei lui de 30 de ani, care nu ştie să profite de şansele care i se pun sub nas. M-a dezamăgit.

Kiki e personajul meu preferat. Grăsună, dar totuşi răpitor de frumoasă, o negresă bună şi caldă ca o pâine scoasă din cuptor. Mi-a părut tare rău de cum s-a purtat Howard cu ea. Jerome mi s-a părut personajul cel mai absent, dar cu toate astea destul de bine conturat.

În comparaţie cu Dinţi albi, că nu mă pot abţine, Despre frumuseţe mi-a plăcut mai mult. Mult mai închegată, mai cursivă, mai uşor de reţinut. Dinţi albi luptă pe prea multe fronturi şi cu prea multe personaje. Deşi am scris ca-mi voi aduce aminte de ea, amintirile îmi sunt cam vagi.

Aaaa şi să nu uit: în carte există un pasaj tare drăguţ despre tomate: „Pentru a înţelege cum trebuie tomata, trebuie mai întâi să descoperim istoria suprimată a tomatei.” Să vă gândiţi la mine când citiţi cartea.

Autor: George Orwell
Nationalitate: englez
Titlu original: Animal farm
Anul aparitiei: 1945
Premii: Hugo Award 1996
Ecranizare: Animal Farm
Nota mea: 8/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Ferma animalelor reprezenta pentru mine un desen animat, pe care l-am văzut când eram mai mică şi care de-a lungul timpului s-a pierdut printre amintiri. Apoi am aflat de George Orwell, dar nu imediat şi despre Ferma animalelor. Acum însă după ce am citit şi această lucrare a lui, nu cred că mă mai tentează şi altceva scris de el. Adică 1984 e distopia care îmi va rămâne cel mai bine înfiptă în memorie, şi probabil nici o alta nu ii va lua locul, pentru că a fost prima pe care am citit-o.

Ferma animalelor e altă distopie a lui Orwell, scrisă sub forma unei alegorii şi în mod direct orientată împotriva lui Stalin. Magistral organizată, cartea are ca personaje principale animalele de la ferma Manor. Vaci, cai, găini, căini, măgari şi mai presus de toate, porci, plănuiesc să preia conducerea fermei, pentru că unul dintre porci, Seniorul, le bagă în cap că omul profită de ele şi recompensa  pentru toată munca lor e nesemnificativă în comparaţie cu răsplata de care ar avea parte dacă omul ar fi înlăturat şi animalele ar munci pentru ele însele. Zis şi făcut, sub îndrumarea lui Napoleon, necuvântătoarele pun la cale o revoltă, care se întâmplă fără ca ele să îşi dea seama, pe nepusă masă. Omul este înlăturat şi ele rămân stăpâne peste fermă în ideea egalităţii între ele şi a înţelegerii reciproce. Însă, peste ele, se ridică mai presus o gaşcă de porci ce reuşeşte să le convingă că specia lor sunt vieţuitoare mai înţelepte că oricare şi numai ei ar fi în stare să conducă ferma cu succes. Şi animalele cred, li se supun şi le fac întocmai cum porcii ordonă. Nu-şi pun întrebări când cele 10 legi scrise pe peretele hambarului se schimbă, ba chiar încearcă să se convingă singure că aşa erau scrise de la început. Sunt obligate să muncească mult iar răsplata care li s-a promis nu e nici pe departe aceeaşi. Pe acelaşi principiu pe care Stalin şi-a clădit dictatura, pe acelaşi sistem de manipulare şi de minciuna cu care Molotov a dirijat masele, Napoleon şi Squealer influenţează adunătura de animale.

Fiind mai conştientă de substratul mesajului decât de suprafaţa lui, Ferma Animalelor nu mi s-a părut o carte prea amuzantă. E drept că un porc ce bea vin sau altul care citeşte, chiar nişte animale care construiesc o moara, pot părea amuzante, dar contextul în care sunt plasate şi referirea la o situaţie adevărată, m-au cam împiedicat să rad. Să nu mai spun că aproape mi-au dat lacrimile când l-au dus pe Boxer la abator.
Nu prea mai am ce să spun despre Ferma Animalelor, şi nu pentru că nu mi-a plăcut, ci dimpotrivă, pentru că e atât de bine scrisă, încât o recenzie n-ar face decât să-i altereze conţinutul.

Autor: Jane Austen
Nationalitate: englez
Titlu original: Pride and Prejudice
Anul aparitiei: 1813
Premii: nu
Ecranizare: Pride and Prejudice (1940); Pride & Prejudice: A Latter-Day Comedy (2003); Pride & Prejudice (2005)
Nota mea: 9,5/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Când prea multă realitate sau lucruri negative se adună în universul propriu, îmi caut liniştea în cărţi uşoare sau în romane care nu m-ar solicita sentimental într-un mod negativ. Din aceste motive am ales-o pe Jane Austen să-mi ţină companie câteva seri. Am evitat-o mulţi ani şi am spus la un moment dat că n-o să citesc Mândrie şi prejudecată probabil niciodată pentru că dacă n-am făcut-o când şcoala o cerea, cu siguranţa în alt moment nu mă va mai interesa.  Wrong! Acesta a fost momentul ei şi a fost ales cum nu se poate mai bine.

Mândrie şi prejudecata a fost ca un balsam pentru trăirile mele interioare exact genul de poveste care mă relaxează, mă bucură, mă emoţionează ca o comedie romantică savurată într-o sâmbătă seară.

Multe dintre prietenele mele şi probabil multe fete, în general, îşi doresc să fi făcut parte din aristocraţia secolelor 18-19, multe visăm la un tânăr nobil care să ne cucerească cu scrisori şi dansuri de bal, cu plimbări şi priviri admirative aruncate ostentativ în timp ce noi ne ferim privirile şi roşim în fiecare minut pe care îl petrecem singure cu el. Desigur, aceste fabulaţii nu ne ţin mai mult de perioada în care citim un roman de gen, pentru că nu cred că vreuna dintre aceste visătoare, inclusiv eu, ar putea trai în stricteţea unei societăţi care interzice sau impune lucruri pe care noi, în libertatea cu care am crescut, le-am putea accepta.

Povestea romanului e una clasică, una telenovelistică aproape. Ne-am obişnuit atât de mult cu acest fel de isprăvi, încât tindem să scăpam din vedere că la vremea la care această carte a apărut, genul de personaje precum Elizabeth se năşteau foarte rar. Dacă mai punem la socoteală şi faptul că Mândrie şi prejudecată e scris de o femeie, una care îndrăzneşte să ironizeze capriciile şi mofturile societăţii engleze, tocmai ale acelei societăţi care urma să ii citească volumul, nu l-am mai cataloga drept o lectură facilă ce păleşte în comparaţie cu marile idei ce-au născut literatura universală.

Elizabeth şi Darcy sunt două personaje şi personalităţi puternice, genul de personaje pe care nu le-ai vedea niciodată împreună pentru că nu s-ar suporta şi totuşi exact genul de personaje între care s-ar putea înfiripa Dragostea, sentimentul cu D mare, ăla dureros, ăla care te face să înţelegi că doar o iubire ce te răneşte e mai puternică decât una care nu are nici un obstacol de sărit. În cazul celor doi, factorii care intervin în curgerea lină a evenimentelor sunt chiar cele două elemente din titlu: mândria lui şi prejudecăţile ei, sau mândria ei şi prejudecăţile lui, mă rog, oricum ar fi, amândoi au o raţiune impresionantă şi totuşi se lasă prostiţi de încăpăţânare şi ghidaţi de mândrie. Mai adăugăm la amestecul asta nişte femei intrigante şi hapsâne, reguli nescrise ale societăţii, baluri şi trăsuri, săptămâni petrecute la diverse castele, domenii elegante, invidie, falsitate, domni manieraţi sau din contră, nişte snobi sau parveniţi, şi am putea acoperi în mare parte subiectul din Mândrie şi prejudecată.

Am vrut să povestesc puţin din subiect, cum fac de fiecare dată, să vă spun cum se cunosc cei doi, ce întâmplări ii apropie şi ce ii desparte, cum trăiesc şi ce ii împiedică să trăiască, să vă introduc şi alte personaje (personal, cam toate mi-au displăcut, în afara de dl. Bennet, tatăl celor 5 fete şi de Lizzy) dar la câtă notorietate are cartea, de câte ecranizări a beneficiat, nu mai are nici un rost. Pot însă să vă îndemn să o citiţi, chiar dacă ştiţi deja subiectul. Pentru mine e una dintre favorite.

Cei care au citit cartea pot să descifreze harta asta mai bine, cei care n-au citit-o sper să nu se lase speriaţi.

Autor: Muriel Spark
Nationalitate: scotiana
Titlu original: The Prime of Miss Jean Brodie
Anul aparitiei: 1981
Premii: nu
Ecranizare: The Prime of Miss Jean Brodie (1969)
Nota mea: 9.5/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Avem impresia ca Domnisoara Brodie in floarea varstei e de fapt o babeta cocheta, tiitoarea unui amant tinerel, toata machiata si imbracata strident. In afara de partea cu amantul m-am inselat teribil.

Domnisoara Jean Brodie e o femeie in toata splendoarea, independenta si feminitatea de care poate da dovada, o feminista ce isi educa elevele in spiritul liberului arbitru si mai ales in folosul artei. Invatatoare la o scoala de fete, domnisoara Brodie in floarea varstei recruteaza 6 copile de 10 ani pentru a le forma dupa bunul ei plac. „Trupa lui Brodie” cum ajunge sa fie cunoscuta de toti profesorii si de toate elevele, e compusa din Sandy, Jenny, Monica, Eunice, Mary si Rose. Fiecare are o particularitate care o deosebeste de celelalte si mai ales un viitor care le stigmatizeaza pentru ca Muriel Spark se foloseste de cateva laitmotivuri pentru a vorbi despre ele. Astfel Sandy e cea care va scrie o carte de psihologie si apoi se va calugari, Monica are accese de furie si e buna la matematica, ea se va casatori cu un om de stiinta, Rose va deveni cunoscuta datorita relatiilor ei sexuale, Eunice e o sportiva buna, Mary e proasta si va muri intr-un incendiu, Jenny e prietena nedespartita a lui Sandy care insa la un moment dat pleaca in lume sa devina actrita.

Educatia pe care domnisoara Brodie in floarea varstei le-o ofera se bazeaza pe povesti si intamplari personale pe care profesoara le serveste elevelor ei sub ulmul din curtea scolii. Oricat de deplasata li se pare celorlalti profesori aceasta metoda, trupa ei se dovedeste a fi cea mai desteapta si cea mai bine pregatita din scoala.
Ce mi-a placut in mod deosebit la micutul roman e felul in care e povestit. Muriel Spark nu se jeneaza sa anunte anticipat ce se va intampla in viitor, ba chiar se serveste de digresiuni temporale pentru a ne povesti cum s-a desfasurat toata viata celor 7 personaje principale.

La fel ca si autoarea, la fel ca si domnisoara ei, am folosit si eu obsedant calificativul „in floarea varstei” pentru ca asta se pare ca o descrie cel mai bine pe Jean Brodie. Pentru ea, floarea varstei e esenta vietii, cea mai buna varsta, deplinatatea maturitatii ei pe care incearca sa le-o inoculeze celor 6 fete. Folosindu-se de propriile-i trairi vrea sa le pregateasca pentru incercarile vietii, dar mai ales sa devina „creme de la creme”.
La varsta liceului, din dorinta de a le desparti, directoarea le cazeaza pe fete in case diferite insa incercarea de dobandire a spiritului de echipa esueaza, lovindu-se de lectiile de individualitate tinute de domnisoara Brodie inainte ca liceul sa apara la orizont.
Un aspect foarte important al cartii e dragostea inabusita a domnisoarei Brodie si a profesorului de desen, subiect foarte discutat de profesoara si de fetele ei. Profesorul este casatorit, deci nu incape discutia compromiterii lui Jean Brodie, asa ca dansa il ia drept amant convenabil (ca doar are nevoi sexuale) pe profesorul de muzica. Pentru ca pe ea n-o lasa constiinta sa fie amanta unui om cu familie, incearca sa o investeasca in acest rol pe Rose, care ii poza profesorului pentru tablourile pe care le picta. Planul esueaza si cea care ii devine pentru scurt timp amanta e Sandy.

Uf, vad ca nu ma mai opresc. Cartea e foarte frumoasa, vioaie si merita citita. Eu cu greu am lasat-o din mana. Ah, si la un moment dat aducea cu Mona Lisa smile...

Autor: Virginia Woolf
Nationalitate: englezoaica
Titlu original: Jacob’s room
Anul aparitiei: 1922
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 7/10
Alte romane de acelasi autor: Spre far, Valurile, Doamna Dalloway

Virginia Woolf e una dintre femeile pe care le admir. Asa ca, ce am citit in facultate nu mi-a ajuns si m-am gandit sa mai pun mana pe inca un volumas din scrierile ei. Aveam pe lista Orlando, A room of one’s own, dar la biblioteca am gasit doar Camera lui Jacob si Jurnalul unei scriitoare + cele pe care le citisem deja. Pentru Jurnal e inca devreme, mai vreau sa citesc cel putin cele doua mentionate si abia apoi sa ma cufund in paginile lui.

Camera lui Jacob ma asteptam sa fie altfel. Desi am citit pe coperta despre subiect, desi n-am luat in seama avertizarea ca e un roman experimental, am purces totusi la citit. Sincer, daca n-as fi fost exilata undeva unde sa am liniste si timp, nu cred ca as fi dus-o la bun sfarsit. Cartea e cam insipida ca subiect, de fapt nici nu pot sa spun ca are unul bine conturat. E o serie de impresii lasate de Jacob in mintea celor pe care ii intalneste si in locurile prin care trece. N-as putea sa povestesc prea multe despre el pentru ca, desi pe coperta era amintit termenul de „bildungsroman”, nu prea poate fi vorba de asa ceva. E drept ca il suprinde pe acesta in diversele lui camere, de cand era un copilas, apoi la Cambridge, mai mult pe la Londra si in diverse altele de prin Italia si Grecia, dar mare lucru din formarea lui ca om nu prea gasim. Aflam unele placeri si neplaceri ce il incearca, pasiunea pentru literatura, franturi de conversatie cu prietenii lui sau momente petrecute in compania femeilor ce ii gadila simturile si ii bantuie mintile.

Cartea e presarata cu detalii, descrieri, divagatii, ni se prezinta gesturi, infatisari, gusturi. Cu toate acestea Virginia Woolf lasa impresia ca nu e omniscienta, ne intampina cu fraze de genul: „la ce s-a gandit atunci Jacob, nu putem sti cu precizie.”

Si aici, ca mai in toate scrierile ei, e obsedanta preferinta ei pentru mare, valuri, faruri si mai ales corabii pe care le personalizeaza si le adapteaza presonajelor sale.

Stilul cartii de deruleaza pe principiul „show, don’t tell” al cursurilor de Creative Writing pe care le-am facut in facultate. Din asta rezulta ca romanul trebuie citit atent, incet, pentru ca orice scapare lezeaza intelegerea. Mie nu mi-a iesit in totalitate, dar cat am putut m-am straduit.

Nu prea stiu ce sa mai spun despre Camera lui Jacob. Am facut cautari sa vad ce au mai scris altii despre ea, insa nimic. N-a citit nimeni cartea. ) Cel putin n-a scris nimeni despre ea.
De data asta nu va incurajez sa o cititi, nu e o pierdere de timp, insa daca aveti altele mai bune de rasfoit, lasati-o pe cand nu mai aveti nimic. Sau cititi asta, ca poate intelegeti mai mult.

Autor: Ben Rice
Nationalitate: englez
Titlu original: Pobby and Dingan
Anul aparitiei: 2001
Premii: nu
Ecranizare: Opal dream (2005)
Nota mea: 8.5/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Am prins cateva ore libere in care n-aveam chef sa stau la calculator, n-aveam chef de vizionat nici un film, asa ca m-am pus sa citesc o cartulie pe care stiam ca o si termin 2 ore mai tarziu.

Am citit-o acum cateva zile si intre timp am citit atatea posturi de bloguri in care s-a vorbit de ea, incat am impresia ca toata lumea stie povestea. Insa, nu e asa si o sa va fac si eu un scurt rezumat: Pobby si Dingan sunt prietenii imaginari ai lui Kellyanne, o fetita a carei varsta nu e precizata. Ii ia cu ea peste tot, astfel incat toata suflarea unui orasel minier din Australia, ii stie si din cand in cand mai si socializeaza cu ei. Tatal si fratele ei nu cred in ceea ce nu pot vedea, asa ca unul ii ignora discutiile si o considera putin dusa, iar celalalt o ia peste picior si incearca sa o convinga si pe ea si pe ceilalti ca cei doi nu exista in realitate oricat de verosimili li s-ar parea lor. Atitudinea tuturor insa se schimba cand Pobby si Dingan dispar, „pierduti” de tatal lui Kellyanne la mina de opal. Incet, incet fetita cade prada unei boli careia nimeni nu-i gaseste leacul, si fratele ei, disperat, urzeste un plan pentru a mobiliza tot orasul sa ii caute.

Parerea mea despre aceasta carte e ca Ben Rice a scris o povestioara usor neverosimila pentru a evidentia o idee simpla. I-a folosit pe Pobby si Dingan ca pretext pentru a explica urmatoarele:

„Si tot restul lumii crede ca suntem nebuni cu totii, dar n-au decat sa vorbeasca singuri, din partea mea. Pentru ca toti sunt niste ametiti care nu stiu ce inseamna sa crezi in ceva care este greu de vazut sau sa cauti in continuare ceva care este foarte greu de gasit.”

Prin asta nu vreau sa spun ca nu mi-a placut, ba dimpotriva. Cand spun ca e neverosimila ma refer la episodul in care Ashmol, fratele lui Kellyanne, un copil la o adica, se duce noaptea in mina sa ii caute pe cei 2 nevazuti si dupa multe cautari prin intuneric reuseste chiar sa ii gaseasca si pe urma instiga tot oraselul sa participe la inmormantarea lor. Dar cred ca de fapt asta si este motivul pentru care imi place, doza de fantezie, ideea ca in carte asa ceva e posibil (pentru ca in realitate imi vine mai greu sa cred).

Mi-a placut in special limbajul si stilul in care a fost povestita actiunea de catre Ashmol. Asemanarea cu Holden Caulfield al lui Salinger am sesizat-o si eu pe alocuri in faptul ca ambele povestioare sunt narate de cei doi frati mai mari despre surioarele lor mai mici, o tandrete fraterna extrem de induiosatoare si un limbaj de copil/tanar nemultumit si pornit sa schimbe mersul lucrurilor.

De aici am aflat ca exista si un film, pe care inca nu l-am vazut. Si aici am gasit o alta interpretare si o povestire mai detaliata a lui Pobby si Dingan.

Zadie Smith, la cei numai 24 de ani ai ei pe care ii avea cand si-a publicat romanul de debut, reuseste sa surprinda in capitolele cartii o sumedenie de teme si desi capteaza destul de realist tot ce descrie si tot despre ce vorbeste, mi s-au parut totusi cam prea multe prolematici atinse si dezbatute. Cam toate problemele importante cu care se confrunta secolele XX si XXI sunt prezente: razboiul, drogurile, feminismul, religia, traditia si obiceiurile, familia, delincventa juvenila, adulterul, rasismul, genetica si miscarile ecologiste. Toate acestea se intrepatrund de minune in desfasurarea actiunii insa mi s-a parut un pic cam prea stufos romanul din acest punct de vedere. Cu toate acestea temele cheie ale romanului sunt multiculturalitatea, (in)adaptarea imigrantilor in Anglia si religia.

Privind din sanul celor doua familii, Iqbal si Jones, este un roman despre renegarea parintilor si a autoritatii acestora, despre revolta copiilor impotriva a tot ce pretuiesc parintii. Familia nu mai e un centru de rezistenta ci epicentrul unor cutremure ce le schima tuturor destinele si viziunea despre cum ar trebui sa arate lumea.

Oralitatea, ironia si comicul de limbaj sunt trasaturile ce fac romanul usor de digerat si de inteles. Am fost pierduta insa la pasajele despre genetica, la explicatiile stiintifice despre evolutia Soarecelui viitorului, am fost surprinsa de exactitatea descrierii vietii de razboi, in primul rand de catre o femeie si in al doilea rand de catre o femeie care nu l-a trait.

M-a mirat faptul ca o scriitoare nu vorbeste despre dragoste, nu vorbeste despre cativa fluturasi si inimioare roz, nimic sfasietor, nimic de corazon. Povestile de iubire ce apar sunt handicapate. Toate. Nici casatoria, nici relatia parinti-copii, nici prietenia nu sunt bazate pe iubire. La acest capitoul, totul e gri si mat. Lipseste umanitatea care i-ar face iubibili. Eu n-am putut sa ma atasez sau sa ma identific cu niciunul dintre personaje, oricat m-as fi straduit. Citeam cartea ca si cand as fi ascultat o discutie intre vecinii mei carte tocmai s-au mutat in bloc si pe care nu ii cunosc, dar le stiu discutiile si certurile.

Rasismul de aici ii vizeaza parca mai mult pe negri, decat pe benagalezi (in cazul lor avem de-a face cu gruparile extremiste, cu religia lor, lepadarea si pastrarea apartenentei la mahomedanism). Cu toate acestea, un lucru ce imi scapa mereu din minte era culoarea pielii lui Irie si a mamei ei, Clara… In ceea ce o priveste pe mama, despre care se vorbeste mai mult la inceputul cartii, mi-a fost un pic mai usor sa o percep ca pe o negresa, insa fiica ei, desi are un capitol intreg dedicat ei, tinde sa isi estompeze aceasta trasatura, accentuandu-si-le pe celelalte, cum ar fi silueta ei nu tocmai pe gusturile ei de adolescenta.

Nu pot sa spun ca mi-a placut in mod deosebit, dar cu siguranta e o carte ce imi va ramane intiparita in memorie pentru ca nu e usor de uitat. Si daca stau bine sa ma gandesc, daca Smith a reusit sa faca acest lucru, sa isi lase cartea in sufletul cititorilor, e o carte buna.

Pentru cei curiosi mai exista o discutie aici.