Autor: Bernhard Schlink
Nationalitate: german
Titlu original: Der Vorleser
Anul aparitiei: 1995
Premii: Boeke Prize
Ecranizare: The Reader (2008)
Nota mea: 10/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Nu, n-am aflat de carte după ce-a apărut filmul şi nici n-o citesc pentru că s-a făcut film. Am aflat de ea dintr-o revistă glossy care o recomanda. Mi-am notat titlul în agendă şi am pus-o pe lista de „trebuie citite”.Întâmplarea şi amânarea au făcut ca cineva să o ecranizeze înainte să apuc eu să o citesc. Am văzut şi jumătate din film după ce am terminat cu romanul, şi mărturisesc că dacă nu l-aş fi citit înainte, filmul mi s-ar fi părut plictisitor rău. Dar aşa, ca ecranizare, e bun. Surprinde bine multe situaţii cheie care aş fi fost curioasă cum arată pe peliculă.

Cititorul este împărţită în trei etape dintre care doar prima şi a treia îi justifică numele, a doua fiind o punte de legătură între ele. În prima parte, despre care se spune ca este erotică, Bernhard Schlink înfăţişează legătura amoroasă şi sexuală, mai ales cea sexuală, dintre un băiat de 15 ani şi o taxatoare de bilete de 36 de ani. Un fel de Lolita la masculin, relaţia lui Michael Berg şi a Hannei Schmitz se bazează pe sex, băi făcute împreună şi citit. Ea-l spală, el îi citeşte. Despre acest tip de relaţii, eu n-am o părere prea bună. Mi se pare puţin ridicol ca o femeie sau un bărbat de o anumită vârstă să îşi găsească împlinirea sexuală alături de un băieţel sau o fetiţă, care la vârsta pubertăţii abia începe să îşi dea seama de ce se petrece cu el, să nu vorbim de toate simţurile care îi sunt date peste cap. Chiar Michael mărturiseşte la un moment dat că realizează că ceea ce trăieşte cu Hanna e puţin stingheritor şi nu poate spune clar şi răspicat că ar vrea să fie văzut cu ea, sau că şi-ar dori ca prietenii lui să afle de relaţia lor. Pe de altă parte, văzând filmul m-am gândit la un alt aspect la care nu m-am gândit când am citit cartea: după primul război, la fel ca şi după al doilea, femeile erau mult mai numeroase decât bărbaţii, mult mai speriate şi poate mult prea reticente înaintea unei relaţii cu posibili parteneri, iar pentru Hanna, un tânăr de 15 ani probabil că fusese ocazia potrivită de a se simţi femeie şi, de ce nu, şi mamă, ţinând cont ca la 36 de ani, singură fiind, şansele ei să procreeze se reduceau destul de mult.

Partea a doua ni-l înfăţişează pe Michael student la drept, statut ce îi facilitează asistarea la procesul unor gardiene de la Auschwitz, judecate pentru o crimă de război. Printre ele se află şi Hanna. Pe parcursul procesului, Michael află un adevăr despre ea, un lucru la care nu se gândise niciodată, dar imediat cum îl realizează tot trecutul are înţeles pentru faptele ei.

Pentru titlu, ultima parte este cea mai relevantă. Deşi n-o vizitează niciodată, deşi nu-i scrie şi nu e prezent în nici un alt fel în viaţa ei, Hanna este în permanenţă în compania lui Michael. Datorită cărţilor pe care el i le citeşte, datorită personajelor pe care i le introduce şi mai ales pentru că îi oferă exact lucrul care i-ar fi adus libertatea dacă ar fi vorbit la momentul potrivit.

Cititorul e o carte fină, uşor de citit, care se împământeneşte în minte şi în suflet pentru totdeauna. Deşi pare bolnăvicioasă, povestea e salvată de secretul pe care Hanna îl ascunde şi de prezenţa constantă a lui Michael în viaţa ei. Chiar trebuie citită.

Autor: Jeroen Brouwers
Nationalitate: olandez
Titlu original: Bezonken rood
Anul aparitiei: 1981
Premii: Prix Femina 1995
Ecranizare: nu
Nota mea: 8/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Prima achizitie de pe net, prima plata online nu putea fi pentru altceva decat pentru o carte. Am comandat Rosu ucigas de la shop.cotidianul.ro pentru ca era prima carte disponibila pe care n-o aveam in colectie. Cum mi-au mai ramas cateva zile pana la Schimb de carti, am si citit-o fiind subtirica.
Rosu ucigas e o carte dura, nici nu are cum sa fie altfel pentru ca subiectul se intampla in perioada celui de-al II-lea razboi mondial. O autobiografie presarata cu atata durere incat „fara simtire”, starea generala a autorului Jeroen Brouwers e doar o dovada a unui unreliable narrator. Nu spun ca nu e posibil sa nu mai simta nimic, avand in vedere ca o trauma cum e aceea a unui copil de 5 ani care traieste si asista la ororile razboiului, are capacitatea de a curma toate simtamintele. Insa pentru un om care nu simte, cartea e mult prea inecata in suferinta.
Romanul incepe cu moartea mamei scriitorului, fata de care, asemeni lui Camus in Strainul, Brouwers n-are nici o tresarire. Ba chiar se declara indiferent la aceasta intamplare, normala la urma urmei. In ciuda acestei indiferente, figura materna este cea care vegheaza asupra a 90% din paginile autobiografiei. Mama e cea care ii zambeste copilului cand e tunsa chilug si tinuta 24 de ore in bataia pustii si a soarelui nemilos al lagarului Tjideng. Mama e ultimul lucru pe care il are cand toti in jurul lui mor sau sunt omorati, e singura speranta, singurul motiv de a nu muri.
Din cauza atrocitatilor la care e martor, a sangelui si a tuturor crimelor pe care le cunoaste mult prea bine ajunge sa considere nasterea propriei sale fiice un lucru scarbos, care nu ii transmite nimic altceva decat amintirea razboiului si a mortilor lui. Orice om chinuit si insangerat la un moment dat, ii provoaca dorinta de lepadare; de aceea o inlocuieste pe sotia lui cu Liza, o amanta de ocazie la care isi doreste sa se reintoarca, si de aceea nu ii pare rau ca mama lui a murit. Devine un om rupt de tot ceea ce ii poate inspira sentimente pozitive, se transforma in umbra unui om ce nu are nici o reactie interioara. Si totusi cea care nu ii da pace e frica. Incearca sa o elimine scriind despre sentimente deja traite, afirmand chiar ca un scriitor isi traieste viata de doua ori, o data cand se intampla si odata cand scrie despre ea.
Pe cat e de scurta, pe atat e de intensa, mi-a prezentat istoria razboiului cu vedere la Tara Soarelui, a lagarului de concentrare japonez, care si-a omorat locuitorii cu aceeasi ura specifica totalitarismului.
Dupa un search pe Google, am gasit completari in Cutiuta cu recenzii, la un Balaur si la Jo.

Autor: Azar Nafisi
Nationalitate: iraniana
Titlu original: Reading Lolita in Tehran
Anul aparitiei: 2005
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 9.5/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Am fost curioasa sa citesc cartea datorita unui articol din Dilemateca. Nu mai stiu cine o recomanda, nici ce spune despre ea, oricum nu mai conteaza. Ii sunt insa foarte recunoscatoare instinctului meu ca m-a impins catre Citind Lolita in Teheran deoarece am descoperit o scriitura foarte pe gustul meu, foarte familiara si extrem de aerisita. Chiar daca romanul pare inspaimantator ca dimensiuni, e o adevarata placere sa vezi cat de repede alearga capitolele pe pagini.
Mii de impresii si revelatii s-au impletit pe masura ce inaintam in lectura, de la comparatii cu alte romane, cu alte personaje si cu alti scriitori pana la comparatia cu propria noastra istorie, am avut un sentiment de „stiu ce zici” pe tot parcursul ei. Vremurile in care romanii traiau in teroarea controlului securistilor, interzicerile de tot felul, ilegalitatea unei antene satelit, raziile si torturile, dorinta de a-ti parasi tara din dorinta de a fi liber, totul suna atat de cunoscut pentru noi.
Daca la inceput mi-am spus ca romanul nu e decat o replica a Domnisoarei Brodie (lucru pe care insasi autoarea l-a prevazut), am dat de cu totul alta lume in capitolul Gatsby, cand senzatia de 1984 a fost mai puternica decat visul american. Capitolele sunt atat de bine structurate si cu o ancorare atat de puternica in realitate, cu metafore si legaturi fine intre literatura si istoria Iranului incat cartea n-are nevoie de nici o filozofie sa fie descifrata. Azar Nafisi alege cartile in concordanta cu marile probleme pe care memoriile ei le dezbat, le întrețese astfel incat vorbind despre capodopere cunoscute sa exemplifice mai bine trairile iranienilor.
Este recomandat ca inainte de a citi acest roman sa fi citit inainte cele despre care se vorbeste: Lolita, Invitatie la Esafod, Marele Gatsby, Daisy Miller, Mandrie si prejudecata, Emma, Doamna Bovary si Domnisoara Brodie in floarea varstei. Veti intelege atunci de ce vorbeste despre Lolita intr-o tara in care femeile sunt maritate de la 9 ani, de ce il alege pe Gatsby si visul lui american intr-o tara care scrie pe ziduri „Moarte Americii”, de ce o da exemplu pe Daisy Miller unor femei care nu isi cunosc nici macar trupul, care nu au voie sa gandeasca pentru ele, care sunt considerate a fi jumatate dintr-un barbat, care isi ascund parul pentru a nu incita un trecator, veti cunoaste ritualul premergator casatoriei in antiteza cu inversunarea Emmei, si veti suferi alaturi de iranience ca nu pot merge neinsotite pe strada sau nu pot alerga pe coridoarele scolilor pentru a ajunge la cursuri. O lume infioratoare, o distopie ce il face pe Orwell sa roseasca, un univers ce a existat pana nu demult, un spatiu din care oamenii vor sa evadeze din cauza terorii, a fricii, a nesigurantei si a neincrederii.
Citind Lolita in Teheran, are ca subtitlu: „Memorii despre carti”, o sintagma cu dublu inteles pentru ca desi unul din personajele principale sunt cartile, autoarea vorbeste mai liber ca oricand despre viata ei din Teheran, despre trairile si experientele care au manat-o in Statele Unite, despre familia ei, despre profesia ei si mai ales despre pasiunea ei. Pe backgroundul imaginat de alti scriitori isi deapana autobiografia care, desi se poate verifica oricand, desi adevarul ei e aproape incontestabil, nu e nicaieri mai palpabila decat in cuvintele unui email pe care i-l trimite Manna profesoarei ei:

„In fiecare dimineata, la rasaritul aceluiasi soare ma trezesc si imi pun valul in fata oglinzii, pentru a iesi din casa si pentru a face parte din ceea ce se numeste realitate. Stiu ca mai exista de asemenea un alt eu, dezgolit in paginile unei carti: intr-o lume imaginara, am devenit de nestramutat, ca o statuie a lui Rodin. Si asa voi ramane atata timp cat ma veti privi in ochi, dragi cititori.”

Acum femeile din Iran se bucura de o libertate mai mare, se pot machia, pot fuma in public, pot purta chiar si pierce-uri. Am gasit un site cu poze din Teheran, un oras impresionant, poze cu femeile din Iran si un cod al imbracamintii.
Cartea primeste un 10 de la mine.

Autor: Kurt Vonnegut
Nationalitate: americana
Titlu original: Mother Night
Anul aparitiei: 1961
Premii: nu
Ecranizare: Mother Night (1996)
Nota mea: 8/10
Alte romane de acelasi autor: Abatorul 5

Kurt Vonnegut vorbeste despre razboi intr-o astfel de maniera ca reuseste sa ma faca sa ii duc cartile pana la capat. In mod normal nu as citi romane despre razboi, insa ma pot lauda cu cateva care mi-au si placut. Printre acestea sunt Abatorul cinci al susnumitului si cartea despre care va vorbesc acum: Mama noapte.
Am cumparat-o cu 4 lei de la Carturesti datorita numelui scriitorului ca de carte n-auzisem nimic. Am amanat lectura pentru ca nu aveam chef de un subiect belicos, insa acum mi-a facut cu ochiul.

Memoriile lui Howard W.Campbell Jr. sunt redactate chiar de el, in timpul incarcerarii acestuia intr-o inchisoare din Israel. Datorita meseriei tatalui lui se muta cu familia in Germania, unde isi petrece viata pana dupa al doilea razboi mondial. Dramaturg de succes, o intalneste pe sotia lui, Helga, pentru care va scrie piese, iar pe perioada razboiului i se ofera ocazia sa fie spion american camuflat in propagandist nazist. Isi face treaba cu multa maiestrie, transmitand mesaje codificate pe care el nici nu le cunoaste, ba chiar i se aduce la cunostinta ca a trasmis pana si moartea sotiei lui de care el nici macar nu stia ca se intamplase.

Odata cu terminarea razboiului, pleaca la New York ca un fel de protectie ce i se ofera in schimbul informatiilor pe care le-a transmis. Se imprieteneste cu un locatar din aceeasi cladire, George Kraft – pictor de meserie, de fapt spion rus sub acoperire, de care insa il leaga sentimente puternice de loialitate. Adusa de niste oameni ciudati, in viata lui apare Resi Noth, sora defunctei Helga, care ii imprumuta acesteia numele si statutul de sotie a lui Campbell pentru a-si implini visul de iubire pe care il purta in suflet de cand il cunoscuse. Pana la urma se preda singur si ajunge in inchisoare in Israel.

Am povestit subiectul destul de pe scurt si de neatragator tocmai din faptul ca sunt multe de spus despre romanul asta. Chiar daca e vorba de nazisti, de razboi, de Auschwitz, Mama Noapte are o puternica latura sentimentala datorita povestii de iubire dintre Howard si Helga, datorita trairilor lui interioare si mai ales datorita felului in care Vennegut isi construieste personajul central.
Mie mi-a placut, o recomand si ma declar fana Vonnegut.

Ah, si exista si un film foarte bun cu Nick Nolte in rolul lui Campbell.