Autor: Kurt Vonnegut
Nationalitate: americana
Titlu original: Mother Night
Anul aparitiei: 1961
Premii: nu
Ecranizare: Mother Night (1996)
Nota mea: 8/10
Alte romane de acelasi autor: Abatorul 5

Kurt Vonnegut vorbeste despre razboi intr-o astfel de maniera ca reuseste sa ma faca sa ii duc cartile pana la capat. In mod normal nu as citi romane despre razboi, insa ma pot lauda cu cateva care mi-au si placut. Printre acestea sunt Abatorul cinci al susnumitului si cartea despre care va vorbesc acum: Mama noapte.
Am cumparat-o cu 4 lei de la Carturesti datorita numelui scriitorului ca de carte n-auzisem nimic. Am amanat lectura pentru ca nu aveam chef de un subiect belicos, insa acum mi-a facut cu ochiul.

Memoriile lui Howard W.Campbell Jr. sunt redactate chiar de el, in timpul incarcerarii acestuia intr-o inchisoare din Israel. Datorita meseriei tatalui lui se muta cu familia in Germania, unde isi petrece viata pana dupa al doilea razboi mondial. Dramaturg de succes, o intalneste pe sotia lui, Helga, pentru care va scrie piese, iar pe perioada razboiului i se ofera ocazia sa fie spion american camuflat in propagandist nazist. Isi face treaba cu multa maiestrie, transmitand mesaje codificate pe care el nici nu le cunoaste, ba chiar i se aduce la cunostinta ca a trasmis pana si moartea sotiei lui de care el nici macar nu stia ca se intamplase.

Odata cu terminarea razboiului, pleaca la New York ca un fel de protectie ce i se ofera in schimbul informatiilor pe care le-a transmis. Se imprieteneste cu un locatar din aceeasi cladire, George Kraft – pictor de meserie, de fapt spion rus sub acoperire, de care insa il leaga sentimente puternice de loialitate. Adusa de niste oameni ciudati, in viata lui apare Resi Noth, sora defunctei Helga, care ii imprumuta acesteia numele si statutul de sotie a lui Campbell pentru a-si implini visul de iubire pe care il purta in suflet de cand il cunoscuse. Pana la urma se preda singur si ajunge in inchisoare in Israel.

Am povestit subiectul destul de pe scurt si de neatragator tocmai din faptul ca sunt multe de spus despre romanul asta. Chiar daca e vorba de nazisti, de razboi, de Auschwitz, Mama Noapte are o puternica latura sentimentala datorita povestii de iubire dintre Howard si Helga, datorita trairilor lui interioare si mai ales datorita felului in care Vennegut isi construieste personajul central.
Mie mi-a placut, o recomand si ma declar fana Vonnegut.

Ah, si exista si un film foarte bun cu Nick Nolte in rolul lui Campbell.

Autor: Arthur Golden
Nationalitate: american
Titlu original: Memoirs of a geisha
Anul aparitiei: 1997
Premii: nu
Ecranizare: Memoirs of a geisha
Nota mea: 10/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Primul cuvant care imi vine in minte ca sa descriu Memoriile unei gheise este: o bijuterie. Apoi le-as da titlul de document al unor timpuri apuse, apoi cel de capodopera a comparatiei.

Luandu-le pe rand, cartea e o bijuterie pentru ca mi-a placut mult de tot. Atat de mult incat am reusit sa o termin intr-o saptamana, si abia am putut sa o inchid ba pentru a dormi, ba pentru a ma duce la lucru sau in oras. Subiectul in sine este unul extrem de captivant, gratie lumii pe care am gasit-o aici, necunoscuta mie, trista, plina de interdictii si cu zambete false, pictate pe feţele unor femei menite sa fie opere de arta ambulante. Femei care nu pot trai cu sufletul, ci traiesc cu si prin trupul lor, intr-o permanenta competitie unele cu altele si intr-o continua cautare a unui amant care sa isi permita intretinerea lor la cele mai ridicate standarde.

Astfel, micuta Chiyo este vanduta la varsta de 9 ani unei okiya, unde urma sa fie invatata tainele gheiselor, cu scopul de a deveni o importanta sursa de venituri pentru stapana casei. In okiya in care nimereste, locuieste si una dintre cele mai cautate gheise din Gion, Hatsumomo, un adevarat diavol cu cel mai frumos chip pe care fetita il vazuse vreodata. Aceasta ii face viata cat de grea poate, pentru ca intrevede potentialul pe care micuta il are si pericolul in care s-ar pune daca Chiyo ar deveni gheisa a okiyei. La varsta de 14 ani este remarcata de cea mai buna gheisa a Gionului, ii devine sora mai mica si astfel norocul i se schimba.

Aici intervine calitatea de document a romanului pentru ca toate ritualurile pe care le infaptuieste o gheisa sunt descrise cu lux de amanunte si cu o cantitate impresionanta de imagini vizuale, astfel incat totul sa fie atat de clar pentru cititori cat de clar si cunoscut le e japonezilor. De la felul in care trebuie sa ingenuncheze si pana la cum sa ridice ceainicul pentru a turna in ceasca, Mameha, protectoarea micutei Chyio (devenita Sayuri odata cu intrarea in ucenicie) ii explica cu lux de amanunte efectele pe care orice gest al unei gheise il are asupra unui barbat. Chinurile la care se supuneau gheisele pentru a fi solicitate de cat mai multi barbati, coafura, machiajul, imbracarea si modelele chimonourilor, umplu pagini cu descrieri de o frumusete pe care eu n-am mai intalnit-o demult.

Cand e doar o copila, Sayuri intalneste un barbat a carui imagine o va insoti toata viata. Tot ce face, face cu gandul la el, imaginandu-si ca pe el il are in fata ochilor atunci cand nu indrazneste sa si-i ridice si cand de fapt inaintea ei sta un barbat cu un chip greu de privit.

I se intampla multe de-a lungul vietii, avand in vedere ca actiunea se intinde pe durata a mai multor zeci de ani. Pana la final cunoastem si situatia prezenta a uneia dintre cele mai faimoase gheise din Japonia.
Am spus ca Memoriile sunt o capodopera a comparatiei, si ma refer la figura de stil. N-am intalnit niciunde, nici macar in poezii, atatea comparatii pe centimentru patrat. Daca cineva s-ar pune sa le scoata pe toate din carte, pe langa faptul ca i-ar fura toata frumusetea, ar ramane cu jumatate din volumul ei. Cred ca cel putin 50% din cuvintele care o compun sunt parti ale comparatiilor. Superbe de altfel.

Memoriile unei gheise este mai mult povestea unui suflet decat al unui trup, oricat de contradictoriu pare acest lucru fata de ce am spus mai sus ca inseamna o gheisa. Acum spun asta pentru ca ceea ce Arthur Golden ne infatiseaza sunt sentimentele, trairile, gandurile, emotiile, dorintele, sperantele, durerile si tristetea lui Sayuri, mai mult decat activitatile pe care le face pe parcursul cartii. Este un roman despre interiorul fiintei ei, mai mult decat despre lumea inconjuratoare.
O sa ma opresc aici, desi ar fi prea multe de spus despre povestea frumoasei gheise. Va mai las si pe voi sa descoperiti.

Autor: Ernest Hemingway
Nationalitate: american
Titlu original: The Old Man and the Sea
Anul aparitiei: 1952
Premii: Pulitzer 1953, Nobel 1954
Ecranizare: The Old Man and the Sea (1958)
Nota mea: 8/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Ultimul roman al lui Ernest Hemingway a fost primul pentru mine din intreaga lui opera. Am luat cartea de la Schimb de carti pentru ca in timpul liceului n-am avut chef sa o citesc pentru Literatura universala, iar la facultate mi s-a parut o prostie ca nu s-a studiat si n-am avut ocazia sa o citesc mai repede.

Povestea acestei carti spune asa: a fost odata un batran care „s-a nascut pentru a pescui”, care iubeste marea si pestii la fel ca si baseball-ul si pe Joe DiMaggio; dupa 84 de zile de ghinion in care n-a prins nimic, batranul iese din nou pe mare pentru ca e convins ca a 85-a zi e una cu noroc. Si intr-adevar pare sa fie pentru ca prinde un peste-spada, unul mare cum nu mai vazuse pana atunci. Insa acest peste nu se lasa usor doborat si il duce pe batran mult prea departe in larg, tragand barca dupa el. Batranul, la randul lui se chinuie sa reduca lungimea sforii cu care e legat pestele, astfel incat sa il oboseasca si sa il rapuna. Dupa mult efort, dupa multa durere si epuizare fizica pe care le ignora, pestele cedeaza in sfarsit si pescarul se poate intoarce la mal. Problema e ca pestele sangereaza si atrage atentia si mirosul rechinilor. Nu mai retin numarul exact al tuturor rechinilor care l-au atacat, insa au fost destui. Destui cat sa il manance pe tot si pe Santiago sa il usuce de puteri.

Pe tot parcursul acestei lupte batranul incearca sa isi mentina puterile, sa nu cedeze nici psihic, nici fizic, sa nu bage in seama ranile pe care le au mainile lui si nici celelate dureri pe care le resimte dupa 4-5 zile petrecute pe mare nemancat, nedormit.

Pentru mine, Batranul si marea este o carte despre singuratate in primul rand. Este si despre lupta cu greutatile, si despre stoicismul cu care trebuie sa rabzi in momente ingrozitoare, si despre stapanirea fricii atunci cand situatia si imprejurarile nu ti-o permit, si despre batranete, si despre mare si despre pesti, dar peste toate astea despre solitudine. Poate altii ma contrazic, insa mie aspectul acesta mi-a atras atentia. Monologul interior sau dialogul batranului cu constiinta si cu gandurile sale n-au facut decat sa amplifice impresia mea. La un moment dat imi inchipuiam ca spre finalul cartii, Santiago va innebuni, satul sa se auda doar pe sine si miscarea apei. Dar finalul il descoperiti voi, cei care n-ati citit inca aceasta opera de mare valoare, recompensata cu premiul Pulitzer.

Autor: Harper Lee
Nationalitate: american
Titlu original: To Kill a Mockingbird
Anul aparitiei: 1960
Premii: Pulitzer 1961, Brotherhood Award of the National Conference of Christians and Jews (1961)
Ecranizare: To Kill a Mockingbird (1962)
Nota mea: 10/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Am terminat cartea acum o saptamana, insa mi-am luat timp pana sa scriu despre ea pentru ca e o carte care iti ramane in suflet destul timp dupa ce o citesti. Ma bucur ca am citit inca un roman care a reusit sa ma faca sa ma transpun in lumea lui, sa traiesc odata cu personajele si sa le inteleg dramele. La inceputul lecturii am avut senzatia ca sunt in romanul lui Capote, Cu sange rece, dar am inteles ca doar datorita faptului ca stiam ca Harper Lee si el fusesera amici foarte buni. Cred ca ceea ce au in comun cele doua romane sunt gingasia, umanizarea personajelor si capacitatea autorilor de a ne face sa ii indragim. In cazul lui Harper Lee nici nu a fost asa de greu avand in vedere ca personajul central e o fetita ce numai a inceput scoala si sensibilizeaza cititorul prin inocenta si inteligenta ei.

Romanul are forma lineara, intersectandu-se din cand in cand cu flashbackuri din trecut prin care Scout, povestitoarea, explica intamplarile din prezent. Actiunea prezinta perioada dintre clasa I si clasa a III-a a fetitei, cu anotimpurile ce se succeda si cu intamplarile aferente. Una singura insa isi pune amprenta asupra intregului roman, si devine tema principala: procesul unui tanar de culoare acuzat de violarea unei tinere albe.
Ceea ce incepe cu inocenta copilariei, cu jocurile si cu nazbatiile unor frati se termina cu oroarea crimelor albilor impotriva negrilor, cu ura ce o au unii impotriva altora.

Fac o paranteza aici, pentru a vorbi putin despre rasism, pentru ca pana acum am evitat subiectul. Daca e ceva ce urasc pe lumea asta, mai mult decat orice, acel lucru e discriminarea si crima din nici un motiv, doar de placere sau din superioritate. N-am reusit niciodata sa inteleg, si nici nu voi reusi vreodata, cum si-au permis unii sa ii omoare pe altii doar pentru culoarea pielii. Cu ce le-au fost inferiori negrii albilor? Cum si-au permis sa ii asupreasca asa cum au facut-o atata amar de vreme? Ce autoritate le-a dat pigmentul lor mai deschis?

Cand am ajuns in carte la pasajul cu procesul negrului primul gand care mi-a venit in minte a fost „procesul” lui Iisus (de fapt n-a avut nici unul). Cand juratii s-au intors in sala si au dat verdictul „vinovat”, cand judecatorul n-a facut nimic pentru a combate decizia lor, l-am vazut cu ochii mintii pe Pillat din Pont care pentru ca asa cerea poporul, li l-a dat pe Iisus, constient fiind de crima lui Barabas. Indraznesc sa fac asemenea comparatie pentru ca inca de la inceputul istoriei gloata infometata de sange a avut o putere de neimaginat asupra aceluia care are dreptul si puterea sa ia hotararea finala. Nedreptatea a facut poate mai multe crime decat a reusit dreptatea sa rezolve. Dar deja sunt prea multe idei care mi se invalmasesc in cap si ideea era alta, sa va vorbesc despre carte.

Unul dintre personajele mele favorite este Atticus Finch, tatal lui Scout si Jem, si avocatul negrului. Un lucru care mi-a placut in mod deosebit a fost faptul ca a stiut sa le fie un model celor doi strengari, ca tot ce a facut atat acasa, cat si la tribunal, a stat sub semnul moralitatii si nu s-a abatut de la drumul lui drept si cinstit nici cat negru sub unghie, tocmai din dorinta de a le da un exemplu bun copiilor lui care ramasesera demult fara mama.
Sunt mult mai multe lucruri care se pot spune despre carte, insa e mai bine sa le descoperiti voi. Eu recomand cartea asta oricui, si la Schimb de carti, de unde am luat-o, sper sa nu plece fara ca toti sa o fi citit.