Extrem de tare si incredibil de aproape

Sunday, May 17th, 2009

Autor: Jonathan Safran-Foer
Nationalitate: american
Titlu original: Extremely loud and incredibly close
Anul aparitiei: 2005
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 10/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Despre Extrem de tare şi incredibil de aproape am aflat tot de la schimb de cărţi. N-am fost prea curioasă de ea pentru că e mult prea contemporană pentru gusturile mele şi oricum până să mă atragă cât de cât, uitasem mult din prezentările celorlalţi. La penultima ediţie am luat-o pentru că era printre putinele cărţi care mă interesau. Şi din nou senzaţia s-a repetat, fusese cea mai bună alegere.

Aş spune despre Extrem de tare şi incredibil de aproape că e „devastatoare”, aşa cum a descris-o Times, aş spune că e minunată, înduioşătoare, amuzantă, plină de imaginaţie şi tot n-aş caracteriza-o îndeajuns. Cred însă că mă voi opri la înduioşătoare pentru că e cel mai puternic sentiment pe care Oskar l-a trezit în mine. Apoi iubirea bunicii lui, povestea iubirii ei pentru bunicul lui e atât de emoţionantă încât oricum aş descrie-o eu, n-aş reda nici pe un sfert intensitatea. Read the rest of this entry &raquo

Tinerete furata

Tuesday, February 3rd, 2009

Autor: Susanna Kaysen
Nationalitate: americana
Titlu original: Girl, Interrupted
Anul aparitiei: 1993
Premii: nu
Ecranizare: Girl, Interrupted (1999)
Nota mea: 6/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Am vazut filmul, am vrut sa citesc si cartea. Obisnuita fiind cu ecranizari mai fidele, nu mica mi-a fost mirarea sa vad ca romanul nu respecta filmul. Insa asa se intampla cand vezi prima oara pelicula si tinzi sa crezi ca aceea e adevarata poveste.

Tinerete furata e un roman autobiografic, scriitoarea Susanna Kaysen fiind chiar „nebuna” care vorbeste. Chestia asta n-o stiam pentru ca ori in film nu era mentionata, ori mi-a scapat mie. Faptul ca Susanna Kaysen a ajuns sa fie o scriitoare vanduta si ecranizata mi se pare o mare realizare pentru o femeie ce la 18 ani a fost diagnosticata cu tulburare de personalitate borderline. De buna voie si nesilita de nimeni, tanara se interneaza intr-un spital de boli nervoase, iar cartea de fata ne relateaza cei 2 ani pe care ea ii petrece acolo, printre paciente cu boli serioase, printre doctori cu un limbaj ce dadea diagnosticelor o gravitate si mai mare, printre asistente care zi dupa zi le-au devenit pacientelor familie.

Imi vine greu sa scriu despre carticica asta. O data pentru ca predomina impresia lasata de film, a doua oara pentru ca n-am retinut mare lucru din ea si a treia oara pentru ca ii lipseste ceva. Nu stiu exact ce, dar nu mi s-a parut o carte completa, nu se fixeaza in subconstient, n-are nici un carlig pe care sa il lase in urma ei pentru aducere aminte. Am avut nefericita ocazie sa realizez ca un om inceteaza sa mai fie om cand nu poate gandi cu capul lui, cand nu poate simti cu inima lui, cand ochii lui nu transmit creierului semnalele potrivite.

Pentru a nu lasa lucrul neterminat, amintesc un pasaj care m-a impresionat putin. Cand Susanna merge la dentist, nimeni nu stie sa ii spuna exact cat timp a fost anesteziata pe scaunul doctorului. Se infurie foarte tare pentru ca timpul acela este un timp pierdut si nici macar nu stie cat timp a pierdut. Mi s-a parut ca da un alt inteles expresiei „a pierde timpul”.

Lisa din film (Angelia Jolie) este un personaj mult prea puternic fata de Lisa din carte. Adica este la fel de rebela si indrazneata, insa e mai putin prezenta si imaginea ei nu e asa pregnanta. Filmul lasa impresia ca accentul se pune pe Lisa si nu pe Susanna, lucru total neadevarat avand in vedere ca memoriile scrise ii apartin Susannei.

Pentru o credibilitate maxima, autoarea insereaza in paginile cartii rapoartele pe care le scriu medicii sau asistentele dupa ce o consulta. Astfel ca nu e nevoie ca ea sa povesteasca toate examinarile prin care trece, lasand loc povestirii altor intamplari, cugetarilor si trairilor cu care se confrunta.
Nu, n-am retinut mai multe din carte, ceea ce ma intristeaza pentru ca o sa o uit destul de repede. Atuul pe care il are e luciditatea cu care a fost scrisa. Pentru o femeie care a fost internata la spitalul de nebuni este o treaba destul de buna.

Un loc placut si numai al lor

Saturday, December 27th, 2008

Autor: Peter Beagle
Nationalitate: american
Titlu original: A Fine and Private Place
Anul aparitiei: 1978
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 6/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Despre prima carte cu stafii pe care am citit-o am amanat cateva zile sa scriu. Am facut o pauza de carti „grele” si am ales din biblioteca, una ce mi se parea mai usurica pentru a nu ma mai consuma si din cauza lecturii.

Un loc placut si numai al lor parea sa imi ofere exact relaxarea pe care o cautam, insa problematica si vesnicele intrebari pe care moartea le ridica, m-au impiedicat sa savurez cartea pe nerasuflate. In micul rezumat de pe prima pagina scria ca stafia unui barbat si cea a unei femei se intalnesc intr-o zi caniculara, iar eu de aici m-am dus cu gandul la o frumoasa poveste de dragoste, ce urma sa-mi alimenteze credinta ca dupa moarte nu e totul pierdut si ca inca ne mai preocupa lucruri pentru care de fapt traim pe Pamant. Ar trebui sa incetez cu incercarile de a ghici subiectul pentru ca de foarte putine ori mi se confirma banuielile si risc sa raman dezamagita. Povestea de dragoste dintre cele doua stafii se intampla in cele din urma, dar va spun mai incolo despre ea.

Personajele principale sunt cele doua spirite, Michael si Laura, dar si batranul Rebeck si doamna Klapper. Viata si moartea se impletesc prin derularea dialogurilor atat intre cei doi vii, cat si intre cei doi morti si ce e si mai de necrezut, intre vii si morti. Batranul Rebeck locuieste de 19 ani in cimitirul Yorkchester din New York si in afara de stafiile celor ce populeaza cimitirul, se mai converseaza cu un corb, care are grija sa ii furnizeze de-ale gurii. Avand posibilitatea de a vorbi, corbul ii tine companie si il tine la curent cu mersul vietii din afara cimitirului, insa nu fara sarcasmul unei fiinte care nu vrea sa se ataseze de nimeni. Ii aduce de mancare pentru ca e in natura ciorilor sa care ceva cuiva, nu pentru ca i-ar fi drag sau mila de el.

Michael Morgan a murit in urma unei otraviri, de care este suspectata sotia sa, Sandra. Foarte indragostit de aceasta, cand o intalneste pe Laura, ii vorbeste despre ea destul de des, lasand impresia ca e singurul lucru pe care nu vrea sa il uite. Laura, moarta intr-un accident de masina, nu-si doreste sa intarzie momentul uitarii definitive, pentru ca vrea sa se desprinda cat mai repede de tot ce a insemnat viata ei pe Pamant. A dus un trai nefericit si nici macar moartea nu ii poate oferi o bruma de nepasare.

Clipa in care pe Michael il loveste revelatia ca o iubeste pe Laura e putin neverosimila si usor fortata. De aici parca a inceput sa nu-mi mai placa romanul si toate inconsecventele peste care am dat s-au constituit drept noduri in papura. Declaratiile pe care cei doi si le fac dintr-o data sunt parca spuse doar din dorinta de a conferi povestii o linie romantica. Subit, Michael o iubeste pe Laura, fara de care nu mai poate concepe moartea, dintr-o data avantul lui sentimental o convinge pe fata ca e frumoasa, ca e tot ceea ce el isi doreste. Asta dupa ce pe tot parcursul cartii am fost martori la intrebarile si trairile cu care s-a confruntat Michael cand era vorba de Sandra.

Apoi, trupul lui Michael trebuie mutat in alt cimitir si cica povestea lor de dragoste, abia inceputa, e in pericol de a se sfarsti. De ce? Parca spiritele erau libere, nu legate de trupuri. Nu scrie nicaieri ca sufletele trebuie sa urmeze ambalajul pe care l-au parasit dupa moartea acestuia.

Ca film, cred ca subiectul ar avea mai mare succes. Recomand cartea numai intr-o pauza de-asta intre capodopere.
Am gasit la Cinabru si pe bookblog doua recenzii care completeaza anumite aspecte pe care eu le-am lasat pe-afara.

Mama Noapte

Thursday, July 24th, 2008

Autor: Kurt Vonnegut
Nationalitate: americana
Titlu original: Mother Night
Anul aparitiei: 1961
Premii: nu
Ecranizare: Mother Night (1996)
Nota mea: 8/10
Alte romane de acelasi autor: Abatorul 5

Kurt Vonnegut vorbeste despre razboi intr-o astfel de maniera ca reuseste sa ma faca sa ii duc cartile pana la capat. In mod normal nu as citi romane despre razboi, insa ma pot lauda cu cateva care mi-au si placut. Printre acestea sunt Abatorul cinci al susnumitului si cartea despre care va vorbesc acum: Mama noapte.
Am cumparat-o cu 4 lei de la Carturesti datorita numelui scriitorului ca de carte n-auzisem nimic. Am amanat lectura pentru ca nu aveam chef de un subiect belicos, insa acum mi-a facut cu ochiul.

Memoriile lui Howard W.Campbell Jr. sunt redactate chiar de el, in timpul incarcerarii acestuia intr-o inchisoare din Israel. Datorita meseriei tatalui lui se muta cu familia in Germania, unde isi petrece viata pana dupa al doilea razboi mondial. Dramaturg de succes, o intalneste pe sotia lui, Helga, pentru care va scrie piese, iar pe perioada razboiului i se ofera ocazia sa fie spion american camuflat in propagandist nazist. Isi face treaba cu multa maiestrie, transmitand mesaje codificate pe care el nici nu le cunoaste, ba chiar i se aduce la cunostinta ca a trasmis pana si moartea sotiei lui de care el nici macar nu stia ca se intamplase.

Odata cu terminarea razboiului, pleaca la New York ca un fel de protectie ce i se ofera in schimbul informatiilor pe care le-a transmis. Se imprieteneste cu un locatar din aceeasi cladire, George Kraft – pictor de meserie, de fapt spion rus sub acoperire, de care insa il leaga sentimente puternice de loialitate. Adusa de niste oameni ciudati, in viata lui apare Resi Noth, sora defunctei Helga, care ii imprumuta acesteia numele si statutul de sotie a lui Campbell pentru a-si implini visul de iubire pe care il purta in suflet de cand il cunoscuse. Pana la urma se preda singur si ajunge in inchisoare in Israel.

Am povestit subiectul destul de pe scurt si de neatragator tocmai din faptul ca sunt multe de spus despre romanul asta. Chiar daca e vorba de nazisti, de razboi, de Auschwitz, Mama Noapte are o puternica latura sentimentala datorita povestii de iubire dintre Howard si Helga, datorita trairilor lui interioare si mai ales datorita felului in care Vennegut isi construieste personajul central.
Mie mi-a placut, o recomand si ma declar fana Vonnegut.

Ah, si exista si un film foarte bun cu Nick Nolte in rolul lui Campbell.

Memoriile unei gheişe

Wednesday, March 26th, 2008

Autor: Arthur Golden
Nationalitate: american
Titlu original: Memoirs of a geisha
Anul aparitiei: 1997
Premii: nu
Ecranizare: Memoirs of a geisha
Nota mea: 10/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Primul cuvant care imi vine in minte ca sa descriu Memoriile unei gheise este: o bijuterie. Apoi le-as da titlul de document al unor timpuri apuse, apoi cel de capodopera a comparatiei.

Luandu-le pe rand, cartea e o bijuterie pentru ca mi-a placut mult de tot. Atat de mult incat am reusit sa o termin intr-o saptamana, si abia am putut sa o inchid ba pentru a dormi, ba pentru a ma duce la lucru sau in oras. Subiectul in sine este unul extrem de captivant, gratie lumii pe care am gasit-o aici, necunoscuta mie, trista, plina de interdictii si cu zambete false, pictate pe feţele unor femei menite sa fie opere de arta ambulante. Femei care nu pot trai cu sufletul, ci traiesc cu si prin trupul lor, intr-o permanenta competitie unele cu altele si intr-o continua cautare a unui amant care sa isi permita intretinerea lor la cele mai ridicate standarde.

Astfel, micuta Chiyo este vanduta la varsta de 9 ani unei okiya, unde urma sa fie invatata tainele gheiselor, cu scopul de a deveni o importanta sursa de venituri pentru stapana casei. In okiya in care nimereste, locuieste si una dintre cele mai cautate gheise din Gion, Hatsumomo, un adevarat diavol cu cel mai frumos chip pe care fetita il vazuse vreodata. Aceasta ii face viata cat de grea poate, pentru ca intrevede potentialul pe care micuta il are si pericolul in care s-ar pune daca Chiyo ar deveni gheisa a okiyei. La varsta de 14 ani este remarcata de cea mai buna gheisa a Gionului, ii devine sora mai mica si astfel norocul i se schimba.

Aici intervine calitatea de document a romanului pentru ca toate ritualurile pe care le infaptuieste o gheisa sunt descrise cu lux de amanunte si cu o cantitate impresionanta de imagini vizuale, astfel incat totul sa fie atat de clar pentru cititori cat de clar si cunoscut le e japonezilor. De la felul in care trebuie sa ingenuncheze si pana la cum sa ridice ceainicul pentru a turna in ceasca, Mameha, protectoarea micutei Chyio (devenita Sayuri odata cu intrarea in ucenicie) ii explica cu lux de amanunte efectele pe care orice gest al unei gheise il are asupra unui barbat. Chinurile la care se supuneau gheisele pentru a fi solicitate de cat mai multi barbati, coafura, machiajul, imbracarea si modelele chimonourilor, umplu pagini cu descrieri de o frumusete pe care eu n-am mai intalnit-o demult.

Cand e doar o copila, Sayuri intalneste un barbat a carui imagine o va insoti toata viata. Tot ce face, face cu gandul la el, imaginandu-si ca pe el il are in fata ochilor atunci cand nu indrazneste sa si-i ridice si cand de fapt inaintea ei sta un barbat cu un chip greu de privit.

I se intampla multe de-a lungul vietii, avand in vedere ca actiunea se intinde pe durata a mai multor zeci de ani. Pana la final cunoastem si situatia prezenta a uneia dintre cele mai faimoase gheise din Japonia.
Am spus ca Memoriile sunt o capodopera a comparatiei, si ma refer la figura de stil. N-am intalnit niciunde, nici macar in poezii, atatea comparatii pe centimentru patrat. Daca cineva s-ar pune sa le scoata pe toate din carte, pe langa faptul ca i-ar fura toata frumusetea, ar ramane cu jumatate din volumul ei. Cred ca cel putin 50% din cuvintele care o compun sunt parti ale comparatiilor. Superbe de altfel.

Memoriile unei gheise este mai mult povestea unui suflet decat al unui trup, oricat de contradictoriu pare acest lucru fata de ce am spus mai sus ca inseamna o gheisa. Acum spun asta pentru ca ceea ce Arthur Golden ne infatiseaza sunt sentimentele, trairile, gandurile, emotiile, dorintele, sperantele, durerile si tristetea lui Sayuri, mai mult decat activitatile pe care le face pe parcursul cartii. Este un roman despre interiorul fiintei ei, mai mult decat despre lumea inconjuratoare.
O sa ma opresc aici, desi ar fi prea multe de spus despre povestea frumoasei gheise. Va mai las si pe voi sa descoperiti.

Bătrânul şi marea

Monday, March 17th, 2008

Autor: Ernest Hemingway
Nationalitate: american
Titlu original: The Old Man and the Sea
Anul aparitiei: 1952
Premii: Pulitzer 1953, Nobel 1954
Ecranizare: The Old Man and the Sea (1958)
Nota mea: 8/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Ultimul roman al lui Ernest Hemingway a fost primul pentru mine din intreaga lui opera. Am luat cartea de la Schimb de carti pentru ca in timpul liceului n-am avut chef sa o citesc pentru Literatura universala, iar la facultate mi s-a parut o prostie ca nu s-a studiat si n-am avut ocazia sa o citesc mai repede.

Povestea acestei carti spune asa: a fost odata un batran care „s-a nascut pentru a pescui”, care iubeste marea si pestii la fel ca si baseball-ul si pe Joe DiMaggio; dupa 84 de zile de ghinion in care n-a prins nimic, batranul iese din nou pe mare pentru ca e convins ca a 85-a zi e una cu noroc. Si intr-adevar pare sa fie pentru ca prinde un peste-spada, unul mare cum nu mai vazuse pana atunci. Insa acest peste nu se lasa usor doborat si il duce pe batran mult prea departe in larg, tragand barca dupa el. Batranul, la randul lui se chinuie sa reduca lungimea sforii cu care e legat pestele, astfel incat sa il oboseasca si sa il rapuna. Dupa mult efort, dupa multa durere si epuizare fizica pe care le ignora, pestele cedeaza in sfarsit si pescarul se poate intoarce la mal. Problema e ca pestele sangereaza si atrage atentia si mirosul rechinilor. Nu mai retin numarul exact al tuturor rechinilor care l-au atacat, insa au fost destui. Destui cat sa il manance pe tot si pe Santiago sa il usuce de puteri.

Pe tot parcursul acestei lupte batranul incearca sa isi mentina puterile, sa nu cedeze nici psihic, nici fizic, sa nu bage in seama ranile pe care le au mainile lui si nici celelate dureri pe care le resimte dupa 4-5 zile petrecute pe mare nemancat, nedormit.

Pentru mine, Batranul si marea este o carte despre singuratate in primul rand. Este si despre lupta cu greutatile, si despre stoicismul cu care trebuie sa rabzi in momente ingrozitoare, si despre stapanirea fricii atunci cand situatia si imprejurarile nu ti-o permit, si despre batranete, si despre mare si despre pesti, dar peste toate astea despre solitudine. Poate altii ma contrazic, insa mie aspectul acesta mi-a atras atentia. Monologul interior sau dialogul batranului cu constiinta si cu gandurile sale n-au facut decat sa amplifice impresia mea. La un moment dat imi inchipuiam ca spre finalul cartii, Santiago va innebuni, satul sa se auda doar pe sine si miscarea apei. Dar finalul il descoperiti voi, cei care n-ati citit inca aceasta opera de mare valoare, recompensata cu premiul Pulitzer.

Să ucizi o pasăre cântătoare

Sunday, February 24th, 2008

Autor: Harper Lee
Nationalitate: american
Titlu original: To Kill a Mockingbird
Anul aparitiei: 1960
Premii: Pulitzer 1961, Brotherhood Award of the National Conference of Christians and Jews (1961)
Ecranizare: To Kill a Mockingbird (1962)
Nota mea: 10/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Am terminat cartea acum o saptamana, insa mi-am luat timp pana sa scriu despre ea pentru ca e o carte care iti ramane in suflet destul timp dupa ce o citesti. Ma bucur ca am citit inca un roman care a reusit sa ma faca sa ma transpun in lumea lui, sa traiesc odata cu personajele si sa le inteleg dramele. La inceputul lecturii am avut senzatia ca sunt in romanul lui Capote, Cu sange rece, dar am inteles ca doar datorita faptului ca stiam ca Harper Lee si el fusesera amici foarte buni. Cred ca ceea ce au in comun cele doua romane sunt gingasia, umanizarea personajelor si capacitatea autorilor de a ne face sa ii indragim. In cazul lui Harper Lee nici nu a fost asa de greu avand in vedere ca personajul central e o fetita ce numai a inceput scoala si sensibilizeaza cititorul prin inocenta si inteligenta ei.

Romanul are forma lineara, intersectandu-se din cand in cand cu flashbackuri din trecut prin care Scout, povestitoarea, explica intamplarile din prezent. Actiunea prezinta perioada dintre clasa I si clasa a III-a a fetitei, cu anotimpurile ce se succeda si cu intamplarile aferente. Una singura insa isi pune amprenta asupra intregului roman, si devine tema principala: procesul unui tanar de culoare acuzat de violarea unei tinere albe.
Ceea ce incepe cu inocenta copilariei, cu jocurile si cu nazbatiile unor frati se termina cu oroarea crimelor albilor impotriva negrilor, cu ura ce o au unii impotriva altora.

Fac o paranteza aici, pentru a vorbi putin despre rasism, pentru ca pana acum am evitat subiectul. Daca e ceva ce urasc pe lumea asta, mai mult decat orice, acel lucru e discriminarea si crima din nici un motiv, doar de placere sau din superioritate. N-am reusit niciodata sa inteleg, si nici nu voi reusi vreodata, cum si-au permis unii sa ii omoare pe altii doar pentru culoarea pielii. Cu ce le-au fost inferiori negrii albilor? Cum si-au permis sa ii asupreasca asa cum au facut-o atata amar de vreme? Ce autoritate le-a dat pigmentul lor mai deschis?

Cand am ajuns in carte la pasajul cu procesul negrului primul gand care mi-a venit in minte a fost „procesul” lui Iisus (de fapt n-a avut nici unul). Cand juratii s-au intors in sala si au dat verdictul „vinovat”, cand judecatorul n-a facut nimic pentru a combate decizia lor, l-am vazut cu ochii mintii pe Pillat din Pont care pentru ca asa cerea poporul, li l-a dat pe Iisus, constient fiind de crima lui Barabas. Indraznesc sa fac asemenea comparatie pentru ca inca de la inceputul istoriei gloata infometata de sange a avut o putere de neimaginat asupra aceluia care are dreptul si puterea sa ia hotararea finala. Nedreptatea a facut poate mai multe crime decat a reusit dreptatea sa rezolve. Dar deja sunt prea multe idei care mi se invalmasesc in cap si ideea era alta, sa va vorbesc despre carte.

Unul dintre personajele mele favorite este Atticus Finch, tatal lui Scout si Jem, si avocatul negrului. Un lucru care mi-a placut in mod deosebit a fost faptul ca a stiut sa le fie un model celor doi strengari, ca tot ce a facut atat acasa, cat si la tribunal, a stat sub semnul moralitatii si nu s-a abatut de la drumul lui drept si cinstit nici cat negru sub unghie, tocmai din dorinta de a le da un exemplu bun copiilor lui care ramasesera demult fara mama.
Sunt mult mai multe lucruri care se pot spune despre carte, insa e mai bine sa le descoperiti voi. Eu recomand cartea asta oricui, si la Schimb de carti, de unde am luat-o, sper sa nu plece fara ca toti sa o fi citit.







site stats