Autor: Sam Savage
Nationalitate: american
Titlu original: Firmin: The Adventures of a Metropolitan Lowlife
Anul aparitiei: 2006
Nr.pagini: 251
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 8/10
Alte romane de acelasi autor: nu

Despre Firmin am aflat de pe internet. Într-o perioadă scurtă, am întâlnit cartea pe vreo 3 bloguri diferite, însă n-am citit recenziile decât pe diagonală. Am reţinut că e vorba despre un şoricel căruia îi place să citească. O carte cu un subiect ca ăsta era clar că mă va atrage, aşa că n-am stat pe gânduri şi am comandat-o imediat. Rândul i-a venit acum, în momentele astea când sunt în căutare de cărţi uşoare, amuzante, relaxante.

Povestea lui Firmin este pe cât de neobişnuită pe atât de greu de crezut, totuşi foarte înduioşătoare. Firmin este un şobolan (nu un şoarece, cum am crezut eu) căruia mama sa îi dă naştere într-o librărie. Fiind al treisprezecelea pui, viaţa lui era grea încă din primele zile ale existenţei sale. Neavând loc să sugă alături de fraţii lui, este întotdeauna lăsat la urmă şi mâncă doar atât cât să nu moară de foame. Când vârsta i-a permis, s-a apucat să roadă din cărţile care îi înconjurau. Nu ştiu cum, într-una din zile a descperit că poate să citească ce era scris pe foile pe care le mânca şi astfel îşi începe aventura livrescă. Devorează literatură, dicţionare, manuale şi altfel de cărţi, lectura fiind principala lui activitate. Renunţând să mai mănânce cărţile şi realizând ce importanţă au ele pentru librar şi pentru cei care pierd ore în şir la Pembroke Books, Firmin este nevoit să îşi caute de mâncare în altă parte. Ieşind din ascunzătoarea lui pe timpul nopţii, după câteva încercări nereuşite de a găsi de mâncare, ajunge la cinematograful Rialto, un loc suficient de întunecat şi cu destule resturi de mâncare pe jos. La Rialto descoperă filmele, atât cele artistice, cât şi cele porno, şi toate îi plac deopotrivă. Se îndrăgosteşte de Fred Astaire şi de Ginger Rogers, dar şi de Frumoasele din filmele de după miezul nopţii.

Firmin, mereu singur, îşi creează o lume imaginară, în care el şi Norman Shine, proprietarul librăriei au un fel de relaţie. Fie de amiciţie, când Firmin îşi imaginează că este un bărbat care seamănă cu Fred Astaire, fie una amoroasă, când şobolanul visează că e însăşi Ginger Rogers, şi dansează cu Norman. Visând zilnic la Norman şi dorindu-şi nespus să îi dea o dovadă de afecţiune, Firmin îi lasă pe birou ba un inel, pe care îl fură de pe stradă, ba un trandafir galben aproape ofilit. Întâmplarea face ca Norman să îi vadă reflexia în cafea şi să încerce să îl omoare. Lucru care îi schimbă sentimentele total lui Firmin şi decide să părăsească librăria.

Într-un parc, fiind cât pe ce să fie omorât cu un baston, Firmin este salvat de Jerry Magoon, un prieten de-al lui Normanm, pe care şobolanul îl văzuse şi la librărie. O altă aventura începe în locuinţa lui Jerry, unde Firmn trăieşte pentru prima oară împreună cu cineva, iar singurătatea îi pare ceva atât de îndepărtat.

Uf, că v-am povestit aproape toata cărticica.
Nu prea ştiu ce să vă spun despre ea din punct de vedere al interpretării pentru că nu este o carte ce ascunde nu ştiu ce taine. E pur şi simplu povestea unui animăluţ al lumii subterane, un animăluţ care îşi doreşte foarte mult să fie ceea ce nu va fi niciodată – un om, povestea unei singurătăţi datorate condiţiei sale de şobolan cultivat într-o lume de rozătoare proaste, al căror singur scop în viaţă e să mănânce. E un intelectual, un “civilizat”, un adevărat animal de companie, deşi această titulatură nu-i pică bine deloc. Mi-a plăcut mult că traducătorul a folosit cuvinte precum “naşpa” şi “varză”, ceea ce m-a amuzat teribil când le-am întâlnit. Amuzant pe alocuri, nu poţi totuşi să pierzi din vedere că Firmin este la urma urmei o carte tristă, când realizezi că dorinţele cele mai arzătoare şi speranţele cele mai îndrazneţe nu îi sunt îndeplinite. Şi cum s-ar putea întâmpla asta, când pe lângă faptul că e un animal, mai e şi unul dintre cele mai detestate de pe pământ: un şobolan?
Am găsit câteva recenzii extraordinare la AdinaB, în Ţara ei inventată, la Joaca de-a mine, la Fleur du Lys şi pe Bookblog.

Autor: Louisa May Alcott
Nationalitate: american
Titlu original: Little Women
Anul aparitiei: 1868 (prima parte) 1869 (a doua parte)
Premii: nu
Ecranizare: Litttle women (1994)
Nota mea: 10/10
Alte romane de acelasi autor: nu

Despre Micuţele doamne nu se poate vorbi altfel decât la superlativ. Cel puţin eu nu pot. Am amânat mult să citesc cartea, din diverse motive, dar când ocazia mi s-a dat, hotărârea a fost mai mult decât simplă. Ştiam de carte de foarte mult timp, de când am văzut filmul Fetele doctorului March şi cu fiecare revizionare îmi doream tot mai mult să pot “vedea” povestea prin ochii minţii mele, deşi eram sigură ca Winona Ryder nu îmi va dispărea din faţa ochilor cu fiecare menţionare a numelui Jo. Acuma, după ce am citit Micuţele doamne, pot spune cu cea mai mare convingere că nici o altă actriţă nu i-ar fi putut da viaţa lui Jo mai artistic şi mai real decât ea.

Micuţele doamne este povestea a patru surori, fiecare cu altă fire, fiecare frumoasă prin altă trăsătură fizică. Meg, cea mare, e cea mai cuminte şi mai matură dintre ele, o a doua mamă şi o fată de o bunătate ieşită din comun. Singura ei dorinţă e ca în viitor, când se aşează la casa ei, să aibă din nou ocazia să aibă lucruri frumoase şi să nu îi lipsească nimic. Însă viaţa i se aranjează de aşa manieră că aceste gânduri şi dorinţe sunt înlocuite cu o căsnicie şi o familie care o face cea mai fericită femeie din lume.

Jo, personajul central a romanului, e unul dintre personajele mele preferate dintotdeauna şi cu siguranţă va râmâne aşa pentru totdeauna. Felul ei de a nu fi perfectă, de o sinceritate brutală şi o bunătate care înmoaie şi pietrele au făcut-o chiar şi pe nesuferita de Matuşă March să îi lase casa ei, după moarte. O fată care nu crede în iubirea din romane, deşi scrie cu pasiune poveşti de dragoste, nu crede că vreodată îşi va dărui inima vreunui bărbat, pentru că îşi doreşte ea însăşi să poată să se comporte ca unul. De mică şi până se instalează în casa mătuşii sale, bucuria ei cea mai mare a fost să fie împresurata de băieţi.

Beth, a treia soră e cel mai înduioşător personaj, fata căreia niciodată nu i s-a putut reproşa nimic, copilul pe care toţi l-au iubit, atât cei din familie cât şi vecinii, rude îndepărtate sau prieteni apropiaţi. Relaţia ei specială cu domnul Laurence mi-a stors ceva lacrimi şi, la fel ca orice relaţie dintre un copil şi un batrân, mă face să îmi doresc şi mai mulţi copii să îmi facă şi mai mulţi nepoţi. Beth se îmbolnăveşte şi, deşi scapă o vreme, umbra morţii planează asupra ei, până o răpune. Fiind sora preferată a lui Jo, acest lucru o dărâmă, şi fară Beth, Jo învaţă ce e singurătatea.

Amy. Despre ea nu pot să vorbesc în termeni elogioşi, deşi merită. Întotdeauna şi-a dorit să trăiască în lux şi s-a autoeducat pentru a putea să fie o doamnă atunci când viaţa îi va oferi ocazia. Dacă nu ştiam că îi va lua locul lui Jo, poate aş fi putut să o plac, dar ştiind dinainte ce urmează să se întâmple, am citit despre ea de fiecare dată cu o reţinere. Şi chiar nu e un personaj rău, nu supără (prea mult) pe nimeni. Însă pentru mine, Amy n-a fost decât sora lui Jo, pe care eu am acceptat-o doar de dragul ei.

Pe măsură ce scriu recenzia îmi dau seama că e mai bine să vă povestesc despre personaje, pentru că e o carte frumoasă datorită lor, nu ideilor, nu contextului.

Laurie e băiatul bogat ce locuieşte împreună cu bunicul lui într-o casă mare lângă familia March. Luat de Jo sub aripa ei protectoare (deşi e cu un an mai mică decât el), între ei se infiripeaza o prietenie pe care nimeni nu o poate rupe, nimeni nici nu încearcă, o prietenie care îi va forma caracterul şi îi va pune viaţa pe linia cea dreaptă. Laurie o cunoaşte pe Jo şi totuşi, se îndrăgosteşte de ea. Ştie că ea nu e capabilă de sentimentele pe care le aşteaptă el de la ea, dar speră. Trăieşte cu dorinţa că la un moment dat, îl va iubi la fel de mult cum o iubeşte el. Ştiam dinainte ce se întâmplă şi n-am putut să nu sper că filmul a distorsionat realitatea cărţii. Cu fiecare lucru pe care nu îl ştiam din desfăşurarea acţiunii, trăiam cu speranţa că Jo şi Laurie vor râmâne împreună la final. Dar sfâşietorul capitol în care ea îi spune că nu îl va putea niciodată iubi aşa cum vrea el, m-a terminat.

Mai vreau să vă mai spun două cuvinte despre Marmee. Marmee este mama celor patru fete, modelul de mamă perfectă, mama care mi-aş dori şi eu să fiu când momentul o va cere. La fel cum Atticus Finch din Să ucizi o pasare  cântătoare e modelul suprem de tată, aşa e şi Marmee cel de mamă.

Gata închei şi vă recomand această carte din toată inima. Ah, şi să nu uit, citiţi-o în engleză.

Autor: Philip Roth
Nationalitate: american
Titlu original: The Breast
Anul aparitiei: 1972
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 5/10
Alte romane de acelasi autor: nu

Am auzit de Sânul de la Cinabru, dar recenzia i-am citit-o doar acum după ce am citit şi eu cartea. Proastă mişcare pentru că nu e de ajuns să vezi un titlu pe un blog şi să fii sigur că recenzia e o recomandare. Aşa cum nici la mine nu găsiţi numai recomandări, la fel se întâmplă şi la alţii, dar dacă eu nu citesc recenziile am impresia că toate zic de bine.

Sânul este o nuvelă absurdă şi imposibilă, al cărui înţeles eu nu l-am priceput. Recunosc asta cu ruşine pentru că poate ar fi trebuit să pot, însă de data asta mă simt depăşită: nu reuşesc să dezleg misterul pe care îl ascunde morala acestei cărţi, pentru că vreau să cred că există un anume înţeles şi nu e doar o înşiruire de inchipuiri. Când am văzut că nu merge şi pace, mi-am zis că sigur Google-ul mă va salva de la această mărturisire ruşionasă, dar nu, nici el nu mi-a dezvăluit unde m-am împotmolit, ce n-am prins, ce mi-a scăpat şi ce vrea de fapt Philip Roth să spuna cu cartea asta.

Sânul e lucrul în care se transformă David Kepesh, un profesor de literatură, la câtva timp după ce-şi pune dorinţa de a fi un sân sau de a avea sâni. Partea nasoală pentru el, după ce devine sân, e că lucrurile nu sunt aşa minunate cum şi-a închipuit el. Adică, fiind o masă cărnoasă cu sfârc, fără ochi, urechi, mâini sau picioare, nu-i rămâne decât să stea nemişcat într-un hamac, să facă conversaţie cu doctorul, tatăl lui sau iubita sa. Ah, şi să se excite de fiecare dată când o infirmieră îl spală şi când prietena lui îl atinge. Ajunge până într-acolo încat îi cere acesteia să îi sugă sfârcul pentru a prelungi senzaţia erotică. Bineînţeles că această stimulare n-are nici o finalitate, nici un punct culminant care să îi potolească poftele, pentru că el este un sân.

La un moment dat, fiind foarte cătrănit că i s-a întâmplat una ca asta, este sigur că a înnebunit şi că, de fapt, nu e un sân, doar îşi imaginează asta. Şi se căzneşte să îşi revină la inteligenţa raţională pe care a acumulat-o în atâţia ani de studiu.

Cartea se încheie cu o poezie de-a lui Rilke şi totuşi eu n-am reuşit să elucidez misterul acestui exerciţiu de imaginaţie. Felul în care Cinabru a vorbit despre Sânul e mult mai convingător decât al meu, aşadar, dacă simţiţi nevoia să aprofundaţi, vă fac legatură cu o recenzie extraordinară şi dacă aveţi chef să încercaţi pe pielea voastră, faceţi-o. Eu n-o recomand.

Ah, că mi-am adus aminte: nu mi se pare o carte demnă de lista celor 1001.

Autor: Mitch Albom
Nationalitate: american
Titlu original: The five people you meet in heaven
Anul aparitiei: 2004
Premii: nu
Ecranizare: The Five People You Meet in Heaven (2004)
Nota mea: 9.5/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Cei cinci oameni pe care îi întâlneşti în Rai e o carte recomandată de cineva de pe net pe undeva pe net. Nu reuşesc să îl găsesc sau să îmi amintesc de cel care mi-a recomandat-o, dar bănuiesc că a fost o fată şi nu un băiat. Dacă persoana în cauză recunoaşte acest lucru, să ridice mânuţa sus, că vreau să îi mulţumesc.

Cei cinci oameni pe care îi întâlneşti în Rai este o carte ca un film bun într-o duminică dup-amiază. Şi că tot veni vorba de film, există şi o ecranizare de-a dreptul extraordinară, atât pentru faptul că urmăreşte romanul în cele mai mici detalii, cât şi pentru că Jon Voight este foarte bun în rolul lui Eddie.

La fel ca şi alte scrieri până la ea, cartea îşi propune să ne ofere o variantă a lucrurilor şi mai ales a oamenilor pe care îi întâlneşti pe lumea cealaltă. Cred că este o dorinţă atât de mare a oamenilor să ştie sau să se convingă cumva că acolo sus, după ce inima a încetat să ne mai bată, mai există un fel de continuare. În spiritul acestei idei, Mitch Albom îşi începe povestea cu sfârşitul. Nu al ei, ci al lui Eddie. Eddie este un bătrânel care lucreaza şi trăieşte într-un parc de distracţii aproape de când s-a născut, parcul devenind o parte din el şi el, cum altfel, o parte din parc. Sigur vi s-a întâmplat să mergeţi într-un loc sau o clădire şi un om să fie acolo parcă de la începutul lumii, să îl vedeţi zilnic sau de fiecare dată când mergeţi acolo. Şi să nu puteţi concepe acel loc fără privirea acelui om, fără grija pe care o poartă lucrurilor de care răspunde. Ei, cam aşa e şi Eddie „Întreţinere”, sufletul parcului de distracţii.  Eddie moare datorită unui montagne-russe care are o defecţiune şi rupându-se din ţâţâni, stă să cadă peste o fetiţă. Bătrânul îşi dă seama de pericolul iminent şi ultimul lui gest e să o împingă pe fetiţă pentru a-i salva viaţa.

Mi-a plăcut mult cum scriitorul alternează planurile temporale, purtându-şi cititorii când în ceruri pe lângă Eddie, când pe pământ în trecutul lui, când la parcul de distracţii unde colegii lui îi plâng moartea fulgerătoare.

Nu vreau să vă stric surpriza şi n-o să dezvălui care sunt cei cinci oameni pe care Eddie îi întâlneşte în Rai, pentru că asta e tot farmecul cărţii. O să vă spun însă că nu sunt, aşa cum ne-am aştepta, rude sau prieteni, ci oameni care la un moment dat în viaţă şi-au intersectat drumurile cu ale bătrânului. Ei îi ies în întâmpinare pe rând când ajunge în Rai pentru a-l învăţa câte ceva şi pentru a-l ajuta să înţeleagă anumite lucruri pe care în timpul vieţii nu le-a desluşit. Astfel primul om îl învaţă ca oamenii sunt legaţi într-un anumit fel, chiar dacă numai o fracţiune de secundă, al doilea îi vorbeşte despre sacrificiu şi despre cele mai dificile alegeri care le permit altora să trăiască, al treilea îi spune că furia nu duce la nimic bun, ba dimpotrivă numai la suferinţă pentru toţi cei implicaţi. Al patrulea om îi arată că poţi iubi pe cineva chiar şi după moarte pentru că moartea nu este un stăvilar ce curmă sentimentele, iar cel de-al cincilea om îi dezvăluie rolul pe care Eddie l-a avut în lume.

O carte frumoasă pe care o citeşti pe nerăsuflate, mult mai bună decât cealaltă variantă despre viaţa de după moarte, Un loc plăcut şi numai al lor.

Autor: Ray Bradbury
Nationalitate: american
Titlu original: Fahrenheit 451
Anul aparitiei: 1953
Premii: nu
Ecranizare: Fahreheit 451 (1966)
Nota mea: 9.5/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

În septembrie, Fahrenheit 451 a fost singura carte de la sdc care mi-a atras atenţia. Din nou am lăsat cartea să mă aleagă pe mine, pentru că plănuiam să o citesc mult mai târziu. Deja 3 distopii în decurs de 2 luni e cam mult şi cred că până la Portocala mecanică şi Minunata lume nouă va mai trece ceva timp.

M-am declarat deja fană a genului şi n-o să dezmint pentru că Fahrenheit 451 mi-a plăcut la fel de mult ca şi celelalte, poate puţin mai mult datorită legăturii strânse pe care o are cu literatura.
Distopia s-ar putea defini simplu prin interzicerea gândirii proprii, pentru că în orice roman distopic veţi găsi nişte personaje-maşini, programate să execute, nu să gândească. Cum altfel dacă nu prin lectură, se dezvoltă imaginaţia, analiza, gândirea, judecata, raţiunea şi sufletul?

În Fahrenheit 451 se pune accentul pe distrugerea cărţilor în cel mai dureros mod cu putinţă: prin ardere. Cititul dăunează grav minţii şi cum sistemul doreşte să împiedice răzvrătirea populaţiei guvernată de idealuri descoperite în cărţi, problema e distrusă de la rădăcină. Mai mult decât minţii, cărţile dăunează fericirii. În trecut au existat tot felul de discriminări, iar cărţile alimentau spiritele oamenilor cu păreri şi prejudecăţi şi îi influenţau fie pentru, fie împotrivă, pentru eliminarea merelor discordiei, lumea trebuie să fie egală.

Desigur că denunţul este prezent ca în orice sistem totalitar, iar arestările sunt imediate. Cu toate astea, atmosfera şi societatea sunt mult mai relaxate decât în alte distopii. Adică totul e să nu citeşti, alte interdicţii nu prea există. Creierele sunt şi aici spălate cu ajutorul ecranelor şi al căştilor.

Montag este cel care se înverşunează împotriva sistemului din momentul în care o vecină de 17 ani îi pune tot felul de întrebări şi are nişte apucături anormale, cum ar fi să culeagă flori, să se uite la lună sau să se gândească la iubire. Aproape îndrăgostit de munca lui de pompier incendiator de cărţi (!!!), Montag rămâne tulburat în urma discuţiei sale cu Clarissa şi a întrebării ei: „Citeşti vreo carte înainte să o arzi?” Ispita îi e strecurată în suflet şi evident că la următoarea razie, fură un roman şi-l citeşte. Şi-i place. Şi în el începe lupta. Apoi lupta începe cu sistemul, fuga, frica şi finalul. Care, spre deliciul meu, nu e ca şi la celelalte distopii.

Mi-a plăcut Fahrenheit 451 şi o recomand tuturor neiubitorilor de literatură. Aşa vor înţelege.
Ah, şi filmul e foarte reuşit.

Autor: Alice Hoffman
Nationalitate: americanca
Titlu original: The Ice Queen
Anul aparitiei: 2006
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 9/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

N-am avut chef de altă distopie, nici de prostituate, nici de cărţi groase, aşa că m-am dus pe mâna Biancăi şi-am scos din biblioteca Regina de gheaţă. N-auzisem despre Alice Hoffman până acum, dar oricum eu n-am auzit cam de 65% dintre autorii de la Cotidianul.

Abia când mă gândeam la recenzie, mi-am dat seama că femeia din carte, regina de gheaţă, n-avea nume. I-am devorat paginile pe nerăsuflate şi din cauza persoanei I, numele ei mi-a fost dispensabil. Ciudat, acum sunt curioasă ce nume ar putea avea. Numele în carte nu sunt deloc întâmplătoare, cel puţin două dintre ele, dar ajungem şi acolo acuşica.

Povestea, şi spun povestea doar pentru că titlul mi se pare mai potrivit pentru un basm de copii, începe cu un avertisment: „Ai grijă ce îţi doreşti” pentru că se poate adeveri. Şi cât de groaznic e sentimentul pe care-l încerci când dorinţa pe care ţi-o pui şi care se îndeplineşte e tocmai una pe care ai formulat-o la nervi şi care de fapt n-ai fi vrut să se întâmple!

O fetiţă îi strigă mamei ei să nu se mai întoarcă atunci când aceasta se pregăteşte să plece in oraş cu prietenele ei pentru a-şi sărbători ziua de naştere. Şi mama nu se mai întoarce. Moare într-un accident de maşină provocat de alunecarea pe gheaţă (!!!).

Acest trist eveniment îi paralizează fetiţei orice sentiment sau impuls de socializare. Îşi reprimă orice trăire şi mai cu seamă cuvintele. Se zgârceşte să vorbească şi să simtă. Tot ce o pasionează e moartea şi e expertă în diferite feluri de a muri; colaborează cu un poliţist a cărui specialitate e moartea, care o face să se simtă în largul ei şi cu care face sex ocazional în parcarea bibliotecii la care lucrează femeia.

Moartea bunicii ei o devastează. Fiind singura care avea grijă de ea, în timp ce Ned, fratele ei, plecase să-şi facă un rost în Florida studiind meteorologia, bunica trezeşte în ea cele mai umane sentimente, pe care nici nu ştia că le are.

Din New Jersey, oraşul frigului şi-al zăpezii se mută în Florida pentru a fi mai aproape de familia ce i-a mai rămas. Pe drum însă articulează altă dorinţă care i se îndeplineşte: să fie lovită de fulger. Şi va fi. Ca urmare, condiţia sănătăţii ei se înrăutăţeşte, nu mai vede culoarea roşie şi aude un clinchet în ceafă. Faptul că nu vede culoarea roşie o face să vadă totul ca şi cum ar fi acoperit de zăpadă sau de gheaţă. Nici nu-şi dăduse seama, şi probabil mulţi nu ne dăm, cât de important era roşul pentru starea de bine. Intră într-un grup supus cercetării la facultatea la care studiază şi predă Ned.

Aici se împrieteneşte greu cu Remy, un tânăr cu particule de aur în mâini, şi aude de cazul lui Seth Jones, un om lovit de fulger care a fost mort timp de 45 de minute. Curiozitatea pentru moarte se dezmorţeşte şi pleacă în căutarea lui.

De aici am putea spune că începe un episod de poveste, care mie mi s-a părut din loc în loc că seamănă cu romanele din specia Sandra Brown, dar realismul întâmplărilor dovedite cu argumente ştiinţifice salvează Regina de gheaţă de la a deveni un roman siropos pentru gospodine.
Mă opresc din divulgat secrete că altfel risc să scriu tot şi voi nu veţi mai citi cartea.

Spuneam la început de simbolistica numelor şi revin: Lazarus Jones, este porecla pe care asistentele i-au dat-o lui Seth Jones când a fost dus la spital. Întors din moarte, este puţin cam evidentă legătura cu Lazăr cel biblic. Apoi, Mariposa este numele fiicei lui Ned, care apare imediat după un superb pasaj de descriere al migraţiei fluturilor. Şi cine nu ştie că „mariposa” înseamnă „fluture” în spaniolă?

Nu consider această carte o capodoperă literară sau o analiză psihologică ce te ţine zile în şir cu gândul la efecte şi cauze. Dar Regina de gheaţă, al cărei titlul nu-mi place, este  carte ce mizează pe sentimente, ce impresionează prin neobişnuitul potrivit cu verosimilul.

O carte pe care unii s-au grăbit s-o integreze printre basme, dar care, citită atent, se leapădă de această etichetare. Pentru că întâmplările sunt posibile chiar dacă la scară mult prea redusă.
Şi dacă aţi văzut filmul sau aţi citit Practical Magic, veţi vedea că fetita care-şi pune dorinţe ciudate apare şi acolo.

Autor: Edith Wharton
Nationalitate: americana
Titlu original: The age of innocence
Anul aparitiei: 1920
Premii: Pulitzer
Ecranizare: The Age of Innocence
Nota mea: 8.5/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Am auzit prima oară de Vârsta inocenţei când cineva mi-a spus că mi-ar face-o cadou pentru că mi s-ar potrivi. A fost destul pentru a-mi dezmorţi curiozitatea. Zilele au trecut, lecturile s-au învălmăşit şi eu am uitat de recomandare. Noroc că a apărut în colecţia de la Cotidianul şi mi-a adus aminte astfel încât n-am mai amânat.

Edith Wharton nu-mi era cunoscută absolut deloc, deşi ar fi trebuit pentru că e prima femeie care a câştigat premiul Pulitzer şi vâlva din jurul acestui lucru ar fi trebuit să ajungă şi la urechile mele.

În primul rând, din punctul meu de vedere, Vârsta inocenţei este un titlu care induce în eroare. Primul lucru pe care l-am bănuit a fost că în carte există vreo ingenua de care cineva urma să profite; apoi m-am gândit că poate evenimentele se petrec în timpul adolescenţei cuiva. Când am terminat cartea şi n-am putut-o categorisi nici măcar pe May ca fiind ingenua, mi-am spus că trebuie să găsesc răspunsul în alte surse. Astfel, Wikipedia m-a dumirit, aducând în lumina reflectoarelor un alt suspect: New Yorkul. Asta avea mai mult sens, dat fiind că Edith Wharton alocă destul de mult timp şi spaţiu în cartea sa oraşului anilor 1880. Întotdeauna am crezut despre New York că e un oraş care pare să aibă propria lui personalitate, parcă există independent de oameni şi împreună cu Parisul sunt doua locaţii ce există per se. La fel ca şi în Sex and the City, şi în Vârsta inocenţei, New Yorkul este un personaj despre care Edith Wharton scrie mult, îl analizează din toate unghiurile, ba îl şi introspectează. Dacă ar fi să aleg un singur cuvânt pentru a-l caracteriza, acela ar fi snobismul. Dacă ar fi să aleg mai multe, as adăuga: reguli, prejudecăţi, norme, limite, acceptare şi în acelaşi timp respingere.

În peisajul acestui New York, tânărul Archer Newland o cunoaşte pe contesa Ellen Olenska, verişoara logodnicei lui, May Welland. Aceasta Ellen Olenska, venită din Europa, este o prezenţă tulburătoare atât datorită frumuseţii ei exotice, a comportamentului european, dar mai ales datorită trecutului ei cu care se pare că întreaga societate e la curent. Previzibil, între cei doi, Newland şi Ellen, se naşte o dragoste ce nu se consumă, dar e recunoscută de amândoi. Pe scurt, despre asta e vorba în carte. Pe lung, vă las să descoperiţi singuri.

Însă a spune despre Vârsta inocenţei că este o simplă poveste de dragoste neîmplinita ar fi o nedreptate. Pentru că ar însemna să neglijam cele 3 personaje principale, încărcate cu atâta semnificaţie, nişte tipologii emblematice pentru epoca respectivă.

Cea care mi-a atras atenţia în mod deosebit a fost tânăra şi inocenta May Welland, în primul rând pentru că am presupus că titlul ii este dedicat ei. May este exact genul de femeie supusă, ascultătoare, al cărei cel mai mare defect este că nu gândeşte cu capul ei. Supusă familiei în primul rând, când vorbeşte e că şi când pe fundal s-ar auzi mama sau tatăl ei şi buzele s-ar mişca pentru a executa un playback reuşit. Una dintre dezamăgirile cele mai mari ale lui Archer, dacă nu cea mai mare, este că May n-are propriile sale păreri, nu e emancipată şi în afara de frumuseţe şi educaţie nu are nimic. Ar vrea s-o provoace să îşi iasă din tipare, să o vadă că are iniţiative, să-l surprindă, să-l mire, dar din păcate nu-i reuşeşte decât o dată.

Ellen Olenska e la polul opus: exuberantă, liberă, dezbrăcată de regulile stupide ale societăţii, ea este femeia care vrea să divorţeze de soţul său şi să fie liberă să îşi trăiască viaţa cum vrea. Divorţul însă este unul dintre păcatele pe care societatea new-yorkeză nu le tolerează, nu le acceptă şi pentru care o femeie este blamată şi respinsă. Este femeia care acceptă flirtul, căreia nu-i pasă de ce impune societatea, dar cu toate acestea rămâne protejată de familia ei respectabilă.

Archer Newland e unul dintre puţinele personaje masculine care trăieşte destinul unei femei. Viaţa se ordonează, mai bine zis este ordonată de cineva în aşa fel încât visele lui se sting şi viata pe care o trăieşte îl nemulţumeşte. Aproape mereu în rolul unei marionete, Archer nu ia nici o decizie favorabilă lui. În cazul în care nu ii dictează alţii mersul vieţii, viaţa însăşi îl face să meargă pe un drum stabilit dinainte. Mi-a părut rău de el, că a fost atât de slab, dar dacă n-ar fi fost, cartea n-ar fi avut atâtea de oferit.

Vârsta inocenţei vorbeşte despre societatea aflată în pragul schimbării când lumea nu ştie ce să accepte şi ce nu, ce să blameze şi ce să aplaude. Nu ştiu de ce, dar mi-am amintit de Concertul Hortensiei Papadat-Bengescu. Nu mai ţin minte chiar nimic din ea, dar atmosfera de snobism pe care o respiră cartea lui Wharton mi-a amintit de ea.

Autor: Jonathan Safran-Foer
Nationalitate: american
Titlu original: Extremely loud and incredibly close
Anul aparitiei: 2005
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 10/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Despre Extrem de tare şi incredibil de aproape am aflat tot de la schimb de cărţi. N-am fost prea curioasă de ea pentru că e mult prea contemporană pentru gusturile mele şi oricum până să mă atragă cât de cât, uitasem mult din prezentările celorlalţi. La penultima ediţie am luat-o pentru că era printre putinele cărţi care mă interesau. Şi din nou senzaţia s-a repetat, fusese cea mai bună alegere.

Aş spune despre Extrem de tare şi incredibil de aproape că e „devastatoare”, aşa cum a descris-o Times, aş spune că e minunată, înduioşătoare, amuzantă, plină de imaginaţie şi tot n-aş caracteriza-o îndeajuns. Cred însă că mă voi opri la înduioşătoare pentru că e cel mai puternic sentiment pe care Oskar l-a trezit în mine. Apoi iubirea bunicii lui, povestea iubirii ei pentru bunicul lui e atât de emoţionantă încât oricum aş descrie-o eu, n-aş reda nici pe un sfert intensitatea.

Oskar e un băieţel de 9 ani ce şi-a pierdut tatăl în atentatele de la 9/11. Găseşte în camera tatălui său o vaza albastra şi în ea un plic cu o cheie. Pe plic scrie Black şi băiatul face un ţel din a-l găsi pe acest Black, fie acesta un el sau o ea. Implicit, găsirea persoanei ar fi însemnat şi găsirea broaştei pe care cheia o deschide. Oskar are impresia că până nu-şi îndeplineşte sarcina, până nu găseşte broasca, nu-şi iubeşte tatăl îndeajuns. Rătăcirile lui prin New York îl aduc la uşile şi în apartamentele multor oameni cu care are dialoguri dintre cele mai ciudate.

Povestea lui Oskar este tăiata de scrisorile pe care tatăl tatălui lui i le scrie copilului său pe care nu l-a cunoscut niciodată. Scrisori în care ii povesteşte viaţa lui, zi de zi de când s-a îndrăgostit de sora mamei sale şi până după ziua în care băiatul său (tatăl lui Oskar) a murit. Scrisori care nu vor fi niciodată citite de destinatar şi care tocmai din acest motiv fac situaţia şi mai tragică.

Apoi o alta poveste care vine să completeze spaţiile libere din nararea lui Thomas Shell senior este cea a bunicii lui Oskar, de fapt cartea vieţii ei scrisă şi ea sub forma unor scrisori, de data asta adresate lui Oskar. O iubire nemărginita, o căsnicie bazată pe un număr nedefinit de reguli, sprijinită doar pe pilonul unei singure iubiri, cea a bunicii, o relaţie ce există doar pentru că unuia ii e frică să trăiască şi celalalt are prea multe de dăruit.

Extrem de tare şi incredibil de aproape este o carte despre taţi, despre iubirea pentru taţi. Cel mai iubit şi cel mai important este tatăl lui Oskar, despre care aflam atât de multe lucruri datorită micuţului încât, deşi e mort, e mult mai prezent în viata lui decât mama sa. Apoi îl avem pe tatăl tatălui lui Oskar, pe bunicul lui, care de fapt n-a fost niciodată tată propriu-zis pentru că şi-a abandonat familia înainte de naşterea copilului. Şi cu toate acestea, din scrisorile pe care i le scrie, din reacţiile pe care le are când i se povesteşte despre fiul lui, reiese că îl iubeşte atât de mult încât dacă l-ar fi cunoscut mai bine poate că intensitatea sentimentului ar fi fost mai scăzută. Apoi îl avem pe tatăl bunicii lui Oskar, o figura evocată atât de ea însăşi cât şi de bunicul lui Oskar. Genul de bărbat pe care orice copil şi l-ar fi dorit că tata. Şi în final, îl cunoaştem pe tata lui William Black, mort şi el, dar care îi sădeşte în suflet fiului său sentimente atât de puternice mai ales după moarte. Tatăl lui Oskar şi tatăl bunicii lui m-au făcut să mă gândesc la tatăl copiilor din Să ucizi o pasăre cântătoare, Atticus, acel tată ideal pe care îl iubeşti mai mult decât orice pe lume.

Mi-am scos o grămadă de idei din roman, impresii şi spoilere care ar strica toată surpriza, dar nu vreau să divulg secretele cărţii şi ale personajelor. Vă mai spun doar că spre sfârşit a fost atât de emoţionantă că am şi lăcrimat puţin, dar nu vă spun de ce. Citiţi-o şi reveniţi să discutam.

Autor: Susanna Kaysen
Nationalitate: americana
Titlu original: Girl, Interrupted
Anul aparitiei: 1993
Premii: nu
Ecranizare: Girl, Interrupted (1999)
Nota mea: 6/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Am vazut filmul, am vrut sa citesc si cartea. Obisnuita fiind cu ecranizari mai fidele, nu mica mi-a fost mirarea sa vad ca romanul nu respecta filmul. Insa asa se intampla cand vezi prima oara pelicula si tinzi sa crezi ca aceea e adevarata poveste.

Tinerete furata e un roman autobiografic, scriitoarea Susanna Kaysen fiind chiar „nebuna” care vorbeste. Chestia asta n-o stiam pentru ca ori in film nu era mentionata, ori mi-a scapat mie. Faptul ca Susanna Kaysen a ajuns sa fie o scriitoare vanduta si ecranizata mi se pare o mare realizare pentru o femeie ce la 18 ani a fost diagnosticata cu tulburare de personalitate borderline. De buna voie si nesilita de nimeni, tanara se interneaza intr-un spital de boli nervoase, iar cartea de fata ne relateaza cei 2 ani pe care ea ii petrece acolo, printre paciente cu boli serioase, printre doctori cu un limbaj ce dadea diagnosticelor o gravitate si mai mare, printre asistente care zi dupa zi le-au devenit pacientelor familie.

Imi vine greu sa scriu despre carticica asta. O data pentru ca predomina impresia lasata de film, a doua oara pentru ca n-am retinut mare lucru din ea si a treia oara pentru ca ii lipseste ceva. Nu stiu exact ce, dar nu mi s-a parut o carte completa, nu se fixeaza in subconstient, n-are nici un carlig pe care sa il lase in urma ei pentru aducere aminte. Am avut nefericita ocazie sa realizez ca un om inceteaza sa mai fie om cand nu poate gandi cu capul lui, cand nu poate simti cu inima lui, cand ochii lui nu transmit creierului semnalele potrivite.

Pentru a nu lasa lucrul neterminat, amintesc un pasaj care m-a impresionat putin. Cand Susanna merge la dentist, nimeni nu stie sa ii spuna exact cat timp a fost anesteziata pe scaunul doctorului. Se infurie foarte tare pentru ca timpul acela este un timp pierdut si nici macar nu stie cat timp a pierdut. Mi s-a parut ca da un alt inteles expresiei „a pierde timpul”.

Lisa din film (Angelia Jolie) este un personaj mult prea puternic fata de Lisa din carte. Adica este la fel de rebela si indrazneata, insa e mai putin prezenta si imaginea ei nu e asa pregnanta. Filmul lasa impresia ca accentul se pune pe Lisa si nu pe Susanna, lucru total neadevarat avand in vedere ca memoriile scrise ii apartin Susannei.

Pentru o credibilitate maxima, autoarea insereaza in paginile cartii rapoartele pe care le scriu medicii sau asistentele dupa ce o consulta. Astfel ca nu e nevoie ca ea sa povesteasca toate examinarile prin care trece, lasand loc povestirii altor intamplari, cugetarilor si trairilor cu care se confrunta.
Nu, n-am retinut mai multe din carte, ceea ce ma intristeaza pentru ca o sa o uit destul de repede. Atuul pe care il are e luciditatea cu care a fost scrisa. Pentru o femeie care a fost internata la spitalul de nebuni este o treaba destul de buna.

Autor: Peter Beagle
Nationalitate: american
Titlu original: A Fine and Private Place
Anul aparitiei: 1978
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 6/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Despre prima carte cu stafii pe care am citit-o am amanat cateva zile sa scriu. Am facut o pauza de carti „grele” si am ales din biblioteca, una ce mi se parea mai usurica pentru a nu ma mai consuma si din cauza lecturii.

Un loc placut si numai al lor parea sa imi ofere exact relaxarea pe care o cautam, insa problematica si vesnicele intrebari pe care moartea le ridica, m-au impiedicat sa savurez cartea pe nerasuflate. In micul rezumat de pe prima pagina scria ca stafia unui barbat si cea a unei femei se intalnesc intr-o zi caniculara, iar eu de aici m-am dus cu gandul la o frumoasa poveste de dragoste, ce urma sa-mi alimenteze credinta ca dupa moarte nu e totul pierdut si ca inca ne mai preocupa lucruri pentru care de fapt traim pe Pamant. Ar trebui sa incetez cu incercarile de a ghici subiectul pentru ca de foarte putine ori mi se confirma banuielile si risc sa raman dezamagita. Povestea de dragoste dintre cele doua stafii se intampla in cele din urma, dar va spun mai incolo despre ea.

Personajele principale sunt cele doua spirite, Michael si Laura, dar si batranul Rebeck si doamna Klapper. Viata si moartea se impletesc prin derularea dialogurilor atat intre cei doi vii, cat si intre cei doi morti si ce e si mai de necrezut, intre vii si morti. Batranul Rebeck locuieste de 19 ani in cimitirul Yorkchester din New York si in afara de stafiile celor ce populeaza cimitirul, se mai converseaza cu un corb, care are grija sa ii furnizeze de-ale gurii. Avand posibilitatea de a vorbi, corbul ii tine companie si il tine la curent cu mersul vietii din afara cimitirului, insa nu fara sarcasmul unei fiinte care nu vrea sa se ataseze de nimeni. Ii aduce de mancare pentru ca e in natura ciorilor sa care ceva cuiva, nu pentru ca i-ar fi drag sau mila de el.

Michael Morgan a murit in urma unei otraviri, de care este suspectata sotia sa, Sandra. Foarte indragostit de aceasta, cand o intalneste pe Laura, ii vorbeste despre ea destul de des, lasand impresia ca e singurul lucru pe care nu vrea sa il uite. Laura, moarta intr-un accident de masina, nu-si doreste sa intarzie momentul uitarii definitive, pentru ca vrea sa se desprinda cat mai repede de tot ce a insemnat viata ei pe Pamant. A dus un trai nefericit si nici macar moartea nu ii poate oferi o bruma de nepasare.

Clipa in care pe Michael il loveste revelatia ca o iubeste pe Laura e putin neverosimila si usor fortata. De aici parca a inceput sa nu-mi mai placa romanul si toate inconsecventele peste care am dat s-au constituit drept noduri in papura. Declaratiile pe care cei doi si le fac dintr-o data sunt parca spuse doar din dorinta de a conferi povestii o linie romantica. Subit, Michael o iubeste pe Laura, fara de care nu mai poate concepe moartea, dintr-o data avantul lui sentimental o convinge pe fata ca e frumoasa, ca e tot ceea ce el isi doreste. Asta dupa ce pe tot parcursul cartii am fost martori la intrebarile si trairile cu care s-a confruntat Michael cand era vorba de Sandra.

Apoi, trupul lui Michael trebuie mutat in alt cimitir si cica povestea lor de dragoste, abia inceputa, e in pericol de a se sfarsti. De ce? Parca spiritele erau libere, nu legate de trupuri. Nu scrie nicaieri ca sufletele trebuie sa urmeze ambalajul pe care l-au parasit dupa moartea acestuia.

Ca film, cred ca subiectul ar avea mai mare succes. Recomand cartea numai intr-o pauza de-asta intre capodopere.
Am gasit la Cinabru si pe bookblog doua recenzii care completeaza anumite aspecte pe care eu le-am lasat pe-afara.