Autor: Jose Saramago
Nationalitate: portughez
Titlu original: As Intermitências da Morte
Anul aparitiei: 2005
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 8.5/10
Alte recenzii de acelasi autor: Eseu despre orbire

N-am crezut că timpul unei alte opere de-a lui Saramago va veni atât de curând, dat fiind faptul că nu prea îmi place să citesc mai multe cărţi ale aceluiaşi autor una după alta sau la distanţe scurte de timp. Dar cum potriveala de acasă nu s-a potrivit cu cea de la schimb de cărţi, m-am nimerit aleasă de Intermitenţele morţii.

Aflând că este un alt eseu de genul „ce-ar fi dacă”, specific etichetei Saramago, ţinând seama că prima lectură m-a fermecat, mi-am zis: „Treacă de la mine, te duc la mine acasă”.

Am perceput cartea ca fiind alcătuită din două parţi, deşi ea, din punct de vedere grafic nu are aspectul că ar fi împărţită in vreun fel. Cam în prima jumătate, destul de tărăgănată aş putea spune, se povesteşte despre cauzele, efectele şi consecinţele unei morţi plecate în concediu. (Scurtă paranteză: cred că înţeleg mai bine ce sens are expresia: „a arăta ca moartea in vacanţă”.) Adică, din prima zi a unui an oarecare, într-o ţară nenumită, nimeni nu mai moare. Din nici un motiv. Accidente, boli neiertătoare, crime, toate rămân impotente in faţa noii situaţii. Spitalele se umplu, agenţiile funerare si societăţile de asigurări sunt în pragul falimentului şi biserica agonizează pentru că acolo unde nu mai e moarte, nu mai e nici înviere, prin urmare nici credinţă in Dumnezeu.

Pana la urmă apare o soluţie salvatoare, astfel încât cei care trebuie sa îşi dea obştescul sfârşit, să o facă fără să se mai chinuie. Toate bune şi frumoase, până când directorul televiziunii naţionale primeşte o scrisoare de la însăşi Moartea (ar fi trebui sa îi scriu numele cu literă mică, deoarece aşa îi este dorinţa) prin care anunţă că s-a întors şi dă startul la decese. Îi vine însă alta idee – în cursul lipsei avuse timp de meditat – şi devenind mai miloasă, le dă oamenilor prilejul ca înainte de a părăsi această lume să îşi încheie socotelile cu viaţa. Adică le va trimite o înştiinţare cu o săptămână înainte, ceva de genul: „You’ll die in seven days”.

În partea a doua, unde romanul începe să devină interesant, Moartea este personajul principal, umanizată fiind (într-un fel in care puţini dintre noi pot concepe) de munca pe care o depune pentru a-i ajuta pe oameni să moară cu toate treburile puse la punct. Necazul o loveşte când una dintre scrisori face drum întors cam de vreo trei ori. Înnebunită de nedumerire, recurge la cea mai la îndemână metodă de a încerca să ucidă un om: transformându-se intr-unul.

Având la bază dorinţa oamenilor de a aparţine eternităţii şi de a sfida moartea, Saramago oferă un posibil răspuns, însă nu unul utopic, care ne garantează că a trai veşnic e sinonim cu fericirea, ci un răspuns care ne dă viaţa veşnică fără tinereţe si putere fizică veşnică. Degeaba trăieşti în neştire dacă corpul e locul de joacă al bolilor si al fosilizării. Varianta nemuririi şi a păstrării tinereţii eterne ne-o oferă Simone de Beauvoir in Toţi oamenii sunt muritori, şi oricum nici aia nu e o perspectivă prea veselă.

Nu mi-a plăcut că n-am aflat de ce violoncelistul n-a primit scrisoarea mov. Adică am înţeles că dacă asta nu s-ar fi întâmplat, nici întruparea morţii nu s-ar fi întâmplat, dar totuşi aşteptam o lămurire.
Un lucru pe care l-am învăţat despre Saramago e că iubeşte câinii. Are o înţelegere deosebită pentru ei şi in rolul ancorei de care au nevoie personajele lui în singurătate si deznădejde este jucat de un lătrător.
Poate nu e cea mai bună carte a portughezului, da’ merită timpul oricui. Pentru cei care caută răspunsuri.

Autor: Jose Saramago
Nationalitate: portugez
Titlu original: Ensaio sobre a Cegueira
Anul aparitiei: 1995
Premii: nu
Ecranizare: Blindness (2008)
Nota mea: 10/10
Alte recenzii de acelasi autor: Intermitentele mortii

De Jose Saramago am aflat de pe bloguri. Ridicat in slavi si laudat de toata lumea am amanat lectura Eseului pentru ca nu voiam sa fac parte din trend. Citind cartea insa am realizat (pentru a nu stiu cata oara) ca la capitolul literatura ar trebui sa plec urechea cand vine vorba de o carte adulata de mase de cititori. Acum ma numar si eu printre cei care s-ar urca in balconul Operei din Timisoara pentru a striga in gura mare cat de buna e cartea.

Eram pe punctul de a scrie ca titlul n-ascunde nici o filozofie, cand mi-am dat seama ca e chiar opusul acestui gand. In cuvantul „orbire” stau inchise toate simturile, sentimentele si trairile oamenilor, amortirea lor sau dimpotriva intetirea lor. Am citit ca romanul a fost atacat de o asociatie a orbilor pentru ca denigra nevazatorii, insinuand ca orbirea e cauza tuturor relelor. Chiar daca Eseu despre orbire este o distopie, chiar daca scarba, oroarea si stupoarea ating cote maxime, pe masura ce paginile se intorc nu totul poarta semnul negativ. Sa ne gandim la sotia doctorului, singura ce isi pastreaza lumina ochilor, care din prea multa bunatate, dintr-o dragoste enorma pentru oameni si sotul sau, renunta la ea insasi si se transforma intr-o calauza pentru cei care nu vad. La ea ceea ce orbeste e rautatea, apoi zgarcenia si egoismul, inlocuite cu antonimele lor si dand nastere unui personaj de exceptie si de un altruism iesit din comun. Apoi sunt celelalte personaje, fata cu ochelarii fumurii care il protejeaza pe baietelul strabic, medicul care ii ingrijeste pe bolnavi, femeile care isi ofera trupurile pentru ca ceilalti sa manance.

Pe scurt despre subiect: intr-un oras fara nume, care poate fi oriunde in lume, o epidemie de orbire alba pune stapanire pe toti locuitorii, rand pe rand. Primii sunt dusi in carantina la un spital de nebuni, si sunt paziti de soldati inarmati pentru a nu iesi sa raspandeasca boala. Aici au loc tot felul de intamplari, printre care impartirea orbilor in doua tabere, astfel incat unii ajung sa ii terorizeze pe ceilalti. Hotie, viol, crima, iata ordinea in care evolueaza lucrurile. Dupa un incendiu provocat la spitalul de nebuni, orbii reusesc sa evadeze. Ce gasesc pe strazi e de neimaginat.

Personajele nu au nume ci sunt numite dupa una dintre trasaturile care ii defineste: primul orb, batranul cu legatura neagra, cainele lacrimilor. Punctuatia e ciudata, fara linii de dialog, fara semne finale, un stil ce-l deosebeste pe Saramago de alti scriitori. Ar putea lasa impresia ca e o carte greu de citit. Nimic mai fals. E o placere sa vezi cum corpurile de text fara aliniat dau impresia ca ai citit un dialog de cateva replici.

O continua senzatie de 1984 m-a urmarit inca de cand am aflat de monitoarele prin care li se repeta orbilor regulamentul sau de portavocea ce ii anunta ca le-a venit mancarea. De multe ori fac referire la cartea lui Orwell poate pentru ca e prima distopie pe care am citit-o, insa nici Eseu despre orbire nu e mai prejos.

Apoi, cand orbii s-au impartit in doua tabere, cei buni si cei rai, mi-am adus aminte de Imparatul mustelor si de rautatea acelor copii care isi doreau sa conduca peste altii mai slabi ca ei.

Pagina cu pagina am avut sentimentul ca ma uit la un film. Pentru cata orbire trateaza, cartea e extraordinar de vizuala. Motiv pentru care am cautat sa vad daca nu cumva s-a gandit cineva sa faca si un film. Surpriza! Blindness e ecranizarea acesti carti exceptionale si cu putina critica de care sunt in stare, am gasit ca e o punere in scena foarte buna. Daca ati citit cartea, neaparat vedeti si filmul, daca n-ati citit-o, e obligatoriu sa o faceti.

Ah si inainte sa inchei, contrar multor pareri ca finalul e nepotrivit, dezamagitor sau previzibil, mie mi-a placut si m-am bucurat ca s-a sfarsit asa si nu altfel.