La leapşa aia cu cărţile era o întrebare: „De care personaj (masculin) te-ai amorezat?” sau ceva de genul… Nu mi se întâmplă prea des să visez la vreun personaj din carte, în schimb mi-am dat seama că sunt foarte atenta la doamnele şi domnişoarele care populează lumea literară. Poate şi pentru că li se acordă mai multă atenţie, mai multe descrieri, mai multe însuşiri… Astfel că pe baza cărţilor pe care le-am citit eu până acum (şi nu a ecranizărilor lor) am alcătuit un top al femeilor care în imaginaţia mea au fost cele mai sexy, cele mai frumoase şi în locul cărora mi-ar fi plăcut câteodată să fiu. Normal că topul e puţin deplasat, pentru că pe lângă faptul că frumuseţea şi sexoşenia sunt greu de bătut în cuie, mai adăugam şi imaginaţia care la fiecare funcţionează altfel.
Vreau să subliniez că pentru mine, asta e ordinea, în momentul de faţă.

10. Esmeralda – Notre Dame de Paris – ţiganca dansatoare e destul de exotică pentru a face parte din lista asta. Ochi verzi şi parul negru, câteodată e suficient dacă o femeie le are.

9. Daisy – Marele Gatsby – atât de superficială şi de frivolă cum era, Daisy ştia să fie sexy, să mizeze pe atuurile ei feminine şi să îl facă pe Gatsby să ia asupra lui o crimă pe care ea o comisese. Unde mai pui că era atât de îndrăgostit de ea, încât nu ii vedea nici un defect, deşi era plină de ele.

8. Dna T. – Patul lui Procust – întotdeauna o să am în minte o doamnă ultra elegantă, rafinată şi serioasă, foarte aproape de imaginea unei înţepate. Însă poveştile şi cuvintele lui Fred Vasilescu despre ea o prezintă în cele mai seducătoare ipostaze. O să recitesc cartea doar pentru ea.

7. Catherine – La răscruce de vânturi – o iubire ca cea dintre ea şi Heathcliff e legendară. O femeie care poate trezi asemenea sentimente animalice şi brutale într-un bărbat nu poate să fie decât una incredibil de frumoasă.

6. Ellen Olenska – Vârsta inocenţei – amestecul de mister, frumuseţe şi o reputaţie „pătată” pune cel puţin câţiva bărbaţi pe gânduri. În carte mulţi au suspinat după ea, din păcate cel care avea inima ei, n-a ştiut să se bucure de ea.

5. Lizzy – Mândrie şi prejudecată – emancipată, frumoasă, mandră, sigură pe sine, educată… cum altfel ar fi putut să-l seducă pe Darcy? Dacă aş fi fost bărbat, una ca ea mi-ar fi plăcut să-mi zâmbească dimineaţa.

4. Anna Karenina – sincer, nu ştiu ce să zic despre ea, că la un moment dat devenise de-a dreptul paranoică, dar mi-o imaginez atât de frumoasă şi senzuală, încât le surclasează pe celelalte.

3. Holly Golightly – Mic dejun la Tiffany – aeriană, naivă şi călătoare, şi recunosc mult influenţată de Audrey Hepburn (deşi am zis că nu după criteriul asta am făcut topul), tipa asta e prototipul femeii sexy, singure, care-şi traieşte viaţa fără nici un obstacol.

2. Moartea – Intermitenţele morţii – ciudat, dar imaginaţia mea a luat-o razna când moartea s-a întrupat în femeie. Se zice că femeia e mâna diavolului, ei bine, Saramago a făcut-o pe tanti asta atât de nu ştiu cum să zic, diavolesc de sexy, încât nu ii găsesc nici o corespondenta în viaţa actoricească sau muzicală.

1. Margareta – Maestrul şi Margareta – într-un final am deliberat. După ce am întors topul ăsta cu susul în jos, după ce am renunţat la Lolita, Otilia, Madame de Tourvel şi Cecile din Buna dimineaţa, tristeţe, am hotărât că Margareta merita coroniţa. Cred că nici o alta „personajă” nu mi s-a părut atât de incredibil de sexy cum a fost ea când zbura goală pe deasupra Rusiei. O imagine de vis.

Nu ştiu cât se pliază topul meu pe gusturile voastre, da’ mi-ar plăcea mult de tot să îmi spuneţi şi voi măcar un top 3 al celor mai sexy personaje feminine din literatura universală sau românească.

Autor: Jose Saramago
Nationalitate: portughez
Titlu original: As Intermitências da Morte
Anul aparitiei: 2005
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 8.5/10
Alte recenzii de acelasi autor: Eseu despre orbire

N-am crezut că timpul unei alte opere de-a lui Saramago va veni atât de curând, dat fiind faptul că nu prea îmi place să citesc mai multe cărţi ale aceluiaşi autor una după alta sau la distanţe scurte de timp. Dar cum potriveala de acasă nu s-a potrivit cu cea de la schimb de cărţi, m-am nimerit aleasă de Intermitenţele morţii.

Aflând că este un alt eseu de genul „ce-ar fi dacă”, specific etichetei Saramago, ţinând seama că prima lectură m-a fermecat, mi-am zis: „Treacă de la mine, te duc la mine acasă”.

Am perceput cartea ca fiind alcătuită din două parţi, deşi ea, din punct de vedere grafic nu are aspectul că ar fi împărţită in vreun fel. Cam în prima jumătate, destul de tărăgănată aş putea spune, se povesteşte despre cauzele, efectele şi consecinţele unei morţi plecate în concediu. (Scurtă paranteză: cred că înţeleg mai bine ce sens are expresia: „a arăta ca moartea in vacanţă”.) Adică, din prima zi a unui an oarecare, într-o ţară nenumită, nimeni nu mai moare. Din nici un motiv. Accidente, boli neiertătoare, crime, toate rămân impotente in faţa noii situaţii. Spitalele se umplu, agenţiile funerare si societăţile de asigurări sunt în pragul falimentului şi biserica agonizează pentru că acolo unde nu mai e moarte, nu mai e nici înviere, prin urmare nici credinţă in Dumnezeu.

Pana la urmă apare o soluţie salvatoare, astfel încât cei care trebuie sa îşi dea obştescul sfârşit, să o facă fără să se mai chinuie. Toate bune şi frumoase, până când directorul televiziunii naţionale primeşte o scrisoare de la însăşi Moartea (ar fi trebui sa îi scriu numele cu literă mică, deoarece aşa îi este dorinţa) prin care anunţă că s-a întors şi dă startul la decese. Îi vine însă alta idee – în cursul lipsei avuse timp de meditat – şi devenind mai miloasă, le dă oamenilor prilejul ca înainte de a părăsi această lume să îşi încheie socotelile cu viaţa. Adică le va trimite o înştiinţare cu o săptămână înainte, ceva de genul: „You’ll die in seven days”.

În partea a doua, unde romanul începe să devină interesant, Moartea este personajul principal, umanizată fiind (într-un fel in care puţini dintre noi pot concepe) de munca pe care o depune pentru a-i ajuta pe oameni să moară cu toate treburile puse la punct. Necazul o loveşte când una dintre scrisori face drum întors cam de vreo trei ori. Înnebunită de nedumerire, recurge la cea mai la îndemână metodă de a încerca să ucidă un om: transformându-se intr-unul.

Având la bază dorinţa oamenilor de a aparţine eternităţii şi de a sfida moartea, Saramago oferă un posibil răspuns, însă nu unul utopic, care ne garantează că a trai veşnic e sinonim cu fericirea, ci un răspuns care ne dă viaţa veşnică fără tinereţe si putere fizică veşnică. Degeaba trăieşti în neştire dacă corpul e locul de joacă al bolilor si al fosilizării. Varianta nemuririi şi a păstrării tinereţii eterne ne-o oferă Simone de Beauvoir in Toţi oamenii sunt muritori, şi oricum nici aia nu e o perspectivă prea veselă.

Nu mi-a plăcut că n-am aflat de ce violoncelistul n-a primit scrisoarea mov. Adică am înţeles că dacă asta nu s-ar fi întâmplat, nici întruparea morţii nu s-ar fi întâmplat, dar totuşi aşteptam o lămurire.
Un lucru pe care l-am învăţat despre Saramago e că iubeşte câinii. Are o înţelegere deosebită pentru ei şi in rolul ancorei de care au nevoie personajele lui în singurătate si deznădejde este jucat de un lătrător.
Poate nu e cea mai bună carte a portughezului, da’ merită timpul oricui. Pentru cei care caută răspunsuri.