Autor: Gabriel Garcia-Marquez
Nationalitate: columbian
Titlu original: Del amor y otros demonios
Anul aparitiei: 1994
Ecranizare: nu
Nota mea: 7/10
Alte recenzii de acelasi autor: Un veac de singuratate

Din cauza unor cărţi care mi-au tăiat pofta de lectură, am tras de cărticica asta aproape o săptămână. Şi are doar 156 de pagini, nu e nu ştiu ce filozofie greu de priceput. E drept că m-am luat cu disertaţia, cu serialele şi plăcerea lecturii am amânat-o pentru când închei cu toate astea. Am luat Despre dragoste şi alţi demoni de la schimb de cărţi pentru că o pândeam demult. Dar am mai pândit eu şi alte cărţi şi încă nu le-am răsfoit.

A doua carte a lui Garcia-Marquez pe care o citesc, mi-a adus aminte de prima, m-a reintrodus în atmosfera galbenă a căldurii neiertătoare, în lumea personajelor singure, a vrăjilor şi a mizeriei caselor lăsate să putrezească. Despre dragoste şi alţi demoni e povestea închipuită a unei fetiţe ce trăia pe timpul Inchiziţiei, o poveste ce are la origini un fapt divers pe care Garcia-Marquez îl căuta pentru ziarul la care lucra. Aflându-se la mănăstirea Santa Clara, unde sunt descoperite rămăşiţele unei fete cu părul lung de 22 de metri întâmplarea îi oferă idee acestui mic roman ce închipuie un episod din viaţa Siervei Maria, o copilă de 12 ani, fiică unei familii de marquizi, care nu numai că se urăsc între ei, dar o urăsc şi pe ea. De fapt, mama ei e cea care o urăşte de moarte, drept pentru care o dă sclavelor să o crească. De la ele învaţă limbi africane şi devine o sălbatică. Povestea ei începe cu momentul în care este muşcată de un câine crezut a fi turbat. Tatăl ei, milostivindu-se de ea, simţindu-se vinovat pentru felul în care toată lumea a tratat-o, o duce la doctor, şi mai apoi la episcop pentru a se sfătui cu el. Episcopul îi sugerează exorcizarea pentru că fata trebuie că este posedată de diavol dacă se poarta cu toţi (în afara de sclavele negre) cu sălbăticie. Îl însărcinează pe Cayetano Delaura să se ocupe de vindecarea rănilor ei fizice şi apoi, când este pregătită, şi de exorcizare. Complicaţiile apar când Delaura se îndrăgosteşte iremediabil de micuţa posedată.

Subiectul nu e unul nou în literatură, feţe bisericeşti care să cadă pradă ispitei carnale s-au mai văzut. De la primul meu contact cu căderea în păcat (în filmul Pasărea Spin) am tot dat de cărţi care reluau tema călugărului decăzut. Insa Cayetano Delaura mi s-a părut cel mai îndrăgostit, cel mai sincer în sentimente, gata sa facă orice, chiar să renunţe la Dumnezeu pentru dragostea lui neîmpărtăşită.
Deşi nu e o carte extraordinară, recomand Despre dragoste şi alţi demoni pentru că are un soi de gingăşie, un pic de lumină într-o lume întunecată şi mâncată de răutate.

Alte posturi m-au făcut să îl aman pe ăsta, şi m-am tot gândit la el pentru că abia aşteptam să îl văd scris. Am terminat recent o carte (a cărei recenzie va apărea duminică) şi personajele şi subiectul ei mi-au dat ideea. Am citit câteva cărţi ale căror personaje erau călugării şi în aproape toate subiectul se învârtea în jurul căderii în păcat. La urma urmei tind să cred că la un moment dat în viaţa oricărei feţe monahale se întâmpla aşa ceva. Luându-le pe rând şi într-o ordine cronologică, să aruncăm o privire înspre destinele imaginate ale celor câtorva călugări pe care i-am întâlnit eu în lecturile mele.

Ambrosio – Călugărul lui M.G. Lewis a fost prima întâlnire cu un astfel de personaj. Am fost fascinată de măreţia lui, de respectul pe care îl impunea credincioşilor şi apoi de ireversibila lui prăbuşire în necredinţă, dar mai ales în păcat. De pe culmile adoraţiei maselor ajunge să-şi vândă sufletul Diavolului în ultimul moment al vieţii. Dorinţa carnală stârnită de Matilda, o femeie deghizată în discipolul lui, îl încurajează să o dorească şi pe Antonia. Sfârşeşte prin a o viola şi apoi prin a omori. Decăderea este completă, pentru că pentru el nu mai exista nici o cale de salvare.

Abatele Pafnutie – nu este tocmai călugăr, ci un pustnic ce traiste în izolare. O visează pe frumoasa curtezană Thais şi îşi propune să o salveze de la viaţa desfrânată pe care o duce. Se duce după ea în oraş, îi vorbeşte, o convinge şi o închide într-o mănăstire. Însă înainte de acest sfârşit, frumoasa prostituată îl farmecă şi pune stăpânire pe gândurile curate ale abatelui. Odată cu dorinţa pentru ea, se nasc în sufletul lui şi alte sentimente interzise unui cleric: ura, violenţa, dispreţul. Însă când poftele carnale nu-i mai dau pace, se urcă în vârful unui stâlp pentru a se autopedepsi. Sfârşeşte prin a-şi renega credinţa.

Adso – călugărul din Numele trandafirului îmi pare unul dintre cei mai cuminţi şi pioşi. Păcătuieşte o singură dată, aproape fără să îşi dea seama ce face şi imediat după se căieşte şi trăieşte în continuare viaţa pe care şi-a ales-o. În bucătăria mănăstirii în care investighează crimele se iubeşte cu o tânără tarancă, deosebit de frumoasă, care vine acolo să primească de mâncare pentru familia ei. A doua zi, i se spovedeşte lui Guglielmo şi nu mai păcătuieşte de atunci înainte. Tot respectul.

Cayetano Delaura – un călugăr de temut cu atât mai mult cu cât se pricepe într-ale exorcizărilor. În timp ce îi îngrijeşte rănile tinerei Sierva Maria, are timp să îi şi cadă cu tronc. Se îndrăgosteşte de ea, de parul ei arămiu şi lung cum nu mai văzuse până atunci şi o vizitează în fiecare noapte în celula ei de la mănăstirea Santa Clara unde este închisă şi unde îşi aşteaptă exorcizarea. Dragostea lor e reciprocă şi dintre cei patru este singurul care simte o dragoste adevărată pentru o femeie. Toţi ceilalţi cad prada pasiunii şi dorinţei o singură dată. La fel ca şi pe ceilalţi plăcerea trupească îl duce la pierzanie. (Despre dragoste si alti demoni)

Cam atâţia călugări am cunoscut eu. Mai sunt, ştiu sigur, poate îmi povestiţi şi voi despre cei pe care îi cunoaşteţi.

Autor: Gabriel Garcia Marquez
Nationalitate: columbian
Titlu original: Cien anos de soledad
Anul aparitiei: 1967
Premii: Prix du Meilleur Livre Étranger (1969); Rómulo Gallegos Prize (1972)
Ecranizare: nu
Nota mea: 10/10
Alte romane de acelasi autor: Despre dragoste si alti demoni

Prima data cand cartea asta mi-a facut cu ochiul a fost cam prin clasa a 11-a. Motivul stupid e urmatorul: titlul m-a dus imediat cu gandul ca acest roman ar putea fi despre singuratatea unei domnite, parasite, sau in orice caz despre o poveste de dragoste trista, eu fiind in cautare de povesti de iubire neimplinita la vremea aceea. Dupa ce am citit cateva pagini, mi-am dat seama ca nu e ceea ce caut si am dus-o frumusel inapoi la biblioteca. Au trecut anii si mi-am facut blog, am intrat in contact cu oameni cu carti si toti vorbeau despre ea. Ideea e ca nimeni nu spunea nimic din subiectul ei, nimeni nu dezvaluia intamplari, nimeni nu povestea despre ce e, toata lumea insa spunea: “E superbă”, “E genială”, “E grozavă”, “Trebuie sa o citesti”.

Bine, am citit-o. Si la fel ca ei, nu as vrea sa spun nimic despre ceea ce am descoperit in paginile ei. Dar si daca nu spun o sa imi para rau. Am descoperit o lume prafuita, diversa, plina, activa, colorata, o lume pe care n-am intalnit-o nicaieri. Rasturnarile de situatie si afirmatiile aruncate cand nu te astepti m-au tinut cu sufletul la gura pe durata intregii lecturi. Dintr-o data cineva spune un lucru care socheaza, brusc si pe nepregatite cineva moare si parca e nevoie sa reiei pasajul sa fii sigur ca ai inteles bine ce se intampla. Nu ai timp sa te atasezi de personaje, n-ai timp sa iti imaginezi ce li se va intampla pe parcurs pentru ca spre deosebire de alti scriitori, Garcia-Marquez dezvaluie deznodamantul personajelor si intamplarilor cartii sale. Motivul pentru care continui sa o citesti este ca nu te poti desprinde din limbajul si din stilul lui captivant.

Sub semnul incestului, se desfasoara istoria unei familii de-a lungul unui veac: veri cu veri, matusi cu nepoti, frati vitregi dau nastere unor povesti sfasietoare, unor drame pe care unii nu le pot depasi, dar mai ales unor singuratati pe care nu le mangaie nici o urma de fericire. Niciunul dintre personajele Veacului nu e fericit, desi unii (Aureliano al II-lea, Amaranta Ursula) par a fi pentru o clipa. Povesti de dragoste se imbina cu povesti de razboi, intamplari de o duiosie ce intristeaza pana la lacrimi pana la cele mai acerbe acte de cruzime. Scriitorul n-a ratat nici un aspect al vietii, vorbeste despre orice iti poate trece prin cap.

Confuzia pe care o creeaza datorita numelor personajelor sale te face la un moment dat sa nu mai stai sa te gandesti care ce e pentru altul, pur si simplu daca el zice ca e bunica cuiva sau nepotul lui X, asa e. Nu stai sa desenezi arborele genealogic si sa incerci sa intelegi unde s-a rupt firul legaturilor de sange pentru mintea ta. Desi unii mor, prin nasterea altora ce poarta acelasi nume se pastreaza o continuitate si o forma sferica a romanului incat nu poti sa nu ii dai dreptate Ursulei cand afirma ca la ei timpul nu trece, ci se invarte in loc. Pentru distingerea personajelor peste catva timp cand voi reciti aceasta recenzie, acest arbore imi va fi de folos.

Mi-a placut ca sfarsitul cartii a pus capat oricarei continuitati. Toti mor, satul dispare de pe fata pamantului, Garcia-Marquez nu mai permite imaginarea unui alt fel de deznodamant. Spune clar ce si cum si nu il are pe cititor complice.

Ar mai fi atat de multe de spus despre cartea aceasta, mi-am scris atat de multe notite, cuvinte noi, interpretari proprii (care fie vorba intre noi, mi-au fost confirmate ), incat ar trebui sa ma lungesc prea mult. Oricum, sunteti multi cei care ati citit-o asa ca va astept la debate.

Recenzia a aparut si aici, o puteti vota sa intre in cele mai bune 100 de carti.