Nepotul lui Rameau
Sunday, June 21st, 2009
Autor: Denis Diderot
Nationalitate: francez
Titlu original: Le neveu de Rameau
Anul aparitiei: 1805; 1891
Ecranizare: nu
Nota mea: 7/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu
De pe lista de 1001, Nepotul lui Rameau era printre primele de la capăt pe care voiam să le citesc. Aflasem de Diderot în facultate, când povestea lui Jacques fatalistul mi se părea o carte destul de interesantă, dar pe care nici până în ziua de azi n-am apucat să o citesc. Aşa că, având lista de faţă la îndemână, cartea fiind accesibilă la câteva clickuri distanţă, mi-am spus: „de ce nu?”.
M-a prins imediat, mi-au plăcut replicile, cele două personaje, dar până să ajung înspre final (pentru că mi-au mai rămas vreo 20 de pagini necitite), mi-am dat seama că este o carte al cărui subiect nu mi-l voi mai aduce aminte odată ce o voi fi terminat. Adică, în linii mari, cam despre asta e vorba: o discuţie filosofică între un filosof (cum altfel?) şi nepotul vestitului muzician Jean François Rameau. Cei doi discută despre educaţie, despre geniu, despre virtute şi în urma acestei conversaţii descoperim un nepot pe post de Gică Contra, căruia nimic ce ţine de buna purtare nu i se pare demn de luat în seamă. Am tot încercat să scap de o imagine pe măsură ce citeam, da’ oricât m-am chinuit, n-am reuşit. O fi pentru că am o obsesie în ultimul timp, da’ în nepotul lui Rameau am văzut prototipul unui alt personaj: House. La fel ca şi doctorul asta, nepotul lui Rameau nu dă doi bani pe nimic, pe niciuna dintre valorile umane, pe nici o tradiţie, pe nici un gest frumos. Elogiază ipocrizia şi scopul lui în viaţă e să parvină prin orice mijloc. Se dedă la orice şiretlic pentru a obţine ce vrea. Urăşte aproape orice fel de oameni, pe cei de geniu ii consideră nişte netrebnici şi foarte nefolositori (îl include aici şi pe unchiul lui), dar după ce ii denigrează, îşi dezvăluie adevăratul motiv pentru care are această părere: ar vrea şi el să fie un om de geniu şi îi invidiază. Stăpâneşte cu măiestrie abilitatea de a face pe bufonul care îi distrează pe bogătaşi şi în felul acesta are parte de mese îmbelşugate, de paturi bogate în care să-şi petreacă nopţile, de companii pe care nu dă doi bani, deşi fac parte din crema societăţii franţuzeşti. Citeşte piesele moraliştilor cu scopul precis de a se feri de ridicol şi de a se folosi cât mai mult de el. Deşi bârfeşte, este de o sinceritate brutală şi judecă pe toata lumea. Nimeni, în opinia lui, nu este bun de ceva. Următoarele citate sunt descrierea completă a firii lui:
“Şi fiindcă pot să-mi câştig fericirea prin vicii înnăscute, dobândite fără muncă, păstrate fără sforţări, potrivite cu moravurile naţiei mele, pe placul celor care mă ocrotesc şi mai asemănătoare cu micile lor nevoi personale decât virtuţile care i-ar stingheri acuzându-i de dimineaţă până seara, ar fi ciudat să încep să mă frământ ca un suflet blestemat, să mă schimonosesc şi să mă fac altul decât sunt. Ar fi ciudat să plămădesc o fire care-mi e străină; ar fi ciudat să-mi caut însuşiri – hai să zicem demne de toată stima, ca să nu mai lungim vorba –, însuşiri a căror dobândire şi punere în practică m-ar costa mult de tot şi nu m-ar duce la nimic, ba poate chiar la mai rău decât nimic, făcându-i de batjocură pe bogătaşii pe lângă care cerşetorii de teapa mea încearcă să trăiască. Virtutea e lăudată, dar în schimb e urâtă şi fugi de ea, fiindcă te îngheaţă cu răceala ei, iar în lumea asta e bine să trăieşti mai la căldură. Şi-apoi aş deveni morocănos; de ce-ţi închipui oare că vezi, adeseori, cum cei cucernici sunt aspri, supărăcioşi şi neprietenoşi!? Fiindcă şi-au luat în spinare o sarcină care nu li se potriveşte; ei suferă şi, când suferi, îi faci şi pe alţii să sufere; un asemenea lucru nu-mi convine nici mie, nici ocrotitorilor mei; trebuie să fiu vesel, să ştiu să mă plec, să fiu glumeţ, bufon, caraghios. Virtutea se cere respectată, iar respectul e stânjenitor; virtutea se cere admirată şi nu e prea distractiv să tot admiri. Eu am de-a face cu oameni care se plictisesc şi trebuie să-i fac să râdă. Iar pentru că numai caraghiosul şi nebunul îi fac pe oameni să râdă, trebuie să fiu caraghios şi nebun, şi dacă natura nu m-ar fi făcut aşa, cel mai simplu lucru ar fi să par că sunt. Din fericire, nu-i nevoie să mă prefac; există şi aşa destui prefăcuţi, de toate soiurile, chiar dacă nu-i mai punem la socoteală pe cei care se prefac faţă de ei înşişi.”
“Iar prietenul Rameau, dacă s-ar apuca într-o bună zi să arate dispreţ pentru bogăţie, pentru femei, pentru traiul bun, pentru trândăvie; dacă s-ar apuca să facă pe virtuosul, ce-ar fi atunci? Un ipocrit. Rameau trebuie să fie ceea ce este, adică un tâlhar fericit printre tâlharii bogaţi, şi nu un fanfaron al virtuţii ori un virtuos silit să-şi ronţăie coaja de pâine singur sau printre calici. Şi-apoi, ca să-ţi vorbesc deschis, nu mă împac defel cu fericirea dumitale netulburată, nici cu aceea a câtorva visători de teapa dumitale.”
Cam în jurul acestor observaţii se învârte subiectul cărţii. Un dialog între cei doi poate fi foarte uşor comparat cu o discuţie între House şi Wilson. Aproape ca i-am şi auzit vorbind.
Mi-a plăcut foarte mult stilul, cuvintele alese, construirea frazelor şi a ideilor. Pentru ca îl îndrăgesc pe House l-am îndrăgit şi pe nepotul lui Rameau. Spre să termin cândva cartea. Poate pe voi vă conving citatele.
