Autor: Eric-Emmanuel Schmitt
Nationalitate: francez
Titlu original: Oscar et la dame rose
Anul aparitiei: 1999
Premii: nu
Ecranizare: Oscar et la dame rose (2009)
Nota mea: 10/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Ce faci când n-ai de lucru la job? Citeşti. Bloguri, ziare, articole de specialitate şi… cărţi. La îndemnul lui Carlitos am citit de pe scribd.com o superbă cărticică de doar 74 de pagini. Am început-o la 11 şi am terminat-o la 1. Sunt bucuroasă că am citit-o pentru că aşa cum anticipa Carlitos avea să îmi descreţească fruntea şi să mă mai scoată din tristeţe. Apropos de postul de ieri, i l-am dat tatălui meu să îl citească şi am avut aşa un moment emoţionant tată-fiică pentru că atât eu cât şi el nu ştim să ne facem declaraţii de dragoste. Ne arătăm prin diverse fapte. El mi-a luat maşină, eu scriu despre el şi apoi îi dau să citească.

În acelaşi ton, Oscar şi Tanti Roz e povestea unui baieţel de 10 ani, bolnav de leucemie (spaima mea în ce-l priveşte pe tatăl meu), deci alegerea din punctul asta de vedere nu pare prea inspirată. Însă cartea e aşa de gingaşă şi aşa de binevenită încât nu mi-am făcut griji mai mari, ci dimpotrivă, le-am mai diminuat.
Oscar, la îndemnul lui Tanti Roz (o numeşte aşa din cauza uniformei ei de asistentă) se apucă să îi scrie scrisori lui Dumnezeu în care să îi ceară în fiecare zi o dorinţă. Dar nu materială, ci sufletească. Tanti Roz îi mai vorbeşte de o legendă conform căreia în ultimele 12 zile ale anului vremea va prezice cum vor fi lunile anului ce urma să inceapă. Tanti Roz adaptează puţin legenda şi, sub formă de joc îi propune lui Oscar să işi imagineze că fiecare zi reprezinta 10 ani. Astfel până trec cele 12 zile el va fi avut deja 130 de ani.

Copilul se ţine de plan şi astfel în lumea pe care i-o oferă spitalul ajunge să experimenteze problemele fiecarei vârste, se şi căsătoreşte cu o altă pacientă de vârsta lui, Peggy Blue, pe care o iubeşte sincer şi pe care promite să o păzească de fantome.

Mi-a plăcut mult cum îi vorbea lui Dumnezeu, cum îi scria la sfârşitul fiecărei scrisori: “Te pup. Oscar” ca şi când Dumnezeu ar fi fost un vechi prieten sau la începutul lor: “Dragă Dumnezeu”. Sau când îl întreabă care e adresa lui ca să fie sigur că scrisorile lui ajung unde trebuie. O scumpete de copil perspicace pe care mi-aş dori nespus de mult sa îl întâlnesc în viaţă. Mi-a adus aminte de celălalt Oskar din Extrem de tare şi incredibil de aproape. Aceeaşi gingăşie, aceeaşi puritate sufletească…

O poveste presărată cu cugetări simple pe care le-am mai auzit de multe ori, dar care întotdeaună fac bine când sunt amintite. Pentru ca noi uităm multe lucruri de-a lungul timpului şi e bine ca ceva sau cineva să ni le reamintească din când în când.
Recomand cărticica asta din tot sufletul şi pe bune că aş mai citi-o încă o dată. Atât e de frumoasa.

Autor: Jonathan Safran-Foer
Nationalitate: american
Titlu original: Extremely loud and incredibly close
Anul aparitiei: 2005
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 10/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Despre Extrem de tare şi incredibil de aproape am aflat tot de la schimb de cărţi. N-am fost prea curioasă de ea pentru că e mult prea contemporană pentru gusturile mele şi oricum până să mă atragă cât de cât, uitasem mult din prezentările celorlalţi. La penultima ediţie am luat-o pentru că era printre putinele cărţi care mă interesau. Şi din nou senzaţia s-a repetat, fusese cea mai bună alegere.

Aş spune despre Extrem de tare şi incredibil de aproape că e „devastatoare”, aşa cum a descris-o Times, aş spune că e minunată, înduioşătoare, amuzantă, plină de imaginaţie şi tot n-aş caracteriza-o îndeajuns. Cred însă că mă voi opri la înduioşătoare pentru că e cel mai puternic sentiment pe care Oskar l-a trezit în mine. Apoi iubirea bunicii lui, povestea iubirii ei pentru bunicul lui e atât de emoţionantă încât oricum aş descrie-o eu, n-aş reda nici pe un sfert intensitatea.

Oskar e un băieţel de 9 ani ce şi-a pierdut tatăl în atentatele de la 9/11. Găseşte în camera tatălui său o vaza albastra şi în ea un plic cu o cheie. Pe plic scrie Black şi băiatul face un ţel din a-l găsi pe acest Black, fie acesta un el sau o ea. Implicit, găsirea persoanei ar fi însemnat şi găsirea broaştei pe care cheia o deschide. Oskar are impresia că până nu-şi îndeplineşte sarcina, până nu găseşte broasca, nu-şi iubeşte tatăl îndeajuns. Rătăcirile lui prin New York îl aduc la uşile şi în apartamentele multor oameni cu care are dialoguri dintre cele mai ciudate.

Povestea lui Oskar este tăiata de scrisorile pe care tatăl tatălui lui i le scrie copilului său pe care nu l-a cunoscut niciodată. Scrisori în care ii povesteşte viaţa lui, zi de zi de când s-a îndrăgostit de sora mamei sale şi până după ziua în care băiatul său (tatăl lui Oskar) a murit. Scrisori care nu vor fi niciodată citite de destinatar şi care tocmai din acest motiv fac situaţia şi mai tragică.

Apoi o alta poveste care vine să completeze spaţiile libere din nararea lui Thomas Shell senior este cea a bunicii lui Oskar, de fapt cartea vieţii ei scrisă şi ea sub forma unor scrisori, de data asta adresate lui Oskar. O iubire nemărginita, o căsnicie bazată pe un număr nedefinit de reguli, sprijinită doar pe pilonul unei singure iubiri, cea a bunicii, o relaţie ce există doar pentru că unuia ii e frică să trăiască şi celalalt are prea multe de dăruit.

Extrem de tare şi incredibil de aproape este o carte despre taţi, despre iubirea pentru taţi. Cel mai iubit şi cel mai important este tatăl lui Oskar, despre care aflam atât de multe lucruri datorită micuţului încât, deşi e mort, e mult mai prezent în viata lui decât mama sa. Apoi îl avem pe tatăl tatălui lui Oskar, pe bunicul lui, care de fapt n-a fost niciodată tată propriu-zis pentru că şi-a abandonat familia înainte de naşterea copilului. Şi cu toate acestea, din scrisorile pe care i le scrie, din reacţiile pe care le are când i se povesteşte despre fiul lui, reiese că îl iubeşte atât de mult încât dacă l-ar fi cunoscut mai bine poate că intensitatea sentimentului ar fi fost mai scăzută. Apoi îl avem pe tatăl bunicii lui Oskar, o figura evocată atât de ea însăşi cât şi de bunicul lui Oskar. Genul de bărbat pe care orice copil şi l-ar fi dorit că tata. Şi în final, îl cunoaştem pe tata lui William Black, mort şi el, dar care îi sădeşte în suflet fiului său sentimente atât de puternice mai ales după moarte. Tatăl lui Oskar şi tatăl bunicii lui m-au făcut să mă gândesc la tatăl copiilor din Să ucizi o pasăre cântătoare, Atticus, acel tată ideal pe care îl iubeşti mai mult decât orice pe lume.

Mi-am scos o grămadă de idei din roman, impresii şi spoilere care ar strica toată surpriza, dar nu vreau să divulg secretele cărţii şi ale personajelor. Vă mai spun doar că spre sfârşit a fost atât de emoţionantă că am şi lăcrimat puţin, dar nu vă spun de ce. Citiţi-o şi reveniţi să discutam.