Autor: Luigi Pirandello
Nationalitate: italian
Titlu original: Quaderni di Serafino Gubbio operatore
Anul aparitiei: 1916
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 10/10
Alte romane de acelasi autor: nu

Am scos cartea dintre celelalte, fără să ştiu ceva despre ea, fără să mă simt cât de cât atrasă în vreun fel de ea. Singurul criteriu a fost numărul redus de pagini, deşi scrisul mic şi înghesuit m-a descurajat puţin. Şi am început să citesc: o frază, un paragraf, o pagină şi deja la capitolul al doilea eram deja prizoniera ei.

Caietele lui Serafino Gubbio, operator este o carte căreia i se face o mare nedreptate pentru că nu e promovată cum trebuie. Am răscolit internetul în toate limbile pe care le cunosc şi abia am reuşit să gasesc o pagină pe Wikipedia în italiană, limbă pe care care o cunosc în măsura în care au uitat-o italienii Read the rest of this entry &raquo

După ce am cumpărat a 3-a sau a 4-a antologie de la Cotidianul, m-am gândit că probabil n-o să le citesc eu prea curând, că nu-mi place să citesc doar fragmente din romane şi nici cu povestirile nu pot să zic că mă înţeleg prea bine. Ei, timpul a venit să contrazic acest gând pentru că m-am apucat de Umor cu premeditare din dorinţa de a mă înveseli şi din convingerea că nu voi găsi în cartea asta nimic care să mă întristeze. N-am citit-o dintr-o dată pe toată din două motive: 1. pentru că n-aş fi reţinut toate povestirile, dacă n-aş fi făcut pauză între ele. 2. pentru că această fragmentare îmi permite să citesc o altă carte înainte de a trece la altă povestire.

Primele trei pe care le-am citit au fost:
1. Aventurile bravului soldat Sveijk – Jaroslav Hasek
Fie că am pornit lectura puţin sceptică în ceea ce priveşte această antologie, fie pentru că am avut reţineri în ceea ce-l priveşte pe autor şi pe personajul său, această primă povestire nici nu m-a prea amuzat, nici nu mi-a prea plăcut. E vorba despre un fost soldat, care e mai imbecil de felul lui şi care se ocupă cu vanzarea câinior. La un moment dat, o femeie îl anunţă că arhiducele Ferdinand a fost omorât. Sveijk îşi dă cu părerea despre această ştire, atât în faţa femeii, cât şi în faţa unor oameni la barul pe care îl frecventa. Unul dintre ei e poliţist şi îl arestează pentru înaltă trădare. Când ajunge la puşcarie, încă 6 oameni sunt arestaţi din acelaşi motiv. Imbecil cum e, Sveijk răspunde la întrebări şi fără să îşi dea seama, crede că tocmai a recunoscut că el a fost cel care l-a omorât pe arhiduce. Un pic plictisitor şi deloc amuzant pentru mine.

2. Milionarul model – Oscar Wilde
Wilde e la fel de savuros în povestiri, asa cum a fost şi în Portretul lui Dorian Gray, asta fiind singura carte pe care am citit-o de el. şi personajul său, Hughie Erskine nu e dotat cu prea multă inteligenţă, însă e chipeş şi îndrăgostit de minunata Laura. Fiind un pierde-vară, tatăl ei nu i-o dă de soţie pentru că nu are o avere de 10 mii de lire. în timpul unei vizite pe care i-o face prietenului său pictor, Hughie întâlneşte un cerşetor care îi poza acestuia pentru un tablou. Fiind mişcat de privirea tristă a cerşetorului, tânărul se lipseşte de o bancnotă de 20 de şilingi, şi prin urmare de două săptămâni de plimbat cu trăsura, şi i-o dă bătrânului. La o altă întâlnire cu pictorul află că cerşetorul este de fapt unul dintre cei mai bogaţi oameni şi că fusese un moft de-al lui să fie pictat în ipostază de cerşetor. Vă daţi lesne seama cum s-a schimbat viitorul lui Hughie.

3. Tevie Laptarul - Şalom Alehem
Sub forma unei scrisori pe care Tevie i-o trimite scriitorului, aflăm tot despre o faptă bună care l-a scăpat de săracie pe cinstitul lăptar. într-o seara, întrorcându-se acasă din satul vecin, Tevie întâlneşte pe drum două doamne rătăcite. Cu spaima în suflet şi cu mintea plină de poveşti de groază, Tevie le întreabă ce-i cu ele şi cum de sunt singure pe acolo. Acestea, rătăcite, vor să ajungă acasă şi îl roagă să le ducă. Pentru fiecare dintre ei, comportamentul celuilalt e destul de ciudat, si Tevie se tot aşteaptă să se întâmple ceva necurat pentru că citise el despre tot felul de întâmplari stranii. Ajungând acasă la cele două femei, este primit cu mare bucurie, ospătat şi plătit. Pentru că a făcut un lucru bun, viaţa i se schimbă.

-VA URMA-

Autor: Jeroen Brouwers
Nationalitate: olandez
Titlu original: Bezonken rood
Anul aparitiei: 1981
Premii: Prix Femina 1995
Ecranizare: nu
Nota mea: 8/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Prima achizitie de pe net, prima plata online nu putea fi pentru altceva decat pentru o carte. Am comandat Rosu ucigas de la shop.cotidianul.ro pentru ca era prima carte disponibila pe care n-o aveam in colectie. Cum mi-au mai ramas cateva zile pana la Schimb de carti, am si citit-o fiind subtirica.
Rosu ucigas e o carte dura, nici nu are cum sa fie altfel pentru ca subiectul se intampla in perioada celui de-al II-lea razboi mondial. O autobiografie presarata cu atata durere incat „fara simtire”, starea generala a autorului Jeroen Brouwers e doar o dovada a unui unreliable narrator. Nu spun ca nu e posibil sa nu mai simta nimic, avand in vedere ca o trauma cum e aceea a unui copil de 5 ani care traieste si asista la ororile razboiului, are capacitatea de a curma toate simtamintele. Insa pentru un om care nu simte, cartea e mult prea inecata in suferinta.
Romanul incepe cu moartea mamei scriitorului, fata de care, asemeni lui Camus in Strainul, Brouwers n-are nici o tresarire. Ba chiar se declara indiferent la aceasta intamplare, normala la urma urmei. In ciuda acestei indiferente, figura materna este cea care vegheaza asupra a 90% din paginile autobiografiei. Mama e cea care ii zambeste copilului cand e tunsa chilug si tinuta 24 de ore in bataia pustii si a soarelui nemilos al lagarului Tjideng. Mama e ultimul lucru pe care il are cand toti in jurul lui mor sau sunt omorati, e singura speranta, singurul motiv de a nu muri.
Din cauza atrocitatilor la care e martor, a sangelui si a tuturor crimelor pe care le cunoaste mult prea bine ajunge sa considere nasterea propriei sale fiice un lucru scarbos, care nu ii transmite nimic altceva decat amintirea razboiului si a mortilor lui. Orice om chinuit si insangerat la un moment dat, ii provoaca dorinta de lepadare; de aceea o inlocuieste pe sotia lui cu Liza, o amanta de ocazie la care isi doreste sa se reintoarca, si de aceea nu ii pare rau ca mama lui a murit. Devine un om rupt de tot ceea ce ii poate inspira sentimente pozitive, se transforma in umbra unui om ce nu are nici o reactie interioara. Si totusi cea care nu ii da pace e frica. Incearca sa o elimine scriind despre sentimente deja traite, afirmand chiar ca un scriitor isi traieste viata de doua ori, o data cand se intampla si odata cand scrie despre ea.
Pe cat e de scurta, pe atat e de intensa, mi-a prezentat istoria razboiului cu vedere la Tara Soarelui, a lagarului de concentrare japonez, care si-a omorat locuitorii cu aceeasi ura specifica totalitarismului.
Dupa un search pe Google, am gasit completari in Cutiuta cu recenzii, la un Balaur si la Jo.

Autor: Simone de Beauvoir
Nationalitate: frantuzoaica
Titlu original: Tous les hommes sont mortels
Anul aparitiei: 1946
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 9.5/10
Alte romane de acelasi autor: Invitata, Femeia sfasiata, Al doilea sex

Miercurea in care Cotidianul a oferit Toti oamenii sunt muritori a fost una dintre cele mai fericite miercuri. Nu cred ca ma asteptam sa o vad pe Simone de Beauvoir in colectia lor, dar oricum surpriza a fost foarte placuta. Norocul facuse sa termin Camera lui Jacob in dimineata acelelasi zile si n-am avut nici cea mai mica ezitare sa incep cartea de la Cotidianul. Cu Simone de Beauvoir am o istorie mai veche: am studiat-o pentru licenta si din scrierile ei am citit Al doilea sex (carte fundamentala a feminismului), La femme rompue (in franceza) si Invitata (care m-a socat cu trioul amoros).

Toti oamenii sunt muritori este o carte superba despre conditia omului nemuritor, asta in cazul in care el ar exista. Angoasele, dramele, tristetea cu care se lupta, ipostaza de nimeni si nimic oriunde si oricand ar trai. Nascut in 1279, Raymundo Fosca bea un elixir care il face nemuritor. Pe atunci, o singura viata nu ii ajungea sa isi puna in practica toate proiectele pe care le avea. Incepand cu secolul 13, pornind din Italia ca si conducator al Carmonei, apoi aparand si veghind viata lui Carol Quintul prin Spania, explorator alaturi de Cartier, si in sfarsit in Franta, la Paris, Fosca se lupta cu el insusi si cauta in permanenta lucruri si persoane care sa il readuca la viata; desi nemuritor, el e un mort printre oameni.

Cartea incepe avand in prim plan o actrita, Regine care il vede pe Fosca pe fereastra camerei sale de hotel si intrigata, il abordeaza. Se indragosteste de el si cand acesta pleaca, ea il someaza sa ii spuna povestea lui. Si de fapt, toata cartea e istoria lui, povestita in flashback, cu o multime de detalii despre toate secolele pe care le-a trait. Spre deosebire de povestea din La rascruce de vanturi, cartea asta nu amesteca trecutul cu prezentul, nu intercaleaza dialogurile cu cel caruia i se povesteste cu ce se intampla cu ani in urma. Singurele reveniri la realitate sunt la sfarsitul fiecarei parti cand intr-un schimb de replici sumar, Regine este reamintita citiorului.

Cat despre Fosca, la inceput, cand l-am cunoscut, am avut in fata ochilor un Leopold* venit din vesnicie si aterizat in lumea noua care il lasa mut. Cand insa l-am regasit pe parcurs si mai ales la capatul partilor, dupa ce l-am insotit prin toate trairile lui mi s-a schimbat perspectiva asupra cuvintelor pe care i le spune lui Regine. Man from Earth e cea mai apropiata comparatie pe care pot sa i-o aduc acestui personaj deosebit de intrigant.

Desi pe alocuri prea multe detalii despre batalii, razboaie si lupte m-au plictisit, pasajele de filosofie si teoriile existentialiste pe care Simone de Beauvoir le elaboreaza m-au fascinat. De obicei imi dau seama imediat daca imi place sau nu o carte, dar cu Toti oamenii sunt muritori n-a fost acelasi sentiment de la inceput pana la sfarsit. Cand am inchis-o, avand lacrimi in ochi, mi-am dat seama ca daca m-a tulburat in felul ala e o carte care imi place. Pe modelul de la Schimb de carti: ii dau 10 fara nici o clipire.

PS. Inca o recenzie buna la Cinabru.
____________________________________
* Kate and Leopold

Autor: Junichiro Tanizaki
Nationalitate: japonez
Titlu original: -
Anul aparitiei: 1961
Premii: nu
Ecranizare: Dagboek van een oude dwaas (1987)
Nota mea: 8/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Pe masura ce descopar fascinanta lume a japonezilor, raman tot mai uimita si mai furioasa ca nu le-am acordat atentie pana acum.

Din bogata colectie a Cotidianului, am ales sa citesc Jurnalul unui batran nebun din doua motive: era relativ scurt si era scris de un japonez, Junichiro Tanizaki, de care nu mai auzisem pana cu ocazia asta.

Jurnalul e istorisirea batranetii lui Utsugi presarata cu dorintele lui sexuale. Aceste dorinte si ganduri ascunse par sa ii amelioreze durerile cauzate de un brat bolnav si de o prostata deranjata. Indragostit de nora sa, batranul ii cauta prezenta, ii dezvaluie atractia sexuala care il incearca in prezenta ei si Satsuko, nora, pare sa ii hraneasca fanteziile lasandu-l sa se bucure de cateva momente de erotism (ba il lasa sa ii sarute genunchii, ba sa ii linga degetele de la picioare in timp ce face dus). Dupa ce mosneagul ii cumpara un inel foarte scump din banii cu care trebuia sa construiasca o noua aripa pentru casa familiei lui, tanara femeie il lasa sa o mangaie cateodata. Tot pentru distractia lui perversa, Utsugi o impinge spre adulter, fara sa ii pese ca cel inselat e tocmai fiul sau. In timp, ajunge sa dezvolte o obsesie pentru ea, ba o vrea in preajma lui, ba se fereste sa o lase sa il vada pentru ca ii e rusine de boala care il transforma. La un moment dat nu mai face nici un efort pentru a-si ascunde sentimentele de sotia lui si pana spre sfarsit afla toti din casa, inclusiv doctorii care il trateaza.

Desi el insusi spune despre el ca e nebun, desi Tanizaki il catalogheaza ca fiind nebun, luciditatea de care da dovada si coerenta in scrierea jurnalului pot infirma acest lucru. Desigur ca lucrurile despre care scrie si gandurile ce ii trec prin cap nu sunt tocmai ceva obisnuit, insa ar putea fara nici o greutate sa il incadreze in categoria nebunilor. Oamenilor din jurul lui si cititorilor nu li se par normale, asa ca el isi asuma adjectivul, fara sa ii pese prea mult daca noi il credem pe cuvant sau nu.

Am mai aflat cate ceva despre teatrul Kabuki, despre cum se machiau japonezele in epoca Edo si despre multe alte obiceiuri ale celor cu ochii oblici.
Nota mea pentru carte: 8 – o recomand.

Autor: Ben Rice
Nationalitate: englez
Titlu original: Pobby and Dingan
Anul aparitiei: 2001
Premii: nu
Ecranizare: Opal dream (2005)
Nota mea: 8.5/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Am prins cateva ore libere in care n-aveam chef sa stau la calculator, n-aveam chef de vizionat nici un film, asa ca m-am pus sa citesc o cartulie pe care stiam ca o si termin 2 ore mai tarziu.

Am citit-o acum cateva zile si intre timp am citit atatea posturi de bloguri in care s-a vorbit de ea, incat am impresia ca toata lumea stie povestea. Insa, nu e asa si o sa va fac si eu un scurt rezumat: Pobby si Dingan sunt prietenii imaginari ai lui Kellyanne, o fetita a carei varsta nu e precizata. Ii ia cu ea peste tot, astfel incat toata suflarea unui orasel minier din Australia, ii stie si din cand in cand mai si socializeaza cu ei. Tatal si fratele ei nu cred in ceea ce nu pot vedea, asa ca unul ii ignora discutiile si o considera putin dusa, iar celalalt o ia peste picior si incearca sa o convinga si pe ea si pe ceilalti ca cei doi nu exista in realitate oricat de verosimili li s-ar parea lor. Atitudinea tuturor insa se schimba cand Pobby si Dingan dispar, „pierduti” de tatal lui Kellyanne la mina de opal. Incet, incet fetita cade prada unei boli careia nimeni nu-i gaseste leacul, si fratele ei, disperat, urzeste un plan pentru a mobiliza tot orasul sa ii caute.

Parerea mea despre aceasta carte e ca Ben Rice a scris o povestioara usor neverosimila pentru a evidentia o idee simpla. I-a folosit pe Pobby si Dingan ca pretext pentru a explica urmatoarele:

„Si tot restul lumii crede ca suntem nebuni cu totii, dar n-au decat sa vorbeasca singuri, din partea mea. Pentru ca toti sunt niste ametiti care nu stiu ce inseamna sa crezi in ceva care este greu de vazut sau sa cauti in continuare ceva care este foarte greu de gasit.”

Prin asta nu vreau sa spun ca nu mi-a placut, ba dimpotriva. Cand spun ca e neverosimila ma refer la episodul in care Ashmol, fratele lui Kellyanne, un copil la o adica, se duce noaptea in mina sa ii caute pe cei 2 nevazuti si dupa multe cautari prin intuneric reuseste chiar sa ii gaseasca si pe urma instiga tot oraselul sa participe la inmormantarea lor. Dar cred ca de fapt asta si este motivul pentru care imi place, doza de fantezie, ideea ca in carte asa ceva e posibil (pentru ca in realitate imi vine mai greu sa cred).

Mi-a placut in special limbajul si stilul in care a fost povestita actiunea de catre Ashmol. Asemanarea cu Holden Caulfield al lui Salinger am sesizat-o si eu pe alocuri in faptul ca ambele povestioare sunt narate de cei doi frati mai mari despre surioarele lor mai mici, o tandrete fraterna extrem de induiosatoare si un limbaj de copil/tanar nemultumit si pornit sa schimbe mersul lucrurilor.

De aici am aflat ca exista si un film, pe care inca nu l-am vazut. Si aici am gasit o alta interpretare si o povestire mai detaliata a lui Pobby si Dingan.

Autor: Chinua Achebe
Nationalitate: african
Titlu original: Things fall apart
Anul aparitiei: 1958
Premii: nu
Ecranizare: Things Fall Apart (1987)
Nota mea: 8.5/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

In mod normal, cartea aceasta ar fi asteptat mai mult pana sa o citesc. Cartile de la Cotidianul sunt mici pauze pe care le fac intre operele mai importante pe care vreau sa le citesc. Motivul pentru care am citit-o pe aceasta: in ziua in care am cumparat-o, m-am gasit in situatia de a astepta. De aici si pana la a incepe sa o citesc a fost doar un pas. Ma felicit ca l-am facut. Mi-a placut foarte mult si profunzimea intamplarilor pe care le-am descoperit imi va ramane mult timp in suflet.

O lume se destrama de Chinua Achebe, ca titlu n-are nimic de ascuns, nu lasa loc de interpretare, nu ridica probleme de deslusire. Atat de simplu pe cat e, titlul vorbeste despre naruirea unei culturi, a unei lumi ce nu va mai exista niciodata.

Povestea lui Okonkwo este presarata cu cuvinte africane, cu zeitati si obiceiuri, cu farmece si ritualuri pe care omul alb le distruge din obsesia de a-i civiliza pe salbatici. Problema e ca triburile africane nu sunt salbatice, ele se conduc dupa un set de reguli ce impune o ordine si o disciplina pe care lumea alba si civilizata nu le cunoaste, desi e intesata de legi si regulamente care, de multe ori, sunt inutile.

In triburile africane, oamenii stiau ce au voie sa faca, ce nu au voie, stiau ca vor fi pedepsiti atat de clan cat si de spirite in cazul in care incalca obiceiul. Triburile africane pretuiesc familia si munca mai presus de orice alte valori, se roaga si se inchina unor bucati de lemn sau piatra, dar asta ii tine uniti.

Okonkwo este personajul principal in jurul caruia se tese povestea despre cultura unei bucati a Africii. Mie mi-a aparut ca un personaj crud, lipsit de suflet, intotdeauna inversunat impotriva oricarei manifestari de afectiune, intotdeauna muncitor si razboinic, intotdeauna dornic de respect, pe care il si primeste. Este stapanit de refuzul de a-si arata sentimentele, pentru ca in conceptia lui asta insemna sa te porti ca o femeie, si unui barbat nu i se ingaduie sa simta. De-a lungul celor cativa ani pe care ii surprinde romanul, Okonkwo face cateva greseli pentru care este sanctionat, oricat de respectat ar fi.

In toata rutina in care se deruleaza viata africanilor, isi face aparitia omul alb. Acesta patrunde in lumea lor cu povesti despre un singur Dumnezeu, cu ideea educatiei si cu sfidarea zeilor localnicilor. Unii adopta noua perspectiva, altii se inversuneaza impotriva ei. Omul alb se autoproclama stapan peste pamantul lor, isi impune legea, religia, stilul de viata si din ceea ce fusese odinioara organizat dupa legile naturii acum nu mai ramane nimic.

Citind cartea asta mi-am reconfirmat acceptarea religiilor de (aproape) orice fel. Nu-mi place sa vorbesc despre religie si o voi face cat de rar trebuie. Acum, insa, e unul dintre momentele in care trebuie sa-mi exprim parerea. Desigur ca nu mi se pare normal sa-ti omori copiii daca sunt gemeni, desigur ca e o aberatie sa fii ingropat cu cel mai mare dispret daca mori de boala, desigur ca exista lucrui condamnabile la celelalte religii, dar pentru ele, nici crestinismul nu e mai normal. Pentru ca „normal” e relativ:

„Nu ne intelege obiceiurile, asa cum nici noi nu le intelegem pe ale lui. Spunem ca nu are minte pentru ca nu intelege modul nostru de viata si poate el spune despre noi ca nu avem minte pentru ca nici noi nu-i intelegem modul de viata. Sa plece de aici.”

In concluzie, recomand cartea, atat pentru delicatetea povestitorului cat si pentru subiectul original.

Alte recenzii gasiti la White Noise si la Zmeura.