Autor: Hector Malot
Nationalitate: francez
Titlu original: Sans famille
Anul aparitiei: 1878
Premii: nu
Ecranizare: Sans famille (1913), Sans famille (1925), (1934), Sans famille (1958), Sans familleSans famille (2000) (TV)
Nota mea: 10/10
Alte romane de acelasi autor: nu

Am 26 de ani şi până la vârsta asta m-am împăcat cu ideea că nu voi mai citi cărţile pe care nu le-am citit în copilărie sau în timpul şcolii. Dar, la 26 de ani, lucrurile se schimbă, pentru că am luat hotărârea de a recupera timpul pierdut şi de a descoperi cu alţi ochi ce n-am descoperit când trebuia, să le pot recomanda copiilor mei cărţile care te fac să iubeşti literatura.

Nu pot spune că regret faptul că nu l-am cunoscut pe Remi când aveam 10 ani, pentru că, deşi sunt mai bătrână povestea lui m-a impresionat în alt fel. Desigur că am suferit mai mult când era vorba de moartea vreunui animal decât a vreunui om, şi că am dat pagină după pagină în  speranţa că inteligentul Capi va rămâne nemuritor, dar asta nu înseamnă că n-am vărsat o lacrimă din pricina lui Vitalis, Mattia sau a bunului  Acquin.

Mi s-a spus, înainte să mă apuc de Singur pe lume, că nu e o carte de care am eu nevoie acuma, că mi se va chirci sufletul de întristare. Cine mi-a spus-o a avut dreptate, dar cartea n-a fost doar atât. Deşi m-a intristat în nenumărate rânduri, a funcţionat şi ca un balsam pentru că am citit despre durerea adevărată, despre tristeţea continuă şi la fel de adevărată, despre apreciere şi bucurie, pornite din adâncul inimii, despre bunătate, cum în zilele noastre rareori mai întâlnim, despre o răutate acerbă, care mie mi-a fost dat să întâlnesc doar în carţi şi filme, şi despre o prietenie care m-a înduioşat la fel de mult ca şi moartea generalului Sufleţel.

Deşi cartea poartă titlul de Singur pe lume (sau “Sans famille” în orginial), deşi Remi se tânguie de multe ori că se simte pierdut şi abandonat, cu excepţia câtorva zile, acest lucru nu e adevărat. Însă, dacă mă gandesc mai bine, cred că mai înfricoşătoare decât întâmplarile în sine, sunt doar aceste gânduri şi teama de necunoscut care îl incearcă. În pribegia lui, formatoare de caracter, aşa cum bine zicea Vitalis, băiatul întâlneşte oameni buni care-l ajută cum pot, oameni de la care Remi primeşte lectii de viaţă, oameni care îl fac să se simtă iubit ca de-o familie. Începând cu tuşa Barberin şi continuând cu Vitalis, stăpânul său care îl învaţă să citească, buna şi inimoasa doamnă Milligan, grădinarul Aquin, unchiul Gaspard şi dragul de Mattia, prietenul lui, fratele lui, e mereu înconjurat de cineva care îi spune o vorbă bună.

Încerc să aleg din carte momentele care m-au impresionat până la lacrimi, însă au fost atât de multe încat constat că am lăcrimat cam mult. Cu toate astea, momentul morţii celor doi caîni, Zerbino şi Dolce, sfâşiaţi de lupi, moartea maimuţicii, moartea lui Vitalis, întemniţarea lui Acquin, refuzul mătuşii Catarina de a-l lua cu ea şi pe Remi, pe motiv că nu face parte din familie, nenumăratele momentel în care Mattia îi demonstreaza lui Remi că îi este devotat şi recunoscător până la moarte, sunt episoade care ar smulge o lacrimă sau o strângere de inimă oricui citeşte cartea.

Faptul că totul se termină cu bine e răsplata nu numai pentru bunatatea tânărului hoinar ci şi pentru cititor, care pus atât de des la încercare, mai varsă o lacrimă la aflarea tuturor carităţilor la care Remi se deda pentru cei care de-a lungul vieţii l-au ajutat.

Cu această lectură mi-am promis să-mi retrăiesc copilăria alături de eroii ei pe care i-am lăsat sa treacă pe lângă mine. Iar dacă sunteţi părinţi, faceţi imposibilul şi inimaginabilul pentru ca copii voştri să citească Singur pe lume. Vă vor mulţumi.

Autor: Micheal Ende
Nationalitate: german
Titlu original: Die Unendliche Geschichte
Anul aparitiei: 1979
Premii: nu
Ecranizare: Die unendliche Geschichte (1984); The Neverending Story II: The Next Chapter (1990); The Neverending Story III (1994)
Nota mea: 10/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Pasiunea mea pentru literatura a inceput relativ tarziu, prin clasa a 10-a, spre sfarsit, sau chiar printr-a 11-a. Nu mai stiu. Prin urmare, am ratat cartile copilariei cum ar fi Colt Alb, Tom Sawyer, Singur pe lume sau Poveste fara sfarsit. Nu stiu daca le voi citi vreodata, nu stiu daca ochii de adult nu le stirbesc valoarea. Stiu insa ca ce am citit luna aceasta mi-a lasat o adanca urma in suflet.Am terminat (cam greu, din motive de lipsa de timp) Povestea fara sfarsit a lui Michael Ende. (Cat paradox in propozitia asta, si cat de ironic se contrazic termenii ei, pana si numele autorului ii neaga titlul cartii). Aveam nevoie de lectura asta, aveam nevoie de balauri-noroc, talismane cu puteri miraculoase si alte lucruri ce nu le pot imagna decat copiii. Am luat cartea la Schimb de carti, de la Iulia si am facut-o pentru ca am vazut filmul cand eram mai mica si lacrimile pe care le-am varsat atunci (nu mai stiu din ce motiv) m-au impins spre”catelul ala alb” de pe coperta, care de fapt era dragon sau balaur si il chema Fuhur (Falkor, in film).

Din punctul de vedere al copiilor cartea se rezuma la asta: Bastian Balthasar Bux este un copil de 10 ani care fura o carte dintr-un anitcariat si se ascunde in podul scolii sa o citeasca. In carte este vorba despre un baiatel ales pentru a salva Fantazia de la pierie si implicit pe Craiasa Copila de la moarte. (sau invers). La un moment dat, povestea cere prezenta unui om pentru ca aceasta sa se poata intampla si prin cuvintele pe care le citeste, Bastian intra in legatura cu Atreiu si Craiasa. Din cititor devine personaj in aceasta poveste si de aici urmeaza o alta serie de aventuri si invataminte pe care Bastian le suporta pe pielea lui. Pana la urma se intoarce total schimbat in lumea lui si totul se termina cu bine. Bineinteles ca aceste cateva randuri ale mele nu prezinta nici macar pe larg toate cate se intampla in paginile cartii si cat de frumos sunt descrise locurile si toate personajele ciudate care apar de te miri unde in desfasurarea actiunii.

Din punctul de vedere al adultilor, carora le pica in mana cartea astea, ar fi mai multe de inteles. La intrebarea “ce este Fantazia?” ne raspund pe rand personajele cu care se intalnesc cei doi eroi. Fantazia e chiar fantezia noastra, a oamenilor, in care ne intoarcem cu fiecare minciuna, cu fiecare vis si cu orice nascocire din domeniul poeziei. Fantazia e insasi povestea fara sfarsit ce se continua intr-un fel sau altul in mintile noastre atat timp cat traim. Ea nu se termina ca un film, cu happy sau sad ending, intotdeauna avem ceva de adaugat, real sau ireal, intamplare, ipoteza sau banuiala la ceea ce stim. Tot aici ajung si visele de care noi nu ne mai aducem aminte sau visele pe care le retinem pentru ca ne-au tulburat, pe ele se fundamenteaza de fapt fantezia. O frumoasa metafora pentru a ilustra activitatea subconstientului nostru o realizeaza autorul cand ne infatiseaza imaginile din vise, insirate pe campie astfel incat Bastian sa isi aleaga una pentru a se intoarce in lumea lui. Fantazia functioneaza astfel prin dorinte si amintiri, care ce altceva sunt, daca nu povesti? Dorintele sunt moneda de schimb pe care Bastian o plateste cu fiecare pas spre lumea din care a plecat. Cand in sfarsit gaseste ultima dorinta, cea suprema, cea adevarata, cea corecta, abia atunci ii este ingaduit sa plece.

O alta cale de a patrunde in Fantazia e prin usa pe care ne-o deschid cartile pe care le rasfoim, pe care le citim si in care ne pierdem. Si n-are rost sa fac apologia simtirii in timpul lecturii ca e de prisos, cititorii stiu de ce.

In concluzie: mi-a placut cartea si cu fiecare alta pe care o voi citi de acum inainte ma voi intoarce in Fantazia sa le salvez lumea tuturor personajelor care mai traiesc acolo. Sa faceti si voi la fel si poate ne intalnim la Turnul de Fildes.

Aici gasiti cateva citate.