Autor: Amelie Nothomb
Nationalitate: belgiana
Titlu original: Robert des noms propres
Anul aparitiei: 2002
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 7/10
Alte recenzii de acelasi autor: Antichrista

Prima carte prin intermediul careia am cunoscut-o pe Amélie Nothomb e Dictionar Robert de nume proprii. Mi s-a parut un titlu ciudat pentru o carte. La inceput nici n-am crezut ca e roman si ma miram ce cauta in raionul literaturii contemporane si mai ales de ce era asa de subtire (cand toata lumea stie cat de gros este un dictionar Robert, fie el si de nume proprii). N-am cumparat-o, dar mi-a ramas in minte. Si totusi o am, pentru ca Mihai a scos “la licitatie” pe blog 2 carti dintre care Dictionar Robert de nume proprii a ajuns la mine.

Abia acum i-am facut loc printre lecturi si doar datorita faptului ca nu puteam lua cu mine in excursie ditamai cartoaia lui Bulgakov.

Dictionarul lui Nothomb, desi simplista, pe subiecte demult “fumate” de filmele americane, m-a prins destul de repede. La fel ca si Antichrista, multe episoade din actiunea ei par desprinse din filme, atat doar ca se petrec in Franta, in familii mai mult sau mai putin normale. Ca veni vorba de familie, si aici am observat un anume laitmotiv pe care il foloseste in scrierile ei : e vorba de cate o fetita al carei destin il urmareste pana la un moment dat, si o mare parte din pagini e ocupata de descrierea relatiilor familiare. Si familia asta intotdeauna are aceeasi problema : nu stie cum sa-si gestioneze sentimentele cand vine vorba de copii.

Plectrude se naste dintr-o mama de 18 ani si un tata la fel de tanar. Aceasta mama ii doreste copilului ei nenascut un viitor deosebit, unic (cam la fel ca si mama Copilului divin) si are impresia ca acest viitor ii este destinat numai unei persoane cu un nume special. Din cauza acestui nume se intampla lucruri care o plaseaza pe Plectrude in sanul familiei matusii ei. Inca dinainte de a se naste, mama ei ii prezice o cariera de dansatoare, dorinta perpetuata si de matusa ei, transmisa fetei astfel incat n-are cum sa nu se adevereasca.

La scoala, Plectrude este copilul cu cele mai proaste rezultate la invatatura, insa asta nu o impiedica sa fie idolatrizata de colegii ei, chiar si de unii dintre profesori. Popularitatea incarnata se imprieteneste cu o fetita nou venita la ea in clasa. O trasatura edificatoare pentru Plectrude este felul ei de a trai intamplarile cotidiene ca si cand ar trai intr-o poveste. Ii place sa se puna in pericol doar de dragul de a fi salvata de cineva, de a simti ca ii datoreaza ceva eroului sau eroinei ei, de a experimenta putin din moarte. Roselyne ghiceste intentiile si inconstienta pe care Plectrude le confera actelor ei si desi fermecata de personajul pe care micuta vrea sa il interpreteze nu se lasa orbita si incearca sa o readuca in simtiri.

Dansul e lumea in care Plectrude se simte cu adevarat un personaj de poveste si admirata asa cum merita. Find cea mai buna dansatoare de la scoala, si pe deasupra si foarte draguta, este transferata la una din cele mai bune scoli de balet din Paris. De aici incepe calvarul. Greutatea si disciplina la care este supusa ii aduc multe neplaceri fizice si aproape nici o satisfactie psihica. Cu timpul incepe sa se obisnuiasca si chiar sa ii placa, sa se autopedepseasca, mai mult chiar decat o fac profesorii.
Viitorul ei de balerina este pus in pericol de ea insasi, astfel ca se intoarce acasa, in familie si la singura ei iubire de care fugise in clasa a VIII-a.

La fel ca multe scrieri frantuzesti, Dictionar Robert de nume proprii este destul de ciudatica. Intamplarile sunt bizare, motivele sunt hilare si incredibile, personajele sunt putin fantasmagorice. Si cred ca asta e esenta lui Amelie Nothomb, esenta fiecarui scriitor francez. Desi seamana cu ceva american e atat de imbibat in francofonie incat devine aproape original.

Autor: Amelie Nothomb
Nationalitate: belgiana
Titlu original: Antéchrista
Anul aparitiei: 2003
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 7/10
Alte recenzii de acelasi autor: Dictionar Robert de nume proprii

Am luat cartea de la Schimb de carti, de la Adelina, din dorinta de a citi in sfarsit ceva de mult laudata Amelie Nothomb. Prima data cand am auzit de ea, a fost odata cu Dictionar Robert de nume proprii, pe care il rasfoiam intr-o librarie si ma miram de titlul neobisnuit. De atunci, (aproximativ de 3 ani) am ramas cu dorinta de a-i citi o carte. Nu stiu daca Antichrista este printre cele mai bune opere ale ei, nu stiu de fapt nici care este cea mai reusita carte pe care a scris-o. Datorita asteptarii timp de 2 ore in fata cabinetului de neurologie, am terminat-o mai repede decat ma asteptam (record).

Pe scurt, cartea seamana cu un teen movie american, in care protagonistele sunt 2 fete: Blanche, fata stearsa, insignifianta, care asa cum zice si ea, este invizibila si de fapt nu exista, si Christa, fata populara, cunoscuta de toata lumea, care exceleaza in toate si care este idolatrizata de cealalta. Cand Christa ii face onoarea sa se uite la ea, si mai mult, sa ii vorbeasca, Blanche ajunge sa ii ofere o masa in sanul familiei ei, si pana la urma sa o gazduiasca in propria camera. Toate astea se intampla pentru ca populara aduce in vorba conditia ei defavorizata, traiul la sat si sacrificiile pe care trebuie sa le faca pentru a putea ramane la Universitate. Cand o aduce sub acoperisul ei, familia lui Blanche pur si simplu se indragosteste de ea, iar Christa asediaza cu totul viata fetei. Nu mai poate sa practice nici una dintre activitatile ei favorite, nu mai poate avea nici un strop de intimitate si mai presus de toate, asista cu tristete la spalarea creierilor parintilor ei. Situatia incepe sa o deranjeze si sa o supere in asa masura incat intr-o zi, se pune pe investigat, ducandu-se in satul de unde pretindea Christa ca vine. Ce afla acolo, aflati si voi daca cititi cartea.

Trecand la impresiile personale, la invataminte si la concluzii va spun asa: cred ca e prima carte ale carei personaje le urasc pe toate. Poate „urasc” e cam dur, dar „ma enerveaza” se potriveste de minune. In primul rand, ma enerveaza Blanche pentru lipsa ei de coloana vertebrala si pentru timiditatea ei maladiva. Am mai vorbit despre subiectul asta aici, si pot sa zic ca Blanche e stereotipul pe care nu l-am avut cand am scris despre timiditate. Desi isi da seama de rautatea colegei ei, de contradictia sentimentelor pe care i le inspira, desi luciditatea si constientizarea ei sunt in alerta, ea tace. Accepta totul asa cum ii vine si se multumeste sa vorbeasca cu constiinta ei si sa-si asculte gandurile de parca ar asista la propria ei cearta cu Christa. In opozitie cu ea, Christa, e lesene de inteles de ce e enervanta: datorita spiritului ei manipulativ, pretentiilor ei si mai ales al nesimtirii de care da dovada. Cei pe care i-as condamna la chinuri severe ar fi parintii lui Blanche, care ajung la un moment dat sa o prefere pe nou-venita in casa in locul fiicei lor. Parinti de asa natura nu merita sa traiasca. Mai ales in cazul in care fata lor nu era nici un criminal, nici vreo paria societatii sau mai rau, o Christa.

Am mai descoperit in carte o idee pe care am dezvoltat-o si eu mai demult, si recunosc ca mi-a placut sa o vad tratata si de altcineva. Ideea se refera la frumusetea cazuta pe fata cuiva care ascunde un suflet rau, si din cauza asta chipul, odata ce cunosti si sufletul, se schimonoseste.

E o carte usoara care merge citita rapid, intr-o dup-amiaza de duminica o dati gata.