Autor: Joseph Conrad
Nationalitate: polonez (a scris in engleza)
Titlu original: Heart of Darkness
Gen: literatura coloniala
Anul aparitiei: 1902
Nr. pagini: 96 (Aziloth Books)
Premii: nu
Ecranizare: Heart of Darkness, Apocalypse Now
Nota mea: 3/5
Am mai citit si: -

Deși la momentul la care am citit cărțulia lui Conrad am decretat că nu mi-a plăcut, acum, după câțiva ani buni, când îmi amintesc unele detalii – și mă mir că mi-au rămas atât de întipărite în minte – îmi dau seama că totuși Inima întunericului este o carte care a lăsat ceva în sufletul meu. O întrebare care și astăzi îmi persistă în minte, care își scoate curioasă semnul de întrebare din sertarul în care memoria mea a așezat-o.

Întâmplarile sunt povestite prin prisma lui Marlow, un căpitan trimis în Africa la o companie belgiană de comerț. Deși sarcină lui e să transporte fildeș pe râu, o altă datorie este să-l readucă pe Kurtz, un comerciant de fildeș, din nou în civilizație… Vedeți voi, Kurtz ăsta devine personajul principal, cam la fel cum Holly Golightly devine eroina cărți lui Truman Capote. Kurtz are o reputație de om crud, neînduplecat, satanic si demn de orice dispreț. Si totuși, când Marlow întâlnește oameni care l-au cunoscut (vărul lui, un jurnalist și pe logadnica lui), are impresia că fiecare vorbește despre alt om decât cel pe care l-a cunoscut în junglă. Inima întunericului rămâne o carte despre dualitatea umană și despre cum suntem percepuți de cei din jurul nostru, despre impresiile pe care un om este capabil să le răspândească.

Revenind la întrebarea despre care vă spuneam mai sus, îmi stăruie în minte imaginea logodnicei lui Kurtz pe care o deseneaza Conrad. Într-o cameră întunecată, toată lumina părea că se concentrează pe fruntea aceste femei frumoase, care îl iubea pe negustorul demonic. Mai mult din curiozitate, decât pentru a-și exprima condoleanțele îndureratei logodnice, Marlow vrea sa o cunoasca pe cea care putea iubi un asemenea om. Si astfel mă întreb și eu (și sunt sigură că si voi uneori) cum poate fi un om rău iubit de cineva? O fi și el ca și Kurtz, altfel decât ce cunoaștem noi, altfel decât ni s-a arătat nouă? Cum poți să crezi că un om pe care îl știi rău poate fi și bun, și cum de există cineva pe lume, poate la fel de pur și luminos ca și logodnica lui Kurtz, care vede binele din el?

Aceasta recenzie a fost publicata pe tabu.ro.

Titlul este un citat din leapsa facuta de Jocul Orb. Uite asa facem ping pong cu idei. Chestia e ca m-am gandit un pic la treaba asta in ultimele luni, pentru ca mi s-a intamplat sa fac reprosuri. Asa-s io, mai nesimtita, ma bag in vietile oamenilor si imi dau cu parerea si atunci cand nu mi se cere si cand nu-i treaba mea. mai mult…

Să „,mă râd”, nu cu vreun scop anume.

Limba noastră-i atât de amuzantă uneori, încât ţi-e mai mare dragul să asculţi un om care are darul de a povesti, care ştie să se folosească de propoziţii, expresii şi intonaţii ca să te facă să-i sorbi cuvintele din gură. Şi dacă mai adaugă şi comparaţii (figurile de stil preferate), mă îndrăgostesc pe loc.

Prin facultate, aveam cursuri practice de limbă franceză şi engleză, unde din când în când mai învăţam şi expresii neaoşe care încă mă fac să râd când mi le aduc aminte. Mai ales când le traduceam în română fie cu echivalentul lor, fie mot-a-mot.

Şi pentru că tare îmi sunt dragi expresiile româneşti, aş vrea să aflu şi altele de care n-am auzit. Ştiu că voi nu ştiţi care-s alea pe care le ştiu eu, că nici mie nu-mi vin acuma în minte prea multe, da’ ar fi mişto să strângem aici câteva, să ne amuzăm oleacă. Prea încruntaţi suntem în ultima vreme.

Încep eu cu câteva care mă distrează tare:

„a nu avea toate ţiglele pe casă”= „a-i lipsi o doagă” = „a fi dus cu pluta/sorcova”
„a fi pestriţ la maţe”= a fi zgârcit
„a trece ca Voda prin lobodă” = a trece pe undeva fără a-şi face probleme
„a duce cu zăhărelul”= a prosti

Mai departe voi

Tatăl meu m-a învăţat multe lucruri, unele voit, altele fără să-şi dea seama sau fără să-şi propună. Nu există zi în care să nu mă minunez că am ajuns să gândesc ca el şi să îi pun în aplicare toate poveţele şi toate obiceiurile lui.

Acesta este un post despre 11 lucruri învăţate de când „sunt mare”. mai mult…

Vedeţi voi, există nişte activităţi pe care eu nu le îndrăgesc prea mult. Chestia e că ele trebuie făcute şi cum n-are cine în afară de mine, trebuie să strâng din dinţi şi să le fac. Numai că pentru două dintre ele am găsit o cale de a le face mai plăcute şi chiar de a mă apuca de ele cu nerăbdare. mai mult…

N-au fost puţine cazurile în care pe lângă comentariul la subiect pe care-l lăsam pe unele bloguri, să adaug şi întrebarea: „da’ buton de Twitter de ce n-ai?”. Pentru că îmi plăcea atât de mult articolul încât voiam să-l arăt şi altora. Şi cum poţi s-o faci dacă nu prin Twitter sau Facebook? Că acolo-s toţi pe net, nu? Chiar şi cei care nu citesc bloguri în mod normal.

Iniţial nu prea-l foloseam, că fie dădeam retweet chiar de pe Twitter, fie puneam eu cu mânuţa mea linkul. Dar dacă există deja un buton fermecat ce îţi pune titlul, linkul şi  via @idultaudetwitter, de ce să nu-l pui la dispoziţia cititorilor? Am renunţat de câteva ori să promovez ceva ce mi-a plăcut, pur şi simplu pentru că îmi era lene să iau linkul, să scriu ceva despre articol şi să le pun pe Twitter. Trăim in secolul vitezei şi orice poate fi automatizat, e binevenit. Mă rog, aproape orice.

Pe acelaşi principiu pe care dai Like unui articol, pe acelaşi poţi recomanda postul pe Twitter. Şi e mult mai uşor daca trebuie doar să dai 2 clickuri.

Aşa că, recomandarea mea e: dacă n-aveţi buton de Twitter, puneţi-vă. Vă ajutaţi cititorii să vă promoveze articolele, ceea ce înseamnă mai mult trafic, mai mulţi cititori.

De aici îl puteţi descărca.

Când mi-a dat prin cap să-mi contactez toate prietenele şi cunoştinţele care trăiesc prin ţări străine pentru a le invita să scrie un guest post pe blogul meu, a doua persoană la care m-am gândit a fost Cristina. (Prima fusese Flavia, care deja ne-a povestit despre Singapore şi care între timp şi-a făcut un blog dedicat ţării ei adoptive.) E ciudat cât de aproape de sufletul meu e Cristina, având în vedere că n-am fost „împreună” decât câteva luni. Mai exact, am fost colege la o agenţie imobiliară, dar am clickuit atât de bine, încât şi acum, după 5 ani şi ceva încă mai păstrăm legătura deşi nu ne-am văzut de vreo 4. Şi ea mai şi locuieşte în Grecia.

Aşa că am rugat-o şi pe ea să scrie câteva rânduri despre minunata Grecie, care acuma, biata de ea, e un fel de oaie neagră a Europei. N-am fost în Grecia decât o singură dată, dar e singurul loc despre care pot spune că am văzut cum arată o bucăţică de Rai. Mai precis, insula Skyathos, că alta n-am văzut. Cu puţin noroc, sper ca anul ăsta să apuc să văd Lefkada, că am văzut nişte poze la o colegă de-a mea şi m-am îndrăgostit pe loc de ea. Dar să o las pe Cristina să vă povestească despre adaptarea ei în Grecia, despre cum sunt grecii şi despre ce e frumos acolo: mai mult…

Cei care nu-mi citesc blogul încă din 2007 probabil nu-mi ştiu vechile sentimente vis-a-vis de plante. Ei, e de ajuns să citiţi postul ăsta ca să le aflaţi. Trecând peste tonul articolului, de care nu mai sunt aşa mândră acuma, dar pe care îl las acolo de dragul posterităţii, am simţit nevoia să dezvolt puţin subiectul, pentru că lucrurile s-au schimbat puţin. Pe modelul ăsta.

Plantele despre care vă vorbeam atunci sunt încă în casă, deşi nu mai sunt la fel de multe şi nici mamei mele nu-i mai pasă de ele. Aşa că, ghiciţi în custodia cui au rămas şi cine trebuie să-şi aducă aminte măcar din două în două zile să le ude? Îhîm, eu. Şi vă închipuiţi ce bucurie pe mine, că doar am aşa „puţine” responsabilităţi. mai mult…

Poate vi se va părea o aroganţă din partea mea, dar am vrut să vă atrag puţin atenţia cu titlul ăsta.

Nu scriu postul comparându-mă cu A-listerii. De fapt, nu mă compar cu nimeni, vreau doar să împărtăseşc din experienţa mea cu cei care vor să afle cum am reuşit eu să scot căpşorul un pic mai mult din anonimat. mai mult…

Aşa cum ştiu contactele mele de pe Facebook (le-aş spune prieteni, da’ pe unii nu i-am văzut niciodată la faţă) şi urmăritorii de pe Twitter pe care i-am întrebat cum se poate opri sângerarea, sâmbătă seara m-am tăiat la deget. La degetul mare de la mâna dreaptă, fix acolo unde e cel mai nasol. Mă puneam să fac o ciorbiţă de porc cu ajutorul multelor ustensile de bucătărie pe care mi le-am tot cumpărat în ultimul timp. Am mai spus în repetate rânduri că-s obsedată de gadgeturile de bucătărie, că-mi place să mă joc, nu să fac de mâncare. Şi dacă am jucăriile corespunzătoare, parcă mă apropii mai cu drag de aragaz şi de oale. Ceea ce s-a şi întâmplat de la Crăciun încoace de când am obiectele astea două mai mult…