Ultimul lucru la care v-aţi aştepta, probabil, de la mine e să vă spun că sunt ruşinoasă. N-aţi prea zice asta, având în vedere că am declarat odată oficial cum stă treaba cu timiditatea, da’ de data asta e vorba de altfel de timiditate. Şi anume aia din online, aia de care sufăr când vine vorba să comentez pe undeva, să mă bag în seama pe bloguri pe unde, deşi intru destul de des, nu comentez. Pe unele am intrat, am comentat, n-am fost băgată în seamă, mi-am băgat coada între picioare şi am plecat. În anumite locuri nu m-am mai întors pentru că nu m-am simţit bine primită. Si pentru mine contează mult dacă un blogger se arată prietenos faţă de mine sau nu. Eu încerc să o fac cu toţi şi când primesc acelaşi răspuns, mă umplu de fericire. Da’ nu s-a întâmplat aşa mereu, aşa că, mi-am văzut de treaba mea şi n-am mai deranjat pe nimeni. Şi din cauza asta, de multe ori nu zic nimic, pierzând poate ocazii valoroase de a lega prietenii virtuale cu mulţi dintre voi.

Pentru că stau şi aştept să pice pară mălăiaţă în gură la Nătăfleaţă şi să mă bage lumea în seama pe mine. Nu interpretaţi greşit, nu am figuri de vedetă şi nu aştept să se plece lumea în faţa mea, da’ mie mi-e ruşine să zic ceva peste tot pe unde trec. Să vă zic de ce. La începuturile mele de bloggeriţă, când nu ştiam cu ce se mănâncă treaba asta, m-am pus sa comentez pe bloguri, fără să ştiu care-i cel mai tare, care-i cel mai cunoscut sau ceva de genul ăsta. Şi la un moment dat, sărind din blogroll în blogroll, se pare că mă învârteam în aceleaşi cercuri şi într-o zi cineva mi-a spus, drept răspuns la un comentariu de-al meu : „Văd că ai ajuns şi aici, da’ înainte să comentezi ar fi trebuit să citeşti regulile”. Oi fi io mai sensibiloasă, da’ chestia asta chiar mi-a tras o palmă peste bot. Şi de atunci… intru cu grijă şi sunt atentă când şi ce comentez, să nu mai am parte de acelaşi tratament. Şi am mai primit de câteva ori semnale cum ca nu se doreşte un contact cu mine, aşa că n-am mai insistat.

Aşa că, să ştiţi, citesc multe bloguri da’ nu am curaj să comentez mereu. La fel cum i-am spus Maddamei când am îndrăznit prima oară să îi las o părere. Abia m-am urnit să îi zic două vorbe Malditei, cu Copila blondă a fost tot o încercare mai grea, Cireaşa, Makavelis şi VisUrat fiind alţii care m-au timorat. Şi când colo, am dat peste nişte oameni prietenoşi, exact aşa cum îmi plac mie, care pot vorbi frumos şi care ştiu să te primească pe blogul lor aşa cum meriţi.
Aşa că, dacă şi eu am cititori care îmi seamănă, chiar nu fiţi ca mine. Îndrăzniţi!

Îmi respect cu sfinţenie hotărârile pe care le-am luat pentru anul 2010 şi m-aş putea apuca de tăiat deja de pe listă, da’ cum anul nu-i nici măcar pe sfert trecut, ar fi aiurea să o fac.
Mă uit la filme, că doar aşa mi-am propus. Deci am văzut până acum: Mai departe »

După ce am cumpărat a 3-a sau a 4-a antologie de la Cotidianul, m-am gândit că probabil n-o să le citesc eu prea curând, că nu-mi place să citesc doar fragmente din romane şi nici cu povestirile nu pot să zic că mă înţeleg prea bine. Ei, timpul a venit să contrazic acest gând pentru că m-am apucat de Umor cu premeditare din dorinţa de a mă înveseli şi din convingerea că nu voi găsi în cartea asta nimic care să mă întristeze. N-am citit-o dintr-o dată pe toată din două motive: 1. pentru că n-aş fi reţinut toate povestirile, dacă n-aş fi făcut pauză între ele. 2. pentru că această fragmentare îmi permite să citesc o altă carte înainte de a trece la altă povestire.

Primele trei pe care le-am citit au fost:
1. Aventurile bravului soldat Sveijk – Jaroslav Hasek
Fie că am pornit lectura puţin sceptică în ceea ce priveşte această antologie, fie pentru că am avut reţineri în ceea ce-l priveşte pe autor şi pe personajul său, această primă povestire nici nu m-a prea amuzat, nici nu mi-a prea plăcut. E vorba despre un fost soldat, care e mai imbecil de felul lui şi care se ocupă cu vanzarea câinior. La un moment dat, o femeie îl anunţă că arhiducele Ferdinand a fost omorât. Sveijk îşi dă cu părerea despre această ştire, atât în faţa femeii, cât şi în faţa unor oameni la barul pe care îl frecventa. Unul dintre ei e poliţist şi îl arestează pentru înaltă trădare. Când ajunge la puşcarie, încă 6 oameni sunt arestaţi din acelaşi motiv. Imbecil cum e, Sveijk răspunde la întrebări şi fără să îşi dea seama, crede că tocmai a recunoscut că el a fost cel care l-a omorât pe arhiduce. Un pic plictisitor şi deloc amuzant pentru mine.

2. Milionarul model – Oscar Wilde
Wilde e la fel de savuros în povestiri, asa cum a fost şi în Portretul lui Dorian Gray, asta fiind singura carte pe care am citit-o de el. şi personajul său, Hughie Erskine nu e dotat cu prea multă inteligenţă, însă e chipeş şi îndrăgostit de minunata Laura. Fiind un pierde-vară, tatăl ei nu i-o dă de soţie pentru că nu are o avere de 10 mii de lire. în timpul unei vizite pe care i-o face prietenului său pictor, Hughie întâlneşte un cerşetor care îi poza acestuia pentru un tablou. Fiind mişcat de privirea tristă a cerşetorului, tânărul se lipseşte de o bancnotă de 20 de şilingi, şi prin urmare de două săptămâni de plimbat cu trăsura, şi i-o dă bătrânului. La o altă întâlnire cu pictorul află că cerşetorul este de fapt unul dintre cei mai bogaţi oameni şi că fusese un moft de-al lui să fie pictat în ipostază de cerşetor. Vă daţi lesne seama cum s-a schimbat viitorul lui Hughie.

3. Tevie Laptarul - Şalom Alehem
Sub forma unei scrisori pe care Tevie i-o trimite scriitorului, aflăm tot despre o faptă bună care l-a scăpat de săracie pe cinstitul lăptar. într-o seara, întrorcându-se acasă din satul vecin, Tevie întâlneşte pe drum două doamne rătăcite. Cu spaima în suflet şi cu mintea plină de poveşti de groază, Tevie le întreabă ce-i cu ele şi cum de sunt singure pe acolo. Acestea, rătăcite, vor să ajungă acasă şi îl roagă să le ducă. Pentru fiecare dintre ei, comportamentul celuilalt e destul de ciudat, si Tevie se tot aşteaptă să se întâmple ceva necurat pentru că citise el despre tot felul de întâmplari stranii. Ajungând acasă la cele două femei, este primit cu mare bucurie, ospătat şi plătit. Pentru că a făcut un lucru bun, viaţa i se schimbă.

-VA URMA-

Drăgălaşa asta neagră e o pisică cum eu n-am mai văzut. Se joacă cu toţi câinii de mărimea ei, stă la scărpinat, vine imediat când o chemi, se gudură, toarce, şi când oboseşte, se tolăneşte pe un covoraş şi doarme fără să deranjeze pe nimeni.
Doarme în scara vecină şi de fiecare dată când două prietene de-ale mele ies cu câinii lor la plimbare, iese şi pisica. ) Azi am invitat-o la mine şi i-am făcut câteva poze. Încă e aici, dar în curând o să iasă la plimbare cu Benny şi Ricky şi o să-şi vadă de treabă. Păcat că eu nu pot să o ţin în casă.

Mai departe »

Vă spuneam pe la începutul anului că am început o carte de self-help. Mă rog, nu ştiu dacă se încadrează tocmai în această categorie, da’ nu ştiu unde altundeva să o plasez. în fine. Cartea despre care vă vorbeam atunci, da’ n-am precizat cum se numeşte, e Legea Atracţiei. Voiam să aştept să o termin, să pun eventual în practică una alta despre care am citit acolo şi abia după să vin cu exemple că funcţionează sau nu. Mna, cartea n-am terminat-o că nu m-a prea atras – ce ironic ). Aseară însă m-am uitat la filmul cu acelaşi subiect. Mă rog, film e tot o denumire ca si “self help” că e de fapt un fel de documentar… Doamne, am o obsesie cu denumirile în postul ăsta. ) Filmul m-a convins parcă mai mult decât cartea, deşi nici pe ăla nu l-am văzut până la capăt.

N-o să vă povestesc acuma ce se întâmplă, ce tre’ să faceţi ca să atrageţi binele în viaţa voastră, că atâta lucru şiţi şi voi: să gândiţi pozitiv. D’oooh, de parcă ar fi aşa greu.

Şi uitându-mă eu cu Iubi la film, din timp în timp apăsam cu piciorul tasta space, că parcă îmi suna ceva cunoscut. Am stat un pic şi m-am gândit la lucrurile pe care mi le-am dorit în viaţă şi care, spre surprinderea mea, mi s-au întâmplat, chiar dacă deja mă resemnasem cu ideea că “asta e!”. Vă zic şi vouă câteva dintre ele, da’ mai mult de dragu’ de a mi le aminti eu şi de a le avea notate undeva, drept dovezi pentru când mintea o să-mi fie din nou întunecată de pesimism (which is so unlike me).

- mi-am dorit mult un căţel pe care să îl manevrez cu vreau eu, fără să mârâie sau să se opună, ba chiar să-i placă. N-a fost primul căţel pe care l-am avut, ci al doilea. Adică dragul de Benny, care m-a lăsat să fac cu el ce vreau, să îl întorc pe toate părţile, să îl mototolesc cum îmi pica mie bine, fără să se răzvrătească deloc, ba chiar dadea semne că îi place.

- apoi mi-am dorit un job de birou, într-o companie mare – l-am obţinut fără nici un efort.

- legat de jobul actual aş avea mult mai multe de adăugat: am vrut să scriu. Mereu am vrut să scriu. încă de când vărul meu mi-a spus prin clasa a VII-a sau a VIII-a că vrea să facă un ziar al şcolii şi daca pot să îl ajut. Evident că toată treaba aia a picat şi n-a mai existat nici un ziar. Dorinţa a rămas, dar nu făceam nimic în privinţa asta. Până când, actualul şef a descoperit că mă descurc la articole. Acum fac ceea ce-mi place şi mă bucur enorm. Legat de şef… când m-am angajat, am avut o şefă, ea fiind prima din viaţa mea. Nu mi-a displăcut total, dar nu ştiu de ce, mi-a plăcut mai mult să am ca şef un bărbat. Ce să vezi? Peste nici câteva luni, aveam şi şeful bărbat.

- apoi mi-am dorit mult de tot un iubit cu care să merg să cumpăr prăjituri. ) Da, sună amuzant, dar jur că mi-am dorit aşa ceva. Să vină la mine într-o duminică dupa-amiaza, să luam masa cu ai mei şi la urmă să mergem împreună să cumpărăm prajituri. şi de fiecare dată când se îtâmplă lucrul ăsta, mă gândesc la dorinţa asta a mea.

- când am fost în Croaţia la Trogir, o excursie la Dubrovnik era prea scumpă, prea lungă şi prea obositoare ca să o fac. Aşa că mi-am spus că o să ajung eu odată şi-odată şi la Dubrovnik, fără să fac din asta o prioritate. în 2008 când am fost la Muntenegru, fiind mult mai aproape de Dubrovnik decât Trogirul, evident că m-am dus. Asta a fost o oportunitate care a apărut când am hotărât să mergem la Muntenegru.

Ah, ca mi-am adus aminte. Cea mai usor de dovedit intamplare a fost dorinta mea de a scrie pentru o revista sau pentru un ziar, dorinta exprimata si pe blog. N-a durat mult si a aparut colaborarea cu 24fun.

Lista ar putea continua dacă aş sta să mă gândesc bine. Acuma însă n-o să vă plictisesc şi oricum cred că aţi prins ideea.
Tot ce am de făcut timp de două săptămâni e să vizualizez Veneţia.

Acea leapşă despre ciudăţeniile personale a ajuns şi la mine. Mai demult, evident, da’ cine s-o grăbit să mărturisească lucruri incriminatorii? Io nu.
Afreuda e cea care ma descoase, iar Barbie, Maddame, Dan Necşa, Oana şi FLN vor fi cei pe care îi descos eu.
10 ciudăţenii de-alea mele deci:

1. nu-mi place să stau într-o cameră cu uşa deschisă, iar de dormit cu ea aşa nici nu se pune problema
2. dacă sunt singură acasă şi se aude ceva prin alte camere, deşi sunt împietrită de frică, mă duc totuşi să văd care-i treaba
3. de când era să rămân fără caîni, ies cu ei la plimbare doar cu foarfeca în buzunar
4. una dintre superstiţiile cele mai mari e următoarea: „dacă pui un obiect vestimentar negru pe pat, o să moară cineva apropiat” – e testat de 2 ori: prima oară n-a murit, dar era cât pe ce, iar a doua oara mi-a murit căţelul
5. vorbesc singură, cu maşina mea, cu mine în oglindă, sau port dialoguri cu diverse persoane imaginare cărora ar trebui să le zic vreo două
6. nu pot dormi fără perinuţă şi nici dacă pantalonii de pijama nu-mi sunt băgaţi în şosete (vara nu se pune)
7. sunt obsedată de curăţenie, dar nu când e maica-mea în preajmă
8. când mă cert cu cineva sau când sunt iritată la culme am un debit verbal şi un vocabular mult mai bogat ca în restul timpului
9. nu îmi place să dorm în braţele cuiva
10. nu pot spune „Te iubesc” decât foarte rar, iar părinţilor mei aproape deloc

Sâmbătă seara am văzut pe un Discovery, sau poate pe National Geographic, un documentar despre Vlad Ţepeş, Dracula, castelul Bran şi ce se ştie în lume despre aceste simboluri ale României. Deşi nu-s iubitoare de istorie, şi pot să zic că aproape toată istoria pe care o ştiu am învăţat-o din romanele pe care le-am citit, totuşi m-am gândit să fac un top al domnitorilor, că unii dintre ei mi-au fost tare dragi când i-am învăţat la şcoală.

5. Iancu de Hunedoara

Mai departe »

Autor: Giacomo Casanova
Nationalitate: italian
Titlu original: Histoire de ma vie
Anul aparitiei: 1822 – 1828 (prima traducere) 1826 – 1838 (editia Laforgue)
Premii: nu
Ecranizare: Casanova (2005), Il Casanova de Federico Fellini (1976)
Nota mea: 8/10
Alte romane de acelasi autor: nu

Uf, au trecut mai bine de două luni de când n-am mai terminat o carte. Am început vreo 2 între timp dar le-am lăsat baltă pentru că nu erau nici prea captivante şi nici nu aveam starea necesară pentru a mă delecta cu lectura. Da’ într-o zi m-am îmbiat singura şi am scos din biblioteca Povestea vieţii lui Casanova. Mă gândeam că nu poate fi ceva solicitant, ceva care să mă consume sufleteşte mai mult decât mă consumă deja viaţa mea.

Într-adevăr a fost o lectură uşoară de o săptămână şi un pic, care mi-a readus bucuria de a citi şi foamea de a devora literatură. însă o să mă rezum tot la cărţi uşurele, că nu e momentul să mă arunc în vâltori nebănuite.

Despre Casanova, toată lumea ştie un lucru: că era un afemeiat şi orice fustă sau rochie îi apărea în câmpul vizual, acesta era cuprins de o erecţie subită. Greşit! şi în acelaşi timp nu complet. într-adevăr îi plăceau femeile, iar frumuseţea unora dintre ele îl subjugau fără drept de apel. Toate femeile despre care vorbeşte în memoriile lui erau de o frumuseţe nemaiîntâlnită, cu chipuri de păpuşă sau coborâte parcă din tablourile marilor pictori ai lumii. însă ce ne scapă despre aceste femei, ce nu cunoaştem dacă nu îi citim povestea lui Casanova, e că toate aceste femei erau inteligente. Stimulat de isteţimea acestor frumoase, Casanova le cade pradă lor, deşi realitatea ar putea să contrazică acest fapt, îndrăgostindu-se cu adevărat de fiecare dintre ele. De vreo 2 sau 3 ori se gândeşte chiar să-şi pună capăt zilelor pentru că nu se poate bucura de plăcerile oferite de vreuna dintre ele, alteori se simte atât de jignit de respingerea uneia, încât îşi face bagajele, îşi strânge jucăriile, se urcă pe-un vapor şi pleacă. Iar alteori îi este deosebit de uşor să obţină ce râvneşte, după care ia drumul altei destinaţii unde probabil îl va aştepta o altă aventură carnală.

Un astfel de bărbat care iubeşte femeile şi pe care femeile îl iubesc deopotrivă, nu se gândeşte la căsătorie. Dar când Casanova o găseşte pe cea cu care e convins că vrea să îşi unească destinul, ce să vezi? Era fiica-sa, mă! Puţin telenovelistic, altfel n-ar avea farmec, dar totuşi nu e de mirare, având în vedere că zborul lui din floare în floare l-a făcut să-şi asume acest risc de prea multe ori. Află la timp, înainte de a păcătui cu ea, însă nesimţind faţă de ea treburi paterne, n-are nici o jenă când dorinţa devine insuportabilă. şi cum nici fata nu se prea împotriveşte, ba dimpotrivă e chiar dornică, se mai întâmplă de câteva ori.

Ce mi-a plăcut foarte mult a fost lipsa vulgarităţii. Un stil atât de preţios şi de elegant încât trebuie să citeşti anumite pasaje de vreo 2 ori ca să te prinzi daca într-adevăr s-a întâmplat ceva sau nu. Nici o urmă de pornografie, de întinare a actului sexual prezent în atâtea pagini şi capitole. Cu excepţia câtorva cuvinte, nimic din cartea asta n-o poate incrimina de prea multa lejeritate în exprimare.

O recomand.

De vreo cateva săptămâni încoace, tot ce-mi doresc e ceea ce-mi doream şi în timpul şcolii când veneam de la ore: să nu fac nimic după-masă. Să nu am teme, să nu am de învăţat, să mă pot plictisi în voie. Dar ce prostii vorbesc, că eu nu mă mai plictisesc de ceva ani buni. Acum nu mai am lecţii, am proiecte, colaborări, deadline-uri şi muuuult, muuuuult de scris. Şi ca o balanţă veritabilă ce sunt, nici asta nu mă mai mulţumeşte, deşi cea mai aprigă dorinţă a mea era să îmi câştig pâinea din scris, din tastat, din idei, din propoziţii.

Deci, zilnic vin acasă, după 8 ore de tradus, reformulat, parafrazat, scris şi concentrat la diverse chestii pe care nu le cunosc, dar cărora trebuie să le dau o formă coerentă şi un înţeles logic, şi după ce mănânc două felii de pâine prăjită cu cremă de brânză şi cu salam, mă pun din nou la calculator să dau formă şi sens altor texte şi altor idei. (ioi, ce propoziţie lungă)

Şi tot stând eu şi dorindu-mi mai mult timp liber, mi-am reconfirmat un lucru pe care îl ştiam deja despre mine. Nu voi putea niciodată trăi pentru munca mea, ca să câştig bani sau ca să trag satisfacţii din ea. Pentru că munca şi rezultatele ei nu-mi vor oferi niciodată satisfacţia supremă. Evident, mă bucur când îmi iese ceva bine, când învăţ o chestie nouă, când pot să ajut pe cineva cu cunoştinţele mele, dar atât. Să lucrez mai mult de 10 ore pe zi, la lucru, acasa, în weekend sau noaptea nu e pentru mine. Pur şi simplu ţin prea mult la libertatea mea, la posibilitatea de a-mi gestiona timpul liber cum vreau eu, pentru a fi o workoholica. Oricât mi-ar plăcea ceea ce fac, şi îmi place chiar dacă mă plâng, consider că e suficient dacă prestez 8h pe zi, 5 zile pe săptămână. Ce depăşeste aceşti termeni îmi creează disconfort. Atât de mult, încât mă simt rău fizic. Mă doare stomacul, ameţesc, sunt irascibilă, n-am răbdare, etc. Deci şi pentru sănătatea mea e mai bine să lucrez atât cât pot. Cât despre bani… ah, ei niciodată n-au fost un motiv pentru mine. Mie nu-mi plac banii, dar din păcate, îmi condiţionează viaţa. Fir-ar.

Îi admir pe cei pe care munca îi entuziasmează zilnic, pe cei care se duc dimineaţa la lucru cu o tonă de idei în creieri şi cu nerăbdarea de a începe un proiect nou, însă n-aş putea fi niciodată unul dintre ei. De-asta am un job simplu, care nu ma solicită 24h/24, un job de care nu depinde nimic, un job de 8h cu weekendurile şi sărbătorile libere. Şi chiar dacă ştiu că pot mai mult, gândul că la ora 17:30 ziua de lucru chiar s-a încheiat, mă linişteşte nespus. Iar despre oamenii ca Ryan Bingham… n-am o părere prea bună.

Io aş încerca să scriu despre ce urmează să se întâmple în  Timişoara, da’ sunt atât de emoţionată, de entuziasmată şi de bucuroasă să iau parte la ceva de genul, încât nu-mi găsesc cuvintele să vă spun aşa frumos cum a făcut-o Nebuloasa.

De fiecare dată când văd la televizor concerte caritabile, de genul celui pentru Haiti sau cel pentru încălzirea globală, mi se face inima cât un purice şi mă podidesc lacrimile. Pentru că solidaritatea e cel mai uman sentiment, e definiţia supremă a omului, e bunătatea şi mila şi altruismul la un loc, e ceea ce ne salvează, ceea ce ne umple sufletele de bucurie şi ceea ce ne face să ne simţim un pic mai buni. Şi solidaritatea va fi personajul principal pe 27 februarie, când ne vom strânge la Hotel Timişoara pentru a aduna bani pentru Daniel Răduţă.

Cine nu ştie încă povestea lui, aflaţi că Daniel a fost diagnosticat cu leucemie, şi pentru operaţia care îl poate salva, are nevoie de o sumă mare de bani. S-au strâns deja foarte mulţi, dar şi mai mulţi au rămas să se strângă.

Pentru asta, noi, bloggerii timişoreni, ne alăturăm iniţiativei lui Mile Cărpenişan şi vom participa la o licitaţie. Invitatul de onoare, Adi Hădean, ne va găti, The Sîrbs ne vor încânta, şi toată lumea e invitată să liciteze pentru această cauză nobilă.

Abia aştept întâlnirea asta pentru că gândul că ea contribuie la speranţa de viaţă a lui Daniel, mă umple de bucurie şi credeţi-mă că ştiu cum e să ai o speranţă cât de mică, ştiu cum e să răsufli uşurat după multe răspunsuri negative, ştiu cum e să plângi de fericire când lumea îţi întoarce şi obrazul lui bun, nu doar spatele.

La licitaţie s-au înscris deja câteva obiecte, printre care şi al meu. N-o să vă spun despre ce e vorba pentru că e o surpriză la care trebuie să muncesc un picuţ, dar nu prea mult.

În altă ordine de idei, dar păstrând aceeaşi temă, ieri a luat naştere un alt proiect deosebit de frumos, la fel, dătător de speranţă, de bucurie, de o şansă la viaţă, un proiect căruia îi doresc să aibă succes şi rezultate.

Nu cred că există senzaţie mai frumoasă şi mai pură decât aceea de a face un bine unui om care fără ajutorul tău s-ar putea risipi…