Post început sâmbată
Scriu şi eu repede, ca să nu se aglomereze informaţia. Nu de alta, da’ diseară e party din nou şi na, mi-e că poate n-o să-mi mai amintesc multe.

Dacă n-aţi citit încă pe alte bloguri, pe twitter sigur aţi aflat câte ceva din ce s-a întâmplat azi prin #timisoaranoastra. şi cu siguranţă deja ştiţi că a fost minunat şi extrem de bine organizat. Adevărul e că nici n-avea cum să iasă altfel, având în vedere că de la organizatori nu te puteai aştepta să dea greş în vreun fel. mai mult…

Weekend plin la Timişoara cu o grămadă de evenimente. Însă cel care a dominat de vineri până la duminică a fost cu siguranţă Street Delivery. Dacă anul trecut am uitat pur şi simplu să merg, anul ăsta mi-am pus reminder.  Dar să le luam pe rând:
* vineri am fost la tweetmeet ediţia a 4-a unde am prestat din nou cu drag şi spor pe wall, scriind ca la dictare după ce spuneau toţi speakerii.
* sâmbătă de dimineată am fost la mitingul aviatic, unde v-am spus deja pe twitter că m-am bronzat ca o tractoristă, unora le-am şi arătat, după care mai spre seară am fost şi la Street Delivery să mă joc mima cu alţi bloggeri şi noi-bloggeri. Am mimat eclectic, obscur şi încă vreo 2 cuvinte pe care nu mi le aduc aminte acuma. Am făcut muuuulte poze, foarte colorate, m-am întâlnit cu o grămadă de lume şi seara s-a încheiat pentru mine în jurul orei 9 şi ceva.
* duminică a fost zi de lectură. Mai am câteva pagini din Înscenarea lui Roger Murgatroyd şi mă apuc de Jurnal din anul ciumei. Yay, abia aştept. Seara m-am prezentat din nou la Street Delivery pentru spectacolul lui Razvan Mazilu în memoria lui Cosmin Lungu.
Weekend frumos cum îmi mai doresc. Cel care vine, deşi îmi pare rău că o să ratez Bega Bulevard, totuşi mă bucur că o să fiu la Bucureşti cu muuuulţi dintre voi pe care vreau să îi cunosc. Mai multe poze de la Street Delivery.

mai mult…

Ok, hai că m-am mobilizat să scriu câteva rânduri, că de miercuri deja s-a aşezat praful pe blogul meu. Deşi am fost destul de activă pe la alţii.

N-am mai fost pe-aici că am fost busy living. Ok, joi n-am avut despre ce să scriu, da’ vineri am fost la Lecturi Urbane, ieri la nuntă şi azi sunt varză, mă dor toate.

Să vă zic pe scurt despre Lecturi Urbane. Ne-am strâns cu mic cu mare în Piaţa Unirii săa citim. Sau să încercăm să citim. Locaţia de întâlnire era în imediata apropiere a scenei, pe care se desfăşurau piese de teatru pentru copii. Deci vă daţi seama cum ne-am chinuit să înţelegem ceva din ce citeam. Eu am renuţat pentru că chiţ-chiţ-chiţ şi miau-miau-miau nu mergeau in tandem cu meditaţiile yoghistice ale lui Liz Gilbert, aşa că m-am mulţumit să mă hlizesc cu ceilalţi şi să aştept să se termine piesa. Cum scopul era să citim, ne-am mutat în celălat capăt al pieţei, unde piesa tot ajungea la urechile noastre, însă la un moment dat s-a terminat şi ne-am bucurat de jumătate de oră de linişte în care chiar s-a citit. După care a început altă piesă şi gata cu lectura din nou. Ştim însă că manifestările culturale n-or să dureze la nesfârşit în Piaţa Unirii şi o să ne putem bucura de lectură în linişte data viitoare.

Despre nuntă: am plâns când am văzut-o pe prietena mea atât de frumoasă şi atât de mireasă. Şi, ca la fiecare nuntă, te gândeşti cum ar fi la nunta ta, dacă nu eşti căsătorit/ă. Eu nu m-am putut gândi decât la faptul că tatăl meu n-o să fie acolo şi n-o să joc cu el pe nici un cântec moldovenesc său bănăţean. Oricum nu ne-am fi descurcat prea bine, că nici el nu prea le avea, iar eu nici atât. Mi-au dat lacrimile din nou şi am ieşit afară, după care m-am întors şi am dansat cu mare poftă pentru că, contrar vorbelor din bătrâni, doliul nu stă în haine sau în dans, ci în suflet. Şi aseara l-am purtat pe tati în suflet şi am dansat ca şi când ar fi fost lângă mine, ca şi când m-ar fi văzut.

Şi azi sunt varză, mă dor toate. Ma uit la Grey’s Anatomy să văd şi eu de ce vuia netul săptămâna trecută.

S-ar putea ca iarăşi să vi se pară că traversez o perioadă în care n-aş scrie şi n-aş vorbi decât despre cărţi, da’ să stiţi că nu am atât de mult timp să citesc pe cât de mult vorbesc despre ele.

Însă musai să va dau două veşti, că dup-aia iară îmi sar unii în cap (ca în cazul cu expoziţia de câini) că n-am anunţat pe blog şi lumea n-a aflat. Deci anunţ că:

1. Cineva vinde cărţile din biblioteca bunicii la nişte preţuri de-ţi sclipesc ochii. Eu nu m-am putut abţine şi vineri, când am aflat de blogul cu cărţi de vânzare, am şi sărit în mail să fac o comandă. Azi mi-au venit cele trei cărţi pe care le-am comandat, într-o stare foarte bună şi pe care sper să le citesc cât mai repede, deşi Dumnezeu ştie cât de lungă e lista de aşteptare şi cât de repede şi des mi se schimbă priorităţile când vine vorba de citit.

2. Lecturi urbane poposeşte şi în  Timişoara. Cred că era şi cazul, că prea se laudau Bucureştiul, Braşovul,  Clujul şi Târgul Mureş cu acest eveniment. Prima întâlnire va avea loc vineri, pe 28 mai, la ora 18, în Piaţa Unirii. Să vină fiecare cu cartea de acasă şi să citeasca în masă pentru a instiga lumea la lectură. De asemenea, există 3 cutii de colectare (la UVT, în Irish Pub-ul de lângă tribunal şi lângă sala de lectură a Bibliotecii Judeţene. Mai multe detalii găsiţi aici.

Ne vedem acolo.

In weekendul asta a fost expozitie de caini si normal ca nu m-am putut abtine sa nu merg sa-mi clatesc ochii putin. Ce-am vazut va las si pe voi sa vedeti.

mai mult…

Decât să tot scriu pe twitter reply-uri şi sentimente ce-mi trec prin suflet, mai bine mă pun să scriu un post. De tristeţe, de durere, de abandonare, de trădare, de nesimţire, de însingurare, de dorinţă de a pleca şi lăsa în urmă Timişoara mea iubită.

Am spus de sute de ori că oraş ca Timişoara nu-i niciunde în lumea asta. Când vine vorba de patriotism, aici, în nucleul ăsta se concentrează toată iubirea mea. Aşa cum plâng când aud imnul, aşa plâng şi acum că amintirea morţilor din decembrie 1989 e călcată în picioare.

Am avut şase ani, dar îmi aduc aminte perfect frica şi exaltarea oamenilor care urlau în stradă, a părinţilor mei când le străluceau ochii la perspectiva înlăturării comunismului, la ideea libertăţii, la ideea unui viitor mai bun. Trăim în viitor şi Timişoara, după 20 de ani, scandează DIN NOU „Jos comunismul”. Spunea Petre pe twitter: „Timişoara nu e şi n-a fost proBăsescu, dar întotdeauna a fost şi va fi antiroşu. Aşa zicea şi cineva pe Antena 3: „poate să vină oricine, dacă face parte din PSD, Timişoara îi va întoarce spatele”.

Ei, se pare că Timişoara e supusă lui Ciuhandu şi el dispune de ea cum îi pică bine. Ce contează ca timişorenii nu l-au votat pe Geoană, ce contează că noi, locuitorii, noi care suntem adevărata Timişoara, nu îl vrem şi nu îl vom accepta niciodată ca preşedinte? Ce contează că am avut încredere în primarul nostru, mult invidiat? Ce contează că ne place să ne numim „primul oraş liber” când primarului nostru i se rupe de noi?

Azi mi se rupe inima pentru Timişoara mea, azi sunt mai convinsă ca întotdeauna că vreau să plec de-aici, s-o părăsesc, să nu mă mai subjug sistemului.
Aş participa la o revoluţie, dacă ea ar începe, dar nu sunt sigură că aş vrea să mor pentru Timişoara sau pentru România.

Cât despre Ciuhandu,… domnule primar, ne-aţi trădat!

UPDATE

Pareri cu care rezonez au emis: Mircea Popescu, Khris, Costi Rogozanu, Radu Pavel Gheo, Anne-Marie Blajan, Dan Popa, Petre Nicoara, Florin Puscas, Arana, Ovi, tac’su, Dan Patrascu, Sirg, Alisim, anatati, Horia, Mafia din Timisoara, Did.(va mai urma, probabil)

Aţi aflat deja sau nu, dar Vama vin din nou în Timişoara. Pe 23 octombrie (vineri), tot în The Note, unde au fost şi data trecută, de la ora 23.

Şi eu am două invitaţii duble de dat. Pentru asta trebuie să organizez un concurs şi sincer n-am idei noi sau originale. Dacă în primăvară ideea era să exemplificaţi cu versuri din Vama sau Vama Veche cele mai dragi amintiri, anul ăsta am mintea goală şi chiar nu-mi vine nimic care să vă solicite imaginaţia sau amintirile.

Pentru că vreau ca aceste invitaţii să fie câstigate de oameni care îşi doresc cu orice preţ să fie acolo, de oameni pentru care Vama înseamnă mai mult decât o altă formaţie românească, vreau să mă convingeţi că este vital să îi vedeţi pe Vama în concert la Timişoara. Aştept comentariile voastre la acest post până pe 21 octombrie când voi desemna câştigătorul.

De data asta o să fiu şi eu prezentă, deci, care vine cu mine?

Iniţial am vrut să botez postul ăsta “Naţionalism de Timişoara” da’ m-a scos Dexul din încurcătură lămurindu-mă că “regionalism” e mai potrivit.
De la bun început să stiţi că nu sunt adepta zicalei “Banatu-i fruncea” şi din cauză că nu-mi place cum sună şi din cauză că miroase a laudă de sine. De fapt e laudă de sine pe faţă.

Dar asta n-o să mă împiedice niciodată să vorbesc despre Timişoara la superlativ. Îi ştiu toate lipsurile, toate degradările din ultimul timp, toate incoerenţele cu care ne întâmpină când are chef. Şi totuşi, ca ea nu-i niciuna. Saltă inima în mine de bucurie când citesc impresiile unor oameni care nu sunt născuţi şi crescuţi aici şi dacă mă prind şi într-o pasă mai emoţională, dau şi-un pic de apă la şoareci.

Mulţi s-au întrebat de ce bloggerii timişoreni au ţinut morţiş să îşi facă propriul lor blog, să se delimiteze de restul ţării? Până nu mi-a spus cineva ca pare un gest puţin înfumurat şi separatist, nu m-am gândit nici o clipă la asta. Bloggerii timişoreni s-au strâns laolaltă pentru că voiau să se cunoască şi să nu se certe cum se întâplă prin alte coluţuri ale ţării.

În altă ordine de idei, m-am mobilizat să scriu postul datorită articolului lui Robert Şerban din 24 fun şi al postului Mariei despre Plai. Voi cum v-aţi simţi dacă cineva ar vorbi aşa despre oraşul vostru?

Anul ăsta nu m-aş fi dus la Plai. M-am uitat fugitiv peste un program şi nici el, nici un afiş nu îmi atrăgeau atenţia cu nici un nume. Daca în 2007 am fost pentru Paco de Lucia (care m-a dezamăgit, apropos) şi în 2008 pentru Al Jawala, anul ăsta nu aveam pentru cine să mă duc. Asta până să primesc un mail de la Cărtureşti că angajează ucenic de librar pentru festival şi parcă interesul mi-a fost trezit cât de cât. Am trimis un mail în speranţa că voi fi acceptată ca ucenic pe lângă deja experţii librari. Am aşteptat şi nimic. Ok, nu mă duc la Plai. Şi, a doua zi după ce am formulat concluzia, am găsit în mail o invitaţie pentru blogul meu pe toate cele trei zile. Niiiice. Împreună cu alţi câţiva bloggeri timişoreni ştiam deja că o să fie mai fain ca în orice alt an. Unde-s mulţi puterea creşte, nu? Şi ca un făcut, am fost acceptată şi ca ucenică, dar a trebuit să abandonez, dat fiind că weekendul nu îmi era liber tot.
Aşa că iată-mă-s la Plai, prezentă în toate cele trei zile cu aparatul atârnat de grumaz şi gată să fiu încântată.

Vineri – am ajuns pe la ora 20, când deja Farfarello îşi începuseră concertul de câteva minute. Îi localizăm pe ceilalţi şi ascultăm cuminţi recitalul. Să vă spun înainte de toate că necunoscându-i pe nicicare din cei care urmau să cânte, nu aveam aşteptări prea mari, ba chiar mă aşteptam să mă plictisesc. Însă Farfarello m-au hipnotizat. Dacă nu cu primele melodii, cu ultima înainte de bis cu siguranţă. Am simţit pentru prima oară în viaţă cum muzica îţi poate da un sentiment de înălţare, de plutire, de împăroşare. Ameţită cum sunt nu mi-a dat prin cap sa îmi cumpăr un CD atunci seara, iar a doua zi eram călare pe internet să văd de unde şi cum să-i descarc. Aha, sigur. Farfarello canci pe internet. Youtube are doar clipuri obosite de prin concerte care nu mă satisfac, aşa că, aştept să apară CD-ul pe la Cărtureşti să mi-l cumpăr.

Al doilea nume al serii, Esma Redzepova, din nou, nu mă aşteptam să îmi spună ceva. Din punct de vedere al genului, într-adevăr nu mi-a prea spus mare lucru, că nu-s fană şi nici nu m-a convertit. DAR! Vocea! Vocea ei e atât de puternică încât mă gândeam că dacă o laşi undeva în pădure şi începe să cânte sau să strige, ar fi auzită de oriunde. Extraordinar, ăsta cred că e cuvântul care îi descrie vocea cel mai bine. A avut un moment trist în când a plâns pe scenă şi cred că interpreta un bocet sau ceva de genul că avea şi voal pe cap. Apoi, când lumea s-a mai înveselit pe ritmuri mai alerte şi publicul a început să danseze, petrecerea era garantată. Deşi la început a intrat pe scenă cu o mină inabordabilă, când i-a văzut dansând pe petrecăreţi, faţa i s-a luminat. A început să zâmbească, să pozeze pentru fotografi, să danseze şi să se simtă bine pentru că a fost primită atât de călduros.

Sâmbătă – am ajuns puţin mai devreme în timpul recitalului celor de la Kaloome. Nu vă pot spune prea mult despre ei că n-am stat la concert, ne-am dus să mâncăm. Apropos, pita aia cu untură şi cu ceapă de la „Birtuţ” era demenţială.

Ne-am precipitat spre scenă să ne ocupăm locuri pentru concertul The Shin. Cu mare regret vă spun că eu n-am gustat deloc muzica. M-am plictisit şi abia aşteptam să se termine. Nu daţi cu pietre, da’ nu e tocmai muzica pe care o ascult sau pe care mi-aş dori să o ascult. Cu toate astea i-am aplaudat în picioare şi i-am chemat la bis.

Capul de afiş al acestei ediţii a fost Dobet Gnahore. După nume, clar e bărbat, mi-am spus. După poză era însă femeie. Ok, să vedem. Şi am văzut. Un spectacol de lumini, voce, instrumente şi dans cum eu n-am mai văzut. Alţi poate da, eu nu. O voce la fel de puternică, asemănătoare cu a Esmăi, însă mult mai dulce, mai suavă, mai caldă. Dansuri africane care i-a impresionat până şi pe guralivii din spatele meu. Toate cântecele aveau o temă menită să înduioşeze: pentru mama ei, pentru un prieten sau rudă care murise cu câteva zile în urmă, pentru ţara ei şi ce m-a impresionat pe mine cel mai mult pentru despăduririle din Africa. A încheiat cu o melodie dedicată politicii spunându-ne că s-a saturat de politica din ţara ei şi de politică din toată lumea. Oare noi nu?

Azi nu mai sunt concerte, dar o să mă duc să fac nişte poze şi poate pe la workshop-uri.

Ca o concluzie, pentru mine Plaiul a însemnat anul ăsta Farfarello. Îmi doresc ca la anul să fie invitaţi din nou şi dacă tot îmi pun dorinţe, fain ar fi să mai vină si Al Jawala.

Alte poze de la Plai, courtesy of Iubi.

Acum ceva timp se scria prin ziare că în Complexul Studenţesc au început să se închidă diverse fast-fooduri, pizzerii sau shawormerii din cauze de igienă. Am văzut şi eu în treacăt articolele care vorbeau la modul general, însă mi-a scăpat unul care distorsiona putin faptele, punandu-i un titlu nepotrivit . Mă, io câteodată nu-mi revin când mă gândesc la ce josnicii se dedau unii jurnalişti. Nu-mi revin şi nu pot să accept. Io înţeleg că în jurnalism, şi mai nou în blogging, tre’ să ai titluri care să atragă, care să determine cititorul să îţi citească articolul şi mai departe de primul rând. Da’ de acolo şi până la a dezinforma e cale lungă. Asta a făcut Adevărul scriind că pizzeria Napoleon a fost închisă. N-a fost închisă decât pentru o oră şi nu din cauze igienice, ci din cauză că o hârtie nu se lăsa găsită. După o oră, când a apărut, s-au deschis şi uşile pizzeriei pentru pofticioşi. Chit ca scrie mai jos in articol, nu toti citesc in intregime.

Aseară am fost pe-acolo şi am servit o pizza Prosciutto Formaggio şi a fost foarte bună. Fără gândaci, fără alte chestii care se bănuieşte, în urma articolului, că ar putea sălăşlui în blatul ei pufos.

Chestia care m-a impresionat pe mine şi care ar fi trebuit să impresioneze şi pe cei de la Adevărul e că bucătăria, mai exact locul în care se prepară pizzele e la vedere, în incinta sălii de mese. Deci dacă ai chef să te zgâieşti cum nenea bucătarul iţi pune ingredientele pe blat, n-ai decât, se întâmplă sub ochii tăi.

mai mult…