Decât să tot scriu pe twitter reply-uri şi sentimente ce-mi trec prin suflet, mai bine mă pun să scriu un post. De tristeţe, de durere, de abandonare, de trădare, de nesimţire, de însingurare, de dorinţă de a pleca şi lăsa în urmă Timişoara mea iubită.

Am spus de sute de ori că oraş ca Timişoara nu-i niciunde în lumea asta. Când vine vorba de patriotism, aici, în nucleul ăsta se concentrează toată iubirea mea. Aşa cum plâng când aud imnul, aşa plâng şi acum că amintirea morţilor din decembrie 1989 e călcată în picioare.

Am avut şase ani, dar îmi aduc aminte perfect frica şi exaltarea oamenilor care urlau în stradă, a părinţilor mei când le străluceau ochii la perspectiva înlăturării comunismului, la ideea libertăţii, la ideea unui viitor mai bun. Trăim în viitor şi Timişoara, după 20 de ani, scandează DIN NOU „Jos comunismul”. Spunea Petre pe twitter: „Timişoara nu e şi n-a fost proBăsescu, dar întotdeauna a fost şi va fi antiroşu. Aşa zicea şi cineva pe Antena 3: „poate să vină oricine, dacă face parte din PSD, Timişoara îi va întoarce spatele”.

Ei, se pare că Timişoara e supusă lui Ciuhandu şi el dispune de ea cum îi pică bine. Ce contează ca timişorenii nu l-au votat pe Geoană, ce contează că noi, locuitorii, noi care suntem adevărata Timişoara, nu îl vrem şi nu îl vom accepta niciodată ca preşedinte? Ce contează că am avut încredere în primarul nostru, mult invidiat? Ce contează că ne place să ne numim „primul oraş liber” când primarului nostru i se rupe de noi?

Azi mi se rupe inima pentru Timişoara mea, azi sunt mai convinsă ca întotdeauna că vreau să plec de-aici, s-o părăsesc, să nu mă mai subjug sistemului.
Aş participa la o revoluţie, dacă ea ar începe, dar nu sunt sigură că aş vrea să mor pentru Timişoara sau pentru România.

Cât despre Ciuhandu,… domnule primar, ne-aţi trădat!

UPDATE

Pareri cu care rezonez au emis: Mircea Popescu, Khris, Costi Rogozanu, Radu Pavel Gheo, Anne-Marie Blajan, Dan Popa, Petre Nicoara, Florin Puscas, Arana, Ovi, tac’su, Dan Patrascu, Sirg, Alisim, anatati, Horia, Mafia din Timisoara, Did.(va mai urma, probabil)

Aţi aflat deja sau nu, dar Vama vin din nou în Timişoara. Pe 23 octombrie (vineri), tot în The Note, unde au fost şi data trecută, de la ora 23.

Şi eu am două invitaţii duble de dat. Pentru asta trebuie să organizez un concurs şi sincer n-am idei noi sau originale. Dacă în primăvară ideea era să exemplificaţi cu versuri din Vama sau Vama Veche cele mai dragi amintiri, anul ăsta am mintea goală şi chiar nu-mi vine nimic care să vă solicite imaginaţia sau amintirile.

Pentru că vreau ca aceste invitaţii să fie câstigate de oameni care îşi doresc cu orice preţ să fie acolo, de oameni pentru care Vama înseamnă mai mult decât o altă formaţie românească, vreau să mă convingeţi că este vital să îi vedeţi pe Vama în concert la Timişoara. Aştept comentariile voastre la acest post până pe 21 octombrie când voi desemna câştigătorul.

De data asta o să fiu şi eu prezentă, deci, care vine cu mine?

Iniţial am vrut să botez postul ăsta “Naţionalism de Timişoara” da’ m-a scos Dexul din încurcătură lămurindu-mă că “regionalism” e mai potrivit.
De la bun început să stiţi că nu sunt adepta zicalei “Banatu-i fruncea” şi din cauză că nu-mi place cum sună şi din cauză că miroase a laudă de sine. De fapt e laudă de sine pe faţă.

Dar asta n-o să mă împiedice niciodată să vorbesc despre Timişoara la superlativ. Îi ştiu toate lipsurile, toate degradările din ultimul timp, toate incoerenţele cu care ne întâmpină când are chef. Şi totuşi, ca ea nu-i niciuna. Saltă inima în mine de bucurie când citesc impresiile unor oameni care nu sunt născuţi şi crescuţi aici şi dacă mă prind şi într-o pasă mai emoţională, dau şi-un pic de apă la şoareci.

Mulţi s-au întrebat de ce bloggerii timişoreni au ţinut morţiş să îşi facă propriul lor blog, să se delimiteze de restul ţării? Până nu mi-a spus cineva ca pare un gest puţin înfumurat şi separatist, nu m-am gândit nici o clipă la asta. Bloggerii timişoreni s-au strâns laolaltă pentru că voiau să se cunoască şi să nu se certe cum se întâplă prin alte coluţuri ale ţării.

În altă ordine de idei, m-am mobilizat să scriu postul datorită articolului lui Robert Şerban din 24 fun şi al postului Mariei despre Plai. Voi cum v-aţi simţi dacă cineva ar vorbi aşa despre oraşul vostru?

Anul ăsta nu m-aş fi dus la Plai. M-am uitat fugitiv peste un program şi nici el, nici un afiş nu îmi atrăgeau atenţia cu nici un nume. Daca în 2007 am fost pentru Paco de Lucia (care m-a dezamăgit, apropos) şi în 2008 pentru Al Jawala, anul ăsta nu aveam pentru cine să mă duc. Asta până să primesc un mail de la Cărtureşti că angajează ucenic de librar pentru festival şi parcă interesul mi-a fost trezit cât de cât. Am trimis un mail în speranţa că voi fi acceptată ca ucenic pe lângă deja experţii librari. Am aşteptat şi nimic. Ok, nu mă duc la Plai. Şi, a doua zi după ce am formulat concluzia, am găsit în mail o invitaţie pentru blogul meu pe toate cele trei zile. Niiiice. Împreună cu alţi câţiva bloggeri timişoreni ştiam deja că o să fie mai fain ca în orice alt an. Unde-s mulţi puterea creşte, nu? Şi ca un făcut, am fost acceptată şi ca ucenică, dar a trebuit să abandonez, dat fiind că weekendul nu îmi era liber tot.
Aşa că iată-mă-s la Plai, prezentă în toate cele trei zile cu aparatul atârnat de grumaz şi gată să fiu încântată.

Vineri – am ajuns pe la ora 20, când deja Farfarello îşi începuseră concertul de câteva minute. Îi localizăm pe ceilalţi şi ascultăm cuminţi recitalul. Să vă spun înainte de toate că necunoscându-i pe nicicare din cei care urmau să cânte, nu aveam aşteptări prea mari, ba chiar mă aşteptam să mă plictisesc. Însă Farfarello m-au hipnotizat. Dacă nu cu primele melodii, cu ultima înainte de bis cu siguranţă. Am simţit pentru prima oară în viaţă cum muzica îţi poate da un sentiment de înălţare, de plutire, de împăroşare. Ameţită cum sunt nu mi-a dat prin cap sa îmi cumpăr un CD atunci seara, iar a doua zi eram călare pe internet să văd de unde şi cum să-i descarc. Aha, sigur. Farfarello canci pe internet. Youtube are doar clipuri obosite de prin concerte care nu mă satisfac, aşa că, aştept să apară CD-ul pe la Cărtureşti să mi-l cumpăr.

Al doilea nume al serii, Esma Redzepova, din nou, nu mă aşteptam să îmi spună ceva. Din punct de vedere al genului, într-adevăr nu mi-a prea spus mare lucru, că nu-s fană şi nici nu m-a convertit. DAR! Vocea! Vocea ei e atât de puternică încât mă gândeam că dacă o laşi undeva în pădure şi începe să cânte sau să strige, ar fi auzită de oriunde. Extraordinar, ăsta cred că e cuvântul care îi descrie vocea cel mai bine. A avut un moment trist în când a plâns pe scenă şi cred că interpreta un bocet sau ceva de genul că avea şi voal pe cap. Apoi, când lumea s-a mai înveselit pe ritmuri mai alerte şi publicul a început să danseze, petrecerea era garantată. Deşi la început a intrat pe scenă cu o mină inabordabilă, când i-a văzut dansând pe petrecăreţi, faţa i s-a luminat. A început să zâmbească, să pozeze pentru fotografi, să danseze şi să se simtă bine pentru că a fost primită atât de călduros.

Sâmbătă – am ajuns puţin mai devreme în timpul recitalului celor de la Kaloome. Nu vă pot spune prea mult despre ei că n-am stat la concert, ne-am dus să mâncăm. Apropos, pita aia cu untură şi cu ceapă de la „Birtuţ” era demenţială.

Ne-am precipitat spre scenă să ne ocupăm locuri pentru concertul The Shin. Cu mare regret vă spun că eu n-am gustat deloc muzica. M-am plictisit şi abia aşteptam să se termine. Nu daţi cu pietre, da’ nu e tocmai muzica pe care o ascult sau pe care mi-aş dori să o ascult. Cu toate astea i-am aplaudat în picioare şi i-am chemat la bis.

Capul de afiş al acestei ediţii a fost Dobet Gnahore. După nume, clar e bărbat, mi-am spus. După poză era însă femeie. Ok, să vedem. Şi am văzut. Un spectacol de lumini, voce, instrumente şi dans cum eu n-am mai văzut. Alţi poate da, eu nu. O voce la fel de puternică, asemănătoare cu a Esmăi, însă mult mai dulce, mai suavă, mai caldă. Dansuri africane care i-a impresionat până şi pe guralivii din spatele meu. Toate cântecele aveau o temă menită să înduioşeze: pentru mama ei, pentru un prieten sau rudă care murise cu câteva zile în urmă, pentru ţara ei şi ce m-a impresionat pe mine cel mai mult pentru despăduririle din Africa. A încheiat cu o melodie dedicată politicii spunându-ne că s-a saturat de politica din ţara ei şi de politică din toată lumea. Oare noi nu?

Azi nu mai sunt concerte, dar o să mă duc să fac nişte poze şi poate pe la workshop-uri.

Ca o concluzie, pentru mine Plaiul a însemnat anul ăsta Farfarello. Îmi doresc ca la anul să fie invitaţi din nou şi dacă tot îmi pun dorinţe, fain ar fi să mai vină si Al Jawala.

Alte poze de la Plai, courtesy of Iubi.

Acum ceva timp se scria prin ziare că în Complexul Studenţesc au început să se închidă diverse fast-fooduri, pizzerii sau shawormerii din cauze de igienă. Am văzut şi eu în treacăt articolele care vorbeau la modul general, însă mi-a scăpat unul care distorsiona putin faptele, punandu-i un titlu nepotrivit . Mă, io câteodată nu-mi revin când mă gândesc la ce josnicii se dedau unii jurnalişti. Nu-mi revin şi nu pot să accept. Io înţeleg că în jurnalism, şi mai nou în blogging, tre’ să ai titluri care să atragă, care să determine cititorul să îţi citească articolul şi mai departe de primul rând. Da’ de acolo şi până la a dezinforma e cale lungă. Asta a făcut Adevărul scriind că pizzeria Napoleon a fost închisă. N-a fost închisă decât pentru o oră şi nu din cauze igienice, ci din cauză că o hârtie nu se lăsa găsită. După o oră, când a apărut, s-au deschis şi uşile pizzeriei pentru pofticioşi. Chit ca scrie mai jos in articol, nu toti citesc in intregime.

Aseară am fost pe-acolo şi am servit o pizza Prosciutto Formaggio şi a fost foarte bună. Fără gândaci, fără alte chestii care se bănuieşte, în urma articolului, că ar putea sălăşlui în blatul ei pufos.

Chestia care m-a impresionat pe mine şi care ar fi trebuit să impresioneze şi pe cei de la Adevărul e că bucătăria, mai exact locul în care se prepară pizzele e la vedere, în incinta sălii de mese. Deci dacă ai chef să te zgâieşti cum nenea bucătarul iţi pune ingredientele pe blat, n-ai decât, se întâmplă sub ochii tăi.

Read the rest of this entry &raquo

Aveam altă idee pentru postul de azi şi abia aşteptam să o scriu, dar socoteala de pe stradă nu se potriveşte cu cea din faţa calculatorului, după ce se verifică mailul, aşa că aman cu o zi-două ce voiam să vă spun.

Alina duce mai departe o idee a Radio Campusului, una foarte binevenită, cel puţin pentru noi timişorenii. Se referă la concertele care nu prea se întâmplă prin oraşul nostru, concertele alea mari, la care să se vândă biletele cu o lună înainte. În afara de Shakira şi câteva formaţii obosite de genul Boney M, Snap sau 2 Unlimited (care nici măcar nu mai erau în formula iniţială) sau cântăreţi precum Haddaway şi Jennifer Rush nu prea ne calcă nimeni prin urbe. Acuma nu zic că ăştia de mai sus nu-s ok, că îs, da’ am avea şi noi chef de artişti mai în vogă. Nu vorbesc despre concerte Sting, Madonna, U2, Mariah Carey, Robbie Williams sau Metallica pentru că ar fi utopic. Abia vin la Bucureşti, darămite la Timişoara. Şi probabil dacă s-ar opri la noi, probabil ar avea impresia că sunt tot în Ungaria, că la unii Ungaria se întinde până la Bucureşti.

În fine, ideea lepşei este să propunem formaţii care ar putea să ne cânte de ziua Timişoarei, adică pe 3 august. Atunci e, nu mă înşel, nu?

Propunerile mele ar fi:

Placebo – că tot au cântat în capitală.
Sunrise Avenue
Snow Patrol – and I stress that
Mika
Amy McDonald
Katy Perry
ATB – ştiu că a mai fost prin Timişoara, da’ numai în cluburi şi n-am ajuns deloc
Pink
Rihanna – de ce nu?
Royksop
Sugababes
The Killers
Lilly Allen
Morcheeba
Duffy
Alicia Keys
Christina Aguilera
Leona Lewis
Natasha Bedingfield
The Pussycat Dolls

La oricare dintre concertele astea m-aş duce. Şi încă şi la alea pe care nu mi le amintesc acuma.
Şi dacă ar fi să mă întind şi să mă gândesc numai la plăcerea mea proprie şi personală, aş renunţa la toate pentru un concert de 2 ore de-al lui Garou. Iui, iui.
Pentru că-i leapşă despre oraş, să răspundă la ea mademoiselle Dojo, Alice, Bloo, Răzvan, Horia şi Radu. + Andra cu dedicatie.

Ah si tot despre asta vorbind, poate maine dimineata in jur de 9 ma auziti la Radio Campus.

Oricât am încercat, nu pot să fiu turist în Timişoara. Nu o pot vedea cu alţi ochi, poţi să mă şi pici cu ceară. Chiar dacă nu îi cunosc toate străduţele, chiar dacă m-am rătăcit de curând printr-o zonă în care n-am mai fost (da’ bine că m-am rătăcit că am descoperit un parc frumos – ar trebui să îi fac poze), tot mi se pare familiar şi n-aş putea să mă simt pierdută în oraşul meu.
Am văzut că au apărut prin urbe nişte info-chioşcuri de-alea moderne în care ţi se prezintă oraşul sau poţi citi chestii de la primărie. Eu habar n-am ce-i cu ele exact, că nu m-am obosit să mă apropii de vreunul. Mi s-a povestit. Ştiu că sunt info-chioşcuri de-astea în mall şi parcă era unul şi la Universitate. Care ştiţi mai multe despre ele? La ce ne folosesc nouă timişorenilor sau la ce le folosesc turiştilor? Ce altceva se mai poate face cu ele, adică ce informaţii în afară de chestiile despre oraş s-ar mai putea pune pe ele? Întreb şi eu, că m-a lovit curiozitatea si mă preocupă soarta oraşului. )

Noroc cu spam email-urile, că aflu la timp de nişte chestii interesante ce se întâmplă prin Timişoara.
Printre ele şi acţiunea caritabilă a clubului LEO ce poartă numele „Dă o jucărie, fă o bucurie”. Mă tare bucur că s-a gândit cineva la aşa ceva pentru că am o mulţime de jucării pe care se aşterne praful si nu mă lasă inima să le arunc. Nu ştiam unde altundeva să le depozitez, aşa că majoritatea stau prin boxă sau le-am cărat la sat, unde adună praful de-acolo.
Da’ n-am zis încă nimic de evenimentul ăsta si mă port de parcă aţi şti despre ce vorbesc.

Deci, clubul LEO strânge jucării pentru nişte copii care nu pot să îşi facă rost de ele cumpărându-le. Noi, care am crescut deja şi ne împopoţonăm casa cu alte chestii nefolositoare, ne debarasăm de ele cum putem în timp ce copilaşii ăştia s-ar juca cu ele.

In perioada 25 – 31 mai, la Iulius Mall, la standul LEO se adună jucăriile.
Orarul e in felul următor:
25 – 29 mai intre orele 17 – 22
30 – 31 mai intre orele 12 – 22

Dacă nu era dl. Ioan T. Morar n-aş fi ştiut că azi era zi de pedalat. Ştiam că urmează să fie, da’ am uitat şi nici nu mi-am notat (ca babele) în agenda telefonului să nu care cumva să uit. Bine că am mai răsfoit blogurile şi-am aflat la timp. Aşa că mi-am lăsat durerile facerii de-o parte, mi-am umflat roţile, i-am făcut băiţă Konsuelei şi pe-aici ţi-e drumul până spre platoul Timco de vis-a-vis de Billa. Asta după ce m-am asigurat că am cu cine mă întâlni pe-acolo. Dintre bloggeri au semnat condicuţa Richie, Cristi, Solarian şi Luci. Păcat că nu ne-am strâns mai mulţi, da’ tot e bine şi aşa. Spre deosebire de data trecută (care mi-a plăcut mai mult), ediţia asta a fost mai mediatizată. Multe persoane publice şi politice au participat la marşul bicicliştilor pentru a atrage atenţia autorităţilor timişorene să ne înzestreze trotuarele cu mai multe piste verzi pentru cei ce se deplasează pe două roţi. Începând cu dl. Emil Cristescu, iniţiatorul mişcării Verde pentru biciclete, continuând cu personalităţi politice printre care şi Daciana Sârbu, cu mari sportivi ai României: Elisabeta Lipă, Doina Ignat, Viorica Luchian şi până la vedete de televiziune: Geanina Corondan, Ernest, Florentina Opriş şi Gabriel Fătu, trecând prin muzica românească reprezentantă de Mihai de la Hi-Q, Celia şi Dinu Maxer, prin muzica populară: Nicoleta Voica şi prin literatură, Ioan T. Morar, Verde pentru biciclete a numărat in jur de 1300 de participanţi. Parcă atâta am auzit eu strigându-se la microfon, dar cifrele exacte le aflam când se termină numărătoarea de pe hârtii. Deşi se poate să nu fie nici ea exactă pentru că, participanţi au fost destui şi nu s-au trecut pe nici o listă şi nici n-au semnat nimic. Printre care şi eu.
Ce pot să mai zic? Mă bucur că se întâmpla chestii de-astea, sper să aibă un ecou şi cei de care depinde schimbarea să o facă posibila.
In imagini cam aşa a arătat:

Biciclete pentru politistii comunitari

Cristi

Luci

Solarian

Emil Cristescu

Daciana Sarbu

Elisabeta Lipa

Doina Ignat

Geanina Corondan

Ernest

Florentina Opris

Mihai de la Hi-Q

Celia

Ioan T. Morar

Richie, imi pare rau, da’ n-am poze cu tine. Nici cu mine. Prin bunăvoinţa lui Cristi, iaca şi poză cu Richie şi cu mine.

În Unirii, cu Andra, prietenii ei, prietenii mei, pe întuneric. Momentul stingerii luminilor a făcut mânuţa de oameni strânşi acolo să se zgâiască la stele prin telescop să aplaude şi să chiuie. Am văzut Saturnul cu inelul lui şi m-am minunat cât de poluată e Timişoara că nici pe semi-întuneric nu se văd stelele. A fost totuşi frumos.