September 29th, 2007
Na, iacata-ma-s returnata acasa. Cele mai extreme doua zile din viata mea m-au tintuit la pat si abia pot sa mai scriu de febra musculara ce am acumulat-o inclusiv la falange.
Imi pare rau, rau, rau ca n-o sa va pun acum pozele, dar am un motiv intemeiat: cele mai faine nu le-am primit inca. Astept ziua de luni cand o sa pot sa va arat cum m-am catarat pe stanci, cum m-am scoborat cu/in rapel si cum am traversat o râpă pe funie. V-am facut curiosi?
Na bine, hai ca pun macar cateva sa vedeti ce ditamai rucsacul am avut de carat, ce față aveam dupa o noapte de dormit sub o tenta(tiva de cort), dar mai ales ce frumuseti de munti avem in tarisoara noastra draga.
Pe scurt acest team building a insemnat:
- zona Herculane – Muntii Mehedinti, Valea Țâsnei
- un traseu destul de greu de parcurs, cu multe stanci de urcat, si cateodata un suiș destul de abrupt
- prima data cand am urcat un munte cu rucsacul in spate
- prima data cand am dormit in tenta, adica in aer liber, in sac de dormit
- prima data cand am stat de planton la foc, sa nu se stinga si sa nu ne fure un caine mancarea (norocul meu – am stat doar de la 12 la 1 jumate noaptea )
- prima data cand am facut alpinism – mi-a fost o frica de am zis ca mor, dar totusi am indraznit sa urc prima, dupa ce o colega abandonase. Nu mi-am rupt nicio unghie, ceea ce m-a bucurat mult de tot. Da’ mi-a fost frica de n-am mai stiut de mine.
- prima data cand am coborat in rapel de la 25m, fara picioare pe stanca, doar cu funia coordonandu-mi coborarea. Aia a fost asa de fain, m-as mai fi dat o data, dar a trebuit sa plec. Si la inceput mi se facuse brusc rau de inaltime.
- am descoperit parti bune si parti mai putin bune la colegii mei
- n-am ras prea mult
- mi-am pierdut unul din ingerii pazitori.
Si cam atat. Va mai povestesc la primirea pozelor.
September 03rd, 2007
Am vazut aseara primul documentar. Pentru cei care nu stiu, in Bowling for Columbine este vorba despre liceul Columbine, unde doi adolescenti si-au impuscat 12 colegi si un profesor (daca imi aduc aminte exact) si au tras 900 (!!!) de gloante in ceilalti elevi. Documentarul vizeaza dreptul de port arma acordat oricui si vinderea lor cu o usurinta inimaginabila. Paranoia americanilor e dusa la extrem, frica alimentata neobosit de canalele media si de politicieni ii face pe majoritatea sa doarma cu pistoale sub perina. Socant cat de libertini sunt in manuirea armelor si instigarea la omor, carora ei ii spun “self defence”. Este incredibil cum un pusti de 18 ani nu are voie sa intre intr-un club pana la 21 de ani, dar are voie sa isi cumpere o arma sau sa isi ia carnetul de conducere la 16. Un copil de 6 ani a omorat o fetita de 4, cu pusca unchiului sau aflata la indemana celui mic. Am ramas uimita de cat de “brainless” (sa ma exprim pe limba lor) sunt locuitorii acestei Mari Puteri a lumii. Parca nu sunt in stare sa gandeasca cu mintea lor, cu capul lor. Se lasa influentati si prostiti in cel mai banal mod, fara sa stea sa cugete oleaca la sfaturile pe care le debiteaza prezentatorii de stiri.
Mai multe aspecte, detalii, comparatii cu alte popoare si fapte relevante le gasiti in film.
Dupa ce vedeti si Sicko, ultimul documentar al lui Moore, poate o sa va bucurati, la fel ca mine, ca traiti in Romania.
Aici voiam sa ajung de fapt. Eu oricum eram fericita si mandra cateodata ca sunt romanca si ca traiesc aici, si nu ma deranjeaza in mod deosebit unele lucruri de care unii se lamenteaza neincetat. Ma enerveaza si pe mine, tip, urlu, injur, dar imi trece, ma resemnez. Pot sa spun ca pe mine, singurul gand care ma sperie cu adevarat, ma ingrozeste si ma face sa fiu atenta mai la tot pasul e cel al accidentului de masina. Nu ma uit tot timpul in spatele meu seara cand merg pe strada. Nu mi-e frica la gandul sa ies neinsotita, nu ma tem de violuri si nici ca as putea fi impuscata. Nu zic ca n-au fost cazuri, nu zic ca societatea romaneasca e mai breaza sau ca nu se intampla si la noi tot felul de crime. Imi e de ajuns sa ma uit la stirile de la ora 5. Poate sunt eu prea naiva sau prea increzatoare in semenii mei, romanii. Dar reactia pe care am avut=op la sfarsitul vizionariia fost una de bucurie ca nu sunt si nu voi fi de-a lor.
Ma gandeam la proasta imagine pe care o au romanii in Europa, ca in America nu prea se stie de existenta lor. Suntem hoti, cersetori, tigani, dar mai mari criminali si infractori ca americanii nu suntem si ma indoiesc ca vom fi vreodata.
Ma astept sa imi sairiti in cap cu tot felul de argumente, dar sincer va spun ca niciuna nu ma va face sa imi doresc sa ma mut in State sau sa parasesc Romania pentru alta destinatie. Oricata scarba mi-ar provoca ea uneori.
July 06th, 2007
Atata timp cat dragostea si cariera vor exista, controversata alegere intre ele nu se va sfarsi. Cati dintre noi nu au fost pusi in fata situatiei de a alege intre a ramane cu persoana iubita sau a se muta in alt oras/tara pentru a se realiza profesional. Discutam acum cateva zile cu o prietena care se confrunta cu alegerea asta si ieri cu alta prietena care trece prin alegerea asta. Povestile sunt diferite, pentru ca in cazul primei prietene e vorba de ea, de plecarea ei in alta tara pentru a fi cu iubitul ei sau de ramanerea ei aici, unde isi poate face cat de cat o cariera (daca puteti accepta ca si in Romania poti sa iti faci o cariera). In cazul prietenei de ieri, prietenul ei e plecat pentru o cariera si ea a ramas aici sa isi termine scoala, sa acumuleze o oarecare experienta in serviciu si abia peste un an va fi libera sa il urmeze. Relatiile continua si in prezent, desi s-ar spune ca ambele au ales oarecum cariera sau scoala. Sunt totusi relatii solide, care n-au inceput nici acum 3 luni, nici acum un an, sunt relatii de ani de zile, bazate pe incredere. Astea erau doua exemple fericite (cat de cat).
Ce te faci insa cand trebuie musai sa alegi una dintre ele, cand n-ai cum sa le ai pe amandoua. Ce faci daca trebuie sa pleci tu si sa il lasi pe celalalt aici? Ce faci sau ce crezi cand pleaca celalalt si te lasa pe tine in urma?
O singura data in viata (pana acum) mi-am pus cu adevarat problema asta cand exista (vaga) posibilitate sa plec in Australia. Era vorba de un interviu online si vedeam in fiecare saptamana cum reusesc sa trec de toate probele pana am ajuns in fata apelului telefonic. Urma sa dau raspunsul si sa fixez o ora la care sa ma sune cei de acolo si sa fie totul oarecum live. Am cam tras de timp si am trimis mailul dupa 4 zile, motivand ca n-am avut conexiune la internet, ceea ce era obviously o minciuna. N-am mai primit nici raspuns, nici telefon, (poate era o vrajeala, dar asta n-are importanta in discutia noastra), dar zilele alea mi-am dat seama ca nu vreau sa plec. In primul rand pentru ca n-am vrut sa plec din Romania, il al doilea rand pentru ca ramaneau toti aici si eu as fi plecat singura.
Banii nu sunt atat de importanti pentru mine incat sa imi spal sufletul in asa hal si sa imi calc pe inima pentru un trai mai bun dar departe de ceea ce de fapt inseamna viata pentru mine. N-am sa plec niciodata din Romania de buna voie si nesilita de nimeni. Asa cum e ea, e tara mea si voi ramane cu ea pentru totdeauna.
June 01st, 2007
Va rog sa tratati acest post cu maxima seriozitate pentru ca ce urmeaza sa va povestesc ma indurereaza peste masura.
Ieri, in jurul orelor 16, cand am iesit de la serviciu, am constatat cu stupoare disparitia unui obiect foarte drag mie. Bicicleta mea roz a fost FURATA !!! Desi am fost prevenita ca lucrul acesta s-ar putea intampla, ma gandeam si replicam : cine sa vrea sa fure o bicicleta roz, uratica si out-of-trend. Eh, uite ca s-a gasit cineva. Ne-a despartit in modul cel mai brutal, fara sa apucam sa ne luam ramas bun una de la cealalta. Cine stie pe unde o fi saraca, cine se plimba cu ea si cum e tratata. Eu aveam grija de ea, i-am pus si bec nou, desi cam slabut (ii promisesem unul mai puternic). Acum, a trebuit sa scot cheita de la lacat din legatura de chei si sa ma gandesc cu tristete ca voi merge la lucru pe jos si nu voi mai face miscare asa cum imi place cel mai mult. I shall miss you forever, pinkiiiieeeee.
In alta ordine de idei : cum mama dracului se poate intampla sa ti se fure bicicleta din fata cladirii C.E.C.-ului, ditamai institutia de stat, cu portar cu tot si cu politie rutiera zilnic facandu-si rondul prin fata ei ? Bicicleta mea era legata de un gard, la 1 m de cladire, la vedere, si ziua in amiaza mare, mi-o fura, for crying out loud !!!
Nu credeam ca se poate intampla asa ceva, pe cuvant ! Daca era legata in spatele unui bloc, intr-o zona rau famata, noaptea, in boscheti sau mai stiu eu ce alte posibilitati din astea obscure, dar era ziua ! Intre orele 8 si 16. Am sunat la Politie si probabil voi face o plangere dupa-masa.
I miss my pinkie.
May 29th, 2007
Zilele astea se repeta unul dintre momentele cand patriotismul meu da pe dinafara si ma simt mandra ca sunt romanca. Asta se datoreaza faptului ca « Romania shines at Cannes ». Demult nu am simtit o astfel de mandrie pentru tara mea. Alte momente care mi-au provocat asemenea sentimente au fost cele de la Jocurile Olimpice, cand la gimnastica intregul podium a fost rosu, galben si albastru (superb moment), pe la Eurovision cu Luminta Anghel (se putea si mai bine), si au fost mai multe, dar acum nu mi le amintesc decat pe astea.
Revenind la Palme d’Or, nu am constientizat niciodata importanta acestui Festival de la Cannes, mi se parea o copie palida a Oscarului. Dar cred ca de anul asta, cand vad cat credit i se acorda, si mai ales ca invingatorul suprem e Cristian Mungiu, parca il vad in alta lumina. Probabil nu i-am acordat aceasta importanta pentru ca nu prea ma pasioneza filmele non-hollywoodiene. Si cum aici se premiaza filme nu foarte cunoscute si mediatizate, nu prezenta nici Festivalul nici un interes.
Sincer, nici filmele romanesti mai noi, nu prezinta un interes prea mare pentru ca mi se par toate inspirate din anii comunismului, din latura obscura a poporului nostru. In filmele romanesti, care nu stiu daca ati observat dar sunt cam fara linie melodica (cel putin cele pe care le-am vazut eu), se trateaza subiecte cum ar fi : inchisoarea, avortul, hotia, revolutia, prostitutia, infractorii, armata, de parca doar atat ar fi in tara asta. Filmul romanesc care mi-a placut cel mai mult a fost Legaturi bolnavicioase. A fost altceva, ceva cu care Romania nu era obisnuita si ceva redat atat de real incat n-a parut ridicol. Dar sa speram ca o sa avem si alte subiecte pe care sa le punem pe pelicula, ceva mai optimist…
Na, iacata-ma-s returnata acasa. Cele mai extreme doua zile din viata mea m-au tintuit la pat si abia pot sa mai scriu de febra musculara ce am acumulat-o inclusiv la falange. 
Imi pare rau, rau, rau ca n-o sa va pun acum pozele, dar am un motiv intemeiat: cele mai faine nu le-am primit inca. Astept ziua de luni cand o sa pot sa va arat cum m-am catarat pe stanci, cum m-am scoborat cu/in rapel si cum am traversat o râpă pe funie. V-am facut curiosi? 
Cele mai comentate