Pentru ideea acestui articol am găsit cel puțin trei titluri care i s-ar fi potrivit, însă cel ales exprimă cel mai bine ce vreau să spun.

Când ne-am întors de la Munchen – de fapt, mai corect spus, în timp ce eram încă acolo – în mintea și sufletul meu a încolțit o dorință. Aceea de a părăsi România. Și a încolțit atât de tare că mă suprinde și pe mine. Deja nu mă mai gândesc la emigrare în termeni de „dacă”, ci de „când”. Nu e zi care trece fără să nu apară noi și noi motive care să mă încurajeze să plec. Dar cea mai și cea mai puternică motivație a mea îmi e dată de vizita săptămânală la mama mea.

Nu v-am mai povestit demult despre ea, despre cum e în centrul de îngrijire, despre cât de tristă e atmosfera de-acolo și despre cum mi se strânge inima în fiecare vineri când mă duc s-o văd. Ce rost are? Toată lumea știe că în spitalele și insituțiile statului nimic nu e roz. În 8 luni de când e acolo, starea mamei mele s-a degradat înfiorător de mult. Deși are 54 de ani arată ca de 70, a slăbit, s-a sucit de spate și vineri a căzut la pat. Nu e vina nimănui de acolo, nu mă înțelegeți greșit. Personalul se poartă frumos, au grijă de ea și de toți bătrânii și bolnavii instituționalizați acolo. Au activități, au program, au televizor, au o curte mare în care se pot plimba și au 2 infirmiere care să aibă grijă de ei. 2. Două. La 40 de bolnavi. Asta e buba cea mare și nu e din cauza centrului, ci din cauza sistemului, din cauza legilor, din cauza statului, din cauza conducătorilor. Da, pentru degradarea stării de sănătate a mamei mele învinuiesc sistemul ăsta infect care nu e în stare să pună la dispoziția a 40 de bolnavi mai mult de două infirmiere. mai mult…

Căutătorii de povești m-au inspirat tare mult. Așa că am plecat cumva și eu în căutarea unora pe care voiam să le aflu. Am rugat-o pe Sonia, mama Ancăi să-mi povestească despre Hunedoara de altă dată. Povestea nu e una veselă, dar superb povestită, cu emoție și cu optimism:

Prima întâlnire

L-am cunoscut în vara anului 1984. Nu a fost dragoste la prima vedere. Părea civilizat, dar mirosea un pic ciudat și era destul de murdar, croit cam din topor, lipsit de eleganță, murmurând surd și în clipele în care ar fi trebuit să fie tăcut. I-am acordat, necondiționat, circumstanțe atenuante. Nu era doar un obișnuit (în acele vremuri) oraș muncitoresc. Era orașul trecut la rubrica domiciliu în buletinul viitorului meu soț. mai mult…

A trecut și Ziua Națională, a trecut și parada, dar eu mă mișc mai greu. Așa că abia azi vă arăt poze de la paradă, că ieri am fost și eu pentru prima oară la un astfel de eveniment. Și mi-a plăcut tare mult. Nu-s patrioată doar de 1 Decembrie, am mai scris pe ici, pe colo despre cât iubesc România. Și oricâte s-ar întâmpla, n-o urăsc pe ea, îi urăsc conducătorii și uneori locuitorii. Că nu e vina ei că a căzut pe mâinile cui nu trebuie. Nu e vina ei că toți caută să se îmbogățească și pe ea o lasă în plata Domnului, nu e vina ei că munții și marea, codrii și câmpiile nu contează deloc pentru cei care ar trebui să le valorifice. Dar astea-s discuții lungi, nu le începem, că nu le vom încheia niciodată. mai mult…

Vă spuneam pe la începutul săptămânii că sâmbăta trecută am vizitat Mănăstirea Prislop din judeţul Hunedoara. Azi vă arăt şi poze. Adevărul e că nu prea ştiu ce să vă spun despre ea. Nu mă refer la istoricul ei, la ctitori sau la poveştile despre Arsenie Boca, Sfântul Nicodim sau Domniţa Zamfira, ci la impresiile pe care mi le-a lăsat. Aspectul nu m-a impresionat foarte tare, nu după ce-am văzut Mănăstirea Bârsana din Maramureş. Sau Cozia sau Curtea de Argeş. Nici povestea ei nu-i una nemaipomenită. Totuşi, plimbarea până acolo a fost plăcută. Vă las cu pozele. mai mult…

Știu că au trecut deja două zile de când am predat Renault-ul Alinei și lui Răzvan, dar fiți miloși cu mine, am fost varză. De oboseală. Am plecat spre Cluj singură, marți dimineața la ora 8 și-am ajuns acolo la ora 14:30. Iar noaptea, la ora 00:46 am avut tren înapoi spre casă. Chiar dacă am venit la cușetă și am dormit aproape tot drumul… după o zi de lucru, numai să scriu nu am mai fost în stare. mai mult…

La sfarșitul anului, când voi scrie postul cu retrospectiva finală a lui 2012, trebuie neapărat să notez undeva că acesta a fost cel mai PLIN weekend al lui. Atâtea am făcut în 3 zile că am avut impresia că am mai avut un concediu și că a durat mai mult de-o săptămână.

Vineri mai mult…

Am tot scris și-am tot șters. Și dup-aia iar am scris și iar am șters. Pentru că e greu să-ți dai seama cum să începi sau cum să te apuci de un text în care trebuie să scrii despre tine că ești mândru și onorat. Că prea sună a laudă, poate chiar și a surplus de patos când spui pe blog că ai fost ales să porți o torță pentru Jocurile Olimpice.
mai mult…

Acum îmi dau seama că am făcut o promisiune pe care n-am respectat-o. Îmi repar greşeala, mai ales că azi e ziua ei* şi mă iartă. Maldita m-a întrebat mai demult care e locul meu preferat din România şi i-am zis că îi răspund la leapşă când m-oi întoarce şi după ce voi fi cunoscut mândra noastră ţară, cel puţin prin părţile ei esenţiale. Acum că m-am întors, deşi n-am reuşit să văd tot ce mi-am propus, îi pot totuşi răspunde la întrebare şi cam bănuiesc io că ştiţi deja care e răspunsul: locul meu preferat din  România e Bâlea Lac şi drumul până la el. Şi mai precis de-atât e chiar porţiunea aia în care încep să se întrevadă culmile Negoiului şi Moldoveanului, poalele lor şi şerpuirea şoselei. Nu mi s-a întâmplat să mi se taie respiraţia când văd un peisaj de când am văzut Plaça d’Espana din Barcelona sau Bari Gottic. mai mult…

Mulţi dintre voi au spus în comentarii că se vede pe noi că ne-am simţit bine şi că ne-am întors cu bateriile încărcate. Asta e adevărat doar pentru cele 4 zile despre care v-am vorbit şi despre a cincea, despre care o să vă povestesc azi. Pentru că din noaptea ei, totul s-a sfârşit. Concediul nostru a continuat la spital. Dar, să nu vă stric surpriza, că mai am un lucru frumos să vă povestesc.

Aşadar, a cincea şi a şasea zi trebuiau petrecute la Lacul Roşu. Am ajuns seara în jurul orei 22:30 într-o zonă extraordinar de frumoasă, unde mi-ar fi plăcut să stau mai mult de 2 zile, dacă se putea face baie în lac şi daca, evident, nu se întâmpla ceea ce avea să se întâmple. Am avut cazare la Vila Alex, extrem de curata şi de frumoasă, iar doamna de acolo, pe care nici nu ştiu cum o cheamă, este de nespus de primitoare şi amabilă. Aşa cum trebuie să fie o gazdă.

mai mult…

Încet, încet ne apropiem de sfârşitul concediului nostru, aşa că o să vă vorbesc azi despre a III-a şi a IV-a zi, lăsând “the best” for last.

Conform hărţii şi planurilor, a treia zi, marcată cu roşu pe minunatul traseu, am plecat din Făgăraş spre Bran, unde aveam să vizităm Castelul lui Ţepeş, Cetatea Râşnov şi bonus, Braşovul, care fusese şi el eliminat în preliminarii.

Castelul Bran – dorinţa de a-l vedea s-a născut când am fost la Castelul Corvinilor. Nu ştiu din ce motiv, da’ nu faptul că Ţepeş a locuit acolo şi că e faimos pentru legenda lui Dracula mi-au stăruit în minte, ci faptul că Natalia Oreiro şi-a filmat acolo un videoclip. Da, destul de ciudat… Ce pot să vă spun ? Intrarea e 25 de lei parcă, şi taxă foto nu există. De-aia am şi exagerat cu pozele. Partea nasoală e că lumea intră buluc şi încăperile sunt foarte strâmte. Tre’ să aştepţi mult sau să te rogi de alţii să stea dacă vrei să faci o poza fără capete, mâini sau jumătăţi de oameni. În fântâna din curte am aruncat un bănuţ şi mi-am pus cea mai arzătoare dorinţă. Om vedea cât noroc am.

mai mult…