Acum îmi dau seama că am făcut o promisiune pe care n-am respectat-o. Îmi repar greşeala, mai ales că azi e ziua ei* şi mă iartă. Maldita m-a întrebat mai demult care e locul meu preferat din România şi i-am zis că îi răspund la leapşă când m-oi întoarce şi după ce voi fi cunoscut mândra noastră ţară, cel puţin prin părţile ei esenţiale. Acum că m-am întors, deşi n-am reuşit să văd tot ce mi-am propus, îi pot totuşi răspunde la întrebare şi cam bănuiesc io că ştiţi deja care e răspunsul: locul meu preferat din România e Bâlea Lac şi drumul până la el. Şi mai precis de-atât e chiar porţiunea aia în care încep să se întrevadă culmile Negoiului şi Moldoveanului, poalele lor şi şerpuirea şoselei. Nu mi s-a întâmplat să mi se taie respiraţia când văd un peisaj de când am văzut Plaça d’Espana din Barcelona sau Bari Gottic. mai mult…
Archive for the Category "in ţara tomatei"
Mulţi dintre voi au spus în comentarii că se vede pe noi că ne-am simţit bine şi că ne-am întors cu bateriile încărcate. Asta e adevărat doar pentru cele 4 zile despre care v-am vorbit şi despre a cincea, despre care o să vă povestesc azi. Pentru că din noaptea ei, totul s-a sfârşit. Concediul nostru a continuat la spital. Dar, să nu vă stric surpriza, că mai am un lucru frumos să vă povestesc.
Aşadar, a cincea şi a şasea zi trebuiau petrecute la Lacul Roşu. Am ajuns seara în jurul orei 22:30 într-o zonă extraordinar de frumoasă, unde mi-ar fi plăcut să stau mai mult de 2 zile, dacă se putea face baie în lac şi daca, evident, nu se întâmpla ceea ce avea să se întâmple. Am avut cazare la Vila Alex, extrem de curata şi de frumoasă, iar doamna de acolo, pe care nici nu ştiu cum o cheamă, este de nespus de primitoare şi amabilă. Aşa cum trebuie să fie o gazdă.
Încet, încet ne apropiem de sfârşitul concediului nostru, aşa că o să vă vorbesc azi despre a III-a şi a IV-a zi, lăsând “the best” for last.
Conform hărţii şi planurilor, a treia zi, marcată cu roşu pe minunatul traseu, am plecat din Făgăraş spre Bran, unde aveam să vizităm Castelul lui Ţepeş, Cetatea Râşnov şi bonus, Braşovul, care fusese şi el eliminat în preliminarii.
Castelul Bran – dorinţa de a-l vedea s-a născut când am fost la Castelul Corvinilor. Nu ştiu din ce motiv, da’ nu faptul că Ţepeş a locuit acolo şi că e faimos pentru legenda lui Dracula mi-au stăruit în minte, ci faptul că Natalia Oreiro şi-a filmat acolo un videoclip. Da, destul de ciudat… Ce pot să vă spun ? Intrarea e 25 de lei parcă, şi taxă foto nu există. De-aia am şi exagerat cu pozele. Partea nasoală e că lumea intră buluc şi încăperile sunt foarte strâmte. Tre’ să aştepţi mult sau să te rogi de alţii să stea dacă vrei să faci o poza fără capete, mâini sau jumătăţi de oameni. În fântâna din curte am aruncat un bănuţ şi mi-am pus cea mai arzătoare dorinţă. Om vedea cât noroc am.
Aţi văzut deja traseul concediului nostru, da’ încă nu-i tot misterul dezvăluit. Să vă zic ce s-a întâmplat în continuare.
Acum că stau să evaluez şi să trag concluzii, a doua zi a fost cea mai frumoasă. Pentru mine cel puţin, chiar dacă am avut parte de nişte nervişori provocaţi de unii bizoni din trafic care nici măcar un lăcaş de cult nu pot respecta, darămite pe semenii lor. Obiectivele din ziua II sunt marcate cu mov-albastriu.
Râmnicu Vâlcea – Schitul Ostrov – Mănăstirea Cozia – Mănăstirea Curtea de Argeş – Transfăgărăşanul – Cetatea Poienari – Barajul Vidraru – Bâlea Lac – Făgăraş
Schitul Ostrov este o bisericuţă mică mică, situată pe o insulă de pe Olt (aşa am bifat cel de-al doilea râu important al ţărişoarei noastre), care are o grădină cu atât de multe flori încât de data asta chiar mi-au plăcut – eu nu sunt cea mai înfocată fană a florilor. poze
Decât să tot scriu pe twitter reply-uri şi sentimente ce-mi trec prin suflet, mai bine mă pun să scriu un post. De tristeţe, de durere, de abandonare, de trădare, de nesimţire, de însingurare, de dorinţă de a pleca şi lăsa în urmă Timişoara mea iubită.
Am spus de sute de ori că oraş ca Timişoara nu-i niciunde în lumea asta. Când vine vorba de patriotism, aici, în nucleul ăsta se concentrează toată iubirea mea. Aşa cum plâng când aud imnul, aşa plâng şi acum că amintirea morţilor din decembrie 1989 e călcată în picioare.
Am avut şase ani, dar îmi aduc aminte perfect frica şi exaltarea oamenilor care urlau în stradă, a părinţilor mei când le străluceau ochii la perspectiva înlăturării comunismului, la ideea libertăţii, la ideea unui viitor mai bun. Trăim în viitor şi Timişoara, după 20 de ani, scandează DIN NOU „Jos comunismul”. Spunea Petre pe twitter: „Timişoara nu e şi n-a fost proBăsescu, dar întotdeauna a fost şi va fi antiroşu. Aşa zicea şi cineva pe Antena 3: „poate să vină oricine, dacă face parte din PSD, Timişoara îi va întoarce spatele”.
Ei, se pare că Timişoara e supusă lui Ciuhandu şi el dispune de ea cum îi pică bine. Ce contează ca timişorenii nu l-au votat pe Geoană, ce contează că noi, locuitorii, noi care suntem adevărata Timişoara, nu îl vrem şi nu îl vom accepta niciodată ca preşedinte? Ce contează că am avut încredere în primarul nostru, mult invidiat? Ce contează că ne place să ne numim „primul oraş liber” când primarului nostru i se rupe de noi?
Azi mi se rupe inima pentru Timişoara mea, azi sunt mai convinsă ca întotdeauna că vreau să plec de-aici, s-o părăsesc, să nu mă mai subjug sistemului.
Aş participa la o revoluţie, dacă ea ar începe, dar nu sunt sigură că aş vrea să mor pentru Timişoara sau pentru România.
Cât despre Ciuhandu,… domnule primar, ne-aţi trădat!
UPDATE
Pareri cu care rezonez au emis: Mircea Popescu, Khris, Costi Rogozanu, Radu Pavel Gheo, Anne-Marie Blajan, Dan Popa, Petre Nicoara, Florin Puscas, Arana, Ovi, tac’su, Dan Patrascu, Sirg, Alisim, anatati, Horia, Mafia din Timisoara, Did.(va mai urma, probabil)
Incet, incet, lucrurile par sa se miste si in Romania. Incet, incet mentalitatile se schimba, oamenii invata de la straini, se lasa educati de filme, de documentare, renunta la prejudecati si uneori devin mai buni. Astazi, ma inclin in fata familiilor indurerate de moartea celor apropiati care in momentul in care inima nu le mai bate sunt nevoiti sa ia o decizie. Printre lacrimi, biciuiti de amintiri insorite despre cei ce i-au parasit, hotarasc sa salveze alte vieti amenintate de doamna cu coasa. Hotarasc sa doneze organele celui caruia nu-i mai folosesc.
In conceptia mea, acesta este unul dintre gesturile supreme de umanitate. Nu multi sunt cei care sunt capabili sa isi lase mortul ciopartit, sa ii lase pe doctori sa se infiga cu cutitul in ei asemeni ciorilor in starvuri. Pentru ca asa gandesc unii care nu sunt de acord cu donarea de organe.
Am mai spus aici si mi-am exprimat aceasta dorinta in fata parintilor: „daca o fi sa mor inainte sa imi fac un testament, va rog donati-mi organele, salvati alte vieti, ardeti-ma si risipiti-ma pe un munte.” Bineinteles ca s-au oripilat, si maica-mea mai ca nu m-a pleznit peste gura, ea nefiind de acord cu incinerarea. Bine ca tatal meu are aceleasi aspiratii ca si mine. Imi pare rau ca sunt macabra, dar in ziua de azi si moartea e artificiala. Nu mai mor oamenii din cauze naturale, ca da prea repede o masina peste ei sau dau ei cu masina intr-un pom.
Dar ca sa revin la ideea postului, ma bucur sa aud la stiri ca in tara noastra se petrec tot mai multe operatii de transplanturi de organe provenite de la oameni aflati in moarte cerebrala. Ma bucur sa aud ca altii au sansa unui nou inceput si asta doar datorita familiilor care in durerea lor, se gandesc si la durerea altora. Ma inclin in fata lor.
In primul rand asta este o exceptie. Mi-am facut o regula din a NU scrie despre evenimentele de care vorbeste toata lumea; n-am scris despre Elodia, n-am scris despre baiatul ala care s-a sinucis pentru profesoara sa de romana, n-am scris despre 1 Iunie sau despre alte sarbatori din gura lumii. Pentru ca mai toata lumea scrie despre ele, si n-are nici un rost sa veniti aici si sa mai cititi inca o data despre aceleasi lucruri.
Nici azi n-as fi vrut sa vorbesc despre ziua Romaniei, dar o leapsa de la Dida ma obliga intr-un fel. E drept ca puteam sa o fac peste 2 zile, saptamana viitoare sau anul ce vine, daca voiam sa fiu altfel. Problema e ca nu vreau. Nu vreau si nu sunt in stare sa fac aceasta leapsa care imi cere sa ii dedic Romaniei cateva versuri… Nu pot din cauza ca nu am inspiratie si pentru ca nu imi place sa imi irosesc cugetarile pe ceva ce oricum nimeni nu ia in seama. Ma simt un pic constransa sa insir niste vorbe pline de patos sau lacrimogene in care problema nu e ca nu le cred eu (pentru ca eu imi iubesc tara), dar in afara de mine nu mai crede nimeni in cuvintele mele. Si pentru motivele astea refuz. Imi pare rau, Dida, dar o dau mai departe. Cine crede si are impresia ca vorbele lui ar putea schimba ceva in tara asta aceia ar trebui sa ii dedice poeme si sa ii fie concurent lui Eminescu. Poate ar trebui sa incerce Nastase, Iliescu sau alti politiceni care au blog*.
* e prima data cand intru pe blogurile lor si singura data cand vor aparea la mine pe blog.
Sta intinsa pe spate cu picioarele in sarea marii si cu mainile rasfirate peste culmile intepatoare ale muntilor. Ca si cand ar astepta pe cineva sa se intoarca, sa ii vina in ajutor. Pare rastignita, dar de fapt vrea macar o imbratisare de linistire, macar una care sa ii dea voie sa se resemneze. Isi doreste infinit de mult sa inteleaga. Sa inteleaga de ce copiii ei o parasesc, de ce a crescut la sanu-i hoti, criminali, mincinosi, violatori si cersetori. De ce mandriile ei au uitat-o si au lasat-o pe mana unora care o batjocoresc si o fac sa ii fie rusine ca exista. Cu toate astea, e mama lor, ii tine inca in bratele ei, imprejurul ei, in ea. Ii poarta in pantece si le permite sa o loveasca pana ii dau lacrimile. Chiar daca ei se joaca in vecini mocirlindu-i numele, denigrand-o ca pe o curva de cea mai joasa clasa, ii iarta si nu ii cearta.
Fusta ei e numai zdrente de la cat au sfartecat-o plozii , sufletul ii e prea gaurit pentru a mai putea pastra un strop de iubire solida. I l-au otravit cu minciuni si cu promisiuni ce nu se vor adeveri niciodata. A continuat sa ii creada, dar nu mai poate. Nu mai lupta, nu-i mai pasa.
Romania e parasita si sta cu picioarele in apa rece a Marii ce-i inegreste inima.
Post inspirat de la Dan.
Dumnealui zice ca vrea sa stie care sunt cele 7 lucruri cu care ma lupt eu in Romania mea de zi cu zi. La Nicole am vazut ca ea a pus si 7 lucruri bune, care ii plac. Deocamdata, daca asa zice Catalin, ma rezum la alea rele. Daca e musai sa fac si cu bune, sa imi ziceti. 
- Violenta impotriva animalelor – pentru mine e cea mai arzatoare problema in momentul de fata, nici nu pot sa ma gandesc la altceva mai dureros acuma.
- Soferii de troleibuz si autobuz care nu mai deschid usile imediat dupa ce au plecat din statie, desi vad un om grabit alergand si implorand sa ii astepte.
- Drumurile nationale cu o singura banda pe fiecare sens de circulatie, desi e loc destul pentru inca una si de o parte si de alta (dar de ce sa mai evitam niste accidente si sa mai salvam niste vieti, cand putem sa lasam pomii aia de ornament sa se infiga vitezomanii in ei?).
- Noua lege tampita a ministrului invatamantului in care afirma ca daca iti pierzi diploma de licenta mai tre’ sa faci facultatea inca o data.
- Spitalele extraordinar de mizerabile si lipsite de echipament adecvat si medicamente necesare (n-au nici macar seringi, trebuie sa vina pacientul cu seringa si “fluturasul” de acasa).
- Lipsa de chef a unor vanzatori sau functionari publici carora li se pare o crima sa iti zambeasca si un act repugnabil sa iti vorbeasca frumos.
- Admiterea la facultate pe baza de dosare – mi se pare cea mai mare imbecilitate sa intri la facultate fara un examen. Orice prost e bun de student atata timp cat plateste.
Deci, daca e leapsa, sa se duca si la Lyna, la Carina si la Sky-Hunter.
- I.L. Caragiale – pentru ca desi e mort demult, ceea ce a scris in schitele si comediile lui ramane valabil pana in vremurile noastre. Un adevarat geniu al comicului de situatie.
- Piata Unirii din Timisoara – pentru ca e locul meu preferat si pentru ca acolo am impresia cateodata ca timpul a stat in loc.
- Obeliscul din Costinesti – pentru toate povestile de dragoste la care a fost martor
- Pestera Scarisoara – pentru ca desi n-am vazut-o niciodata, mi-a fost dat sa vad o pestera de gheata si asa ceva mi se pare absolut superb
- Muntii Apuseni – pentru ca acolo am vazut cele mai frumoase peisaje (dintre toti muntii autohtoni in care am fost, putini la numar)
- Sibiul – pentru ceea ce a insemnat el anul acesta, pentru transformarea lui de cand l-am vazut eu prima data si pentru Brukenthal
- Delta Dunarii – pentru ca este mormantul Dunarii si pentru unicitatea ei.
Pentru ca Cinabru si Ama s-au bucurat cand au primit prima leapsa, le-o dau si pe asta. Si pentru ca azi ma simt generoasa, sa o mai faca si: Andreea, Ela, Oby, Cami, Ellaida si Baghy (ca nu i-am mai dat o leapsa demult).
Cele mai comentate