Trebuie să iei o pauză. Și nu întotdeauna de la ce vrei, ci de la ce ceea ce îți provoacă plăcere.  Săptămâna trecută am lipsit de pe blog pentru că a fost unul dintre lucrurile care puteau fi ignorate fără să se întâmple ceva grav dacă n-o făceam. La fel au fost și călcatul rufelor și făcutul curățeniei și cusutul și uitatul la filme sau la seriale și cititul. Adică toate lucrurile care mă pasionează, care mă relaxează și care mă fac să mă simt bine. Problema nu era că vai, n-am putut eu să fac asta timp e o săptămână, problema e că de câteva săptămâni încoace iarăși a apărut nenorocitul ăla de cuvânt în vocabularul și în programul meu: „trebuie”. Și când sunt prea mulți de trebuie, încep să acumulez nervi, să nu mai trăiesc lucruri și, și mai rău, să nu mă bucur nici măcar de cele pe care le așteptam cu nerăbdare. Mintea mi se golește și în loc de vise, planuri, gânduri, trebuie să țin minte să fac nu știu ce, să mă duc nu știu unde, să programez ceva, să duc ceva undeva, sa iau ceva de undeva. mai mult…

Nu mai aștept până vineri să vă vorbesc despre un film, pentru că-s prea revoltată ca să las ideea să se piardă printre recomandări de film.

Deci, e vorba despre filmul Nothing but the Truth, cu Kate Beckinsale, Matt Dillon, Vera Farmiga și alte nume măricele. Filmul e inspirat din povestea jurnalistei Judith Miller, despre care poate știți că a preferat să facă  pușcărie decât să divulge numele sursei care i-a furnizat informații. Știam de întâmplare, nu știu însă prea multe detalii. Din ce-am citit pe Wiki, pe diagonală, filmul e destul de fidel realității. N-am săpat prea adânc după detaliul daca Miller are sau avea familie la momentul acestui eveniment, dar, de dragul discuției, să ne rezumăm la faptele prezentate în film. Care zice așa: mai mult…

Evenimente recente din viața mea mă duc din nou cu gândul la moarte. Sunt iarăși în locul ăla în care eram acum vreo doi ani, iarăsi cu sentimente de vină, cu remușcări și cu o grămadă de „nu știu ce să fac” ce-mi fac sufletul și mintea ferfeniță. Nu, n-am încredere că 2013 va fi un an bun, oricât de optimistă mi-ar plăcea să fiu. Și mi-am adus aminte de un link pe care l-am găsit pe blogul Ligiei și pe care l-am salvat în drafturi pentru a scrie cândva despre el. Azi e cândva-ul ăla. mai mult…

N-am mai scris demult despre probleme de cuplu, nu mi-am mai expus părerile vis-a-vis de anumite situații, da’ pentru că o discuție cu prietenele e mereu roditoare din punctul ăsta de vedere, o să-mi iau libertatea de a-mi expun teoriile apropos de subiectul ăsta. mai mult…

De când am blogul, cred că am avut cel puțin 3 tentative de a scrie postul ăsta. Nu mai știu de ce n-am făcut-o, dar acum m-a stârnit o poză de pe supermami.

Știu că șansele de a supăra pe cineva cu articolul ăsta sunt foarte mari, dar, la fel ca și în alte cazuri, îmi asum parerile (și dac-o fi să mă razgândesc, o să am grijă să rectific într-un post viitor). mai mult…

Titlul este un citat din leapsa facuta de Jocul Orb. Uite asa facem ping pong cu idei. Chestia e ca m-am gandit un pic la treaba asta in ultimele luni, pentru ca mi s-a intamplat sa fac reprosuri. Asa-s io, mai nesimtita, ma bag in vietile oamenilor si imi dau cu parerea si atunci cand nu mi se cere si cand nu-i treaba mea. mai mult…

De vineri mă tot abțin să scriu articolul ăsta. L-am lăsat la dospit și de fiecare dată când mă duc la lucru sau când mă întorc, mai adaug o propoziție în minte, mai scriu un rând imaginar până să-l aștern, la semafor, în agenda cu Garfield. Și, în sfârșit mi-am oferit plăcerea de a-l scrie.

Dintre toate formațiile românești, Direcția 5 e, cred, preferata mea. Nu dezbat însă subiectul ăsta, pentru că îi rezerv un articol separat. Săptămâna trecută am ascultat pentru prima oară O fată ca ea. Și mi-au năvălit în minte toate nopțile de după câte o despărțire, toate discuțiile cu prietenele mele post-eveniment, toate promisiunile și toate scenariile în care el avea să se întoarcă în genunchi la ușa mea să mă implore să ma întorc la el, spunându-mi că nu va mai găsi niciodată una ca mine. mai mult…

Se pare că prima mea participare la adunatul de păreri n-a trecut neobservată şi Tlonii m-au convocat să-mi exprim opinia în ceea ce-i priveşte pe rromi, ţigani sau cum vreţi voi să le spuneţi (nu accept termenul de „cioară”).

Iată cerinţa:

avem rromi: ce facem cu ei? exista se pare doua solutii opuse: ori ii asimilam in cultura majoritara [dupa modelul francez tot mai in trend acum in Europa] si ii facem români – ori le incurajam diversitatea si obiceiurile atat de pitoresti [dupa sablonul multicultural american].
15 blogari isi baga parerea. mai mult…

Being human is far more complex than I thought. There is no absolute personal truth here and these bodies don’t come with an owner’s manual, so every day these people have to make up life and truth becomes highly individual. [...] I think these humans bend the truth because this is a difficult place to live. It’s a lonely blue dot on the far end of the galaxy  and all the half-truths and flattery and diplomacy are the lubricant that people spread on each other to get over the rough spots.

Dr. Dick Solomon – 3rd Rock From the Sun (S01, Ep 10)

“Acum înţeleg de ce erai atât de irezistibil. Erai nefericit!” - Aldous Huxley

Citind aceste cuvinte în Geniul şi zeiţa mi-am dat seama că femeile, la fel ca şi bărbaţii, simt nevoia să joace rolul salvatorului. Nu că n-aş mai fi întâlnit senzaţia asta până acum, pur şi simplu n-am făcut niciodată legătura între dorinţa bărbaţilor de a proteja o femeie şi dorinţa noastră, a femeilor, de a-i salva de nefericire, de mizerie, de condiţia lor tristă.

Nu stau acuma să mă gândesc la toate momentele în care vreun el mi-a trezit instictul matern combinat cu sentimentul naiv de Wonder Woman, şi având impresia că eu sunt cea în mâinile căreia stă salvarea lui, mi s-au aprins călcâiele. Femeile găsesc în nefericirea bărbaţilor o sursă de putere, feelingul ăla că dacă ele îl vor scăpa de ceea ce-i omoară pe dinăuntru, ei le vor fi veşnic recunoscători şi chiar dacă se vor despărţi, vor rămâne în amintirea lor ca cele care au reuşit să-i întoarcă din depresie. Say it isn’t so. şi orice femeie adoră ideea de a fi unică prin ceva în viaţa unui bărbat. Să fie ea cea careia el îi datoreaza o schimbare, să se asigure că într-un fel sau altul, numele ei va răsuna mereu în amintirile lui. mai mult…