V-aţi gândit vreodată la diferenţa dintre linişte şi tăcere? Din punct de vedere gramatical, sunt sinonime, şi totuşi, semantica imperfectă e aşa de uşor de simţit, odată ce stai să te gândeşti.

Când spunem că avem nevoie de linişte, oare avem într-adevăr nevoie de ea sau de tăcere? Oare nu vrem să spunem, de fapt, că avem nevoie ca cineva să tacă, să nu-l mai auzim, să nu-l mai vedem, să nu-l mai simţim în preajma noastră?

Nu prea pot să îmi amintesc de momentele în care aveam nevoie de linişte, pentru că acum am nevoie de tăcere. Prin urmare nu pot să fac o diferenţă, să-mi dau seama dacă teoria mea e plauzibilă sau nu. Acum nu am nevoie de linişte, vreau zgomot, vreau muzică, vreau râsete, vreau să aud bancuri, glume, ritm, voci una peste alta, clinchet de sticle, claxoane de maşini, forfot, murmur, şoapte…

Dar nu mai vreau să aud unele glasuri. Vreau tăcere pentru că sunt impotentă, pentru că n-am puterea de a schimba lucrurile, pentru că dacă aşa e, aşa e. Resemnează-te, acceptă, obisnuieşte-te şi renunţă la încăpăţânare.

Paranoică cum mă ştiţi, am multe gânduri prăpăstioase care uneori nu mă lasă să dorm noaptea sau să duc o existenţă normală şi sănătoasă, cel puţin din punct de vedere mintal. Am încetat să mă mai întreb de unde îmi vin sau cum le născocesc pentru că imaginaţia mea bogată uneori nu cunoaşte margini şi cu atât mai puţin se astâmpără când e ajutată de atâtea ipoteze posibile.

Unul dintre gândurile care se tot învârt prin creierul meu, nu-şi găseşte liniştea până nu îl pun în scris, că scrisul mă ajută să înţeleg mai multe lucruri. Deci gândul: cum ar fi dacă mi-ar lipsi unul dintre cele 5 simţuri sau dacă aş avea vreo dizabilitate? Care ar fi mai uşor de suportat? Cum aş face faţă, cum m-aş adapta, cum aş supravieţui ? Asta având în vedere că sunt, de când m-am născut un om întreg.

Dacă aş fi oarbă
… ar fi cel mai trist lucru care mi s-ar putea întâmpla şi cea mai mare lipsă pe care nu cred că aş putea-o suporta. Nu-mi pot imagina o lume fără lumină. Mi-e frică de întuneric şi o noapte continuă m-ar arunca într-o depresie urâtă de tot.

Dacă aş fi surdă
… şi asta ar fi trist, dar nu la fel de trist ca şi orbirea. Adică m-aş împăca greu cu ideea că nu i-aş mai auzi pe cei dragi vorbindu-mi, că n-aş mai simţi emoţia din glasul cuiva, m-ar sfâşia să nu mai pot asculta muzică, să nu mai tremur pe acordurile preferate… DAR, partea luminoasă e că m-aş putea uita la filme de groază fără să mă sperii prea tare, n-aş mai auzi zgomotele vecinilor, urletele sau vorbele urâte, tonurile care rănesc sau vocile iritante.

Dacă mi-aş pierde simţul tactil şi al durerii (am văzut io într-un episod din House că se poate)
… aş fi tentată să zic ca ar fi ideal, la câte dureri am eu. Însă nu cred că ar fi şi sănătos. Hmm… nu, rămân totuşi la ideea că ar fi cool să nu simt nici o durere orice mi s-ar întâmpla… nu fug de nimic mai mult decât de durere. Oh, wait, am uitat o parte foooarte importantă a simţului tactil…mnu, n-ar fi ideal să nu mai simt nimic. Cum ar rămâne cu sexul ?

Dacă n-aş putea să merg
… pentru asta aş face toate eforturile din lume să mă fac bine. S-au văzut cazuri în care, prin perseverenţă, oamenii s-au ridicat din scaune cu rotile şi încet încet au început să meargă din nou. Chiar şi când doctorii le-au spus că nu mai au nici o şansă. Aş încerca la nesfârşit să mai pot merge din nou. Daca nu, cel mai rău mi-ar părea că nu aş mai putea dansa…

Voi ce aţi face dacă vi s-ar întâmpla aşa ceva ?

Unul dintre gândurile mele despre viitor e ca bătrâneţea o să fie o perioadă foarte frumoasă a vieţii mele. Asta cu două condiţii: să ajung să fiu bătrână şi să nu fiu foarte bolnavă. Mă imaginez o bătrânică plină de viaţă, care niciodată n-ar avea stare. Nu-mi place să stau degeaba şi nu-mi place să pierd vremea uitându-mă pe pereţi. Nu m-am mai plictisit de nu ştiu când pentru că în orice moment îmi găsesc ceva de făcut. Dacă n-aş avea un job, cred că aş fi din cale-afară de  frustrată şi sentimentul de inutilitate m-ar stresa la maxim. De-asta cred că următoarele activităţi o să-mi placă la nebunie când o să fiu grey and old.

• Aş învăţa să tricotez şi daca aş fi bună la asta, aş putea chiar face o afacere cu pulovere, fulare sau botoşei.
• Aş avea tot timpul din lume să citesc atât cât mi-ar pica bine.
• M-aş plimba mai des şi mi-aş bea ceaiul într-o ceainărie cochetă. Singură, aducându-mi aminte de viaţa trăită până atunci.
• M-aş implica într-o mulţime de activităţi împreună cu alte persoane de vârsta mea.
• Mi-aş face o grădină şi aş avea grijă de ea.
• M-aş juca cu nepoţeii mei şi aş încerca să fiu o bunică model, o bunică modernă, în braţele căreia să poată oricând să-şi găsească alinarea.
• Aş călători, daca pensia mi-ar permite şi n-ar trebui să o dau pe toată pe medicamente.
• Mi-aş oferi serviciile câteva ore pe zi ca voluntar pentru vreo organizaţie de binefacere.
• Nu m-aş plimba toată ziua cu firobuzul sau tramvaiul.
• Nu m-aş îngrămădi la coadă la medicamente sau sa ma vaccinez.
• Nu mi-aş vopsi părul, dar aş continua să mă machiez discret şi să ma îmbrac potrivit cu vârsta mea.
• Nu m-aş da bătută dacă aş avea o boală cronică.

Şi probabil aş face mai multe, da’ încă n-am ajuns la vârsta senectuţii, am vreme să mai adaug pe listă.

Inspirată de melodia lui Patrick Swayze, remixată de Lumidee, She’s like the wind, i-am întrebat azi pe twitter pe băieţi ce îi face să spună că o fată este “out of their league”. Întrebarea n-a prea avut succes, dar nu mă las, pentru că mă tot gândesc la chestia asta şi nu e prima oară.

Mi s-a întâmplat de multe ori în trecut să văd câte un tip drăguţ şi să îmi spun că în vecii vecilor unul ca ăla nu s-ar uita la o fată ca mine. Nu pentru că m-aş desconsidera, pur şi simplu pentru că băieţii frumoşi nu se combină cu fete obişnuite (eu fiind una dintre ele). M-am înşelat. Băieţii frumoşi se combină cu fete obişnuite, pentru că la fel, şi ei pot considera că fetele alea nu sunt pentru ei. Diferă doar motivele şi evident gusturile.

Cu trecerea timpului mi-am dat seama că frumuseţea nu mai e o condiţie ca să mă înscriu în liga vreunuia pentru că am înţeles că frumuseţea nu e totul şi de multe ori e mai bine să n-ai lângă tine un frumuşel care acordă oglinzii mai mult timp decât ţie sau care, prea conştient de aspectul lui, trăieşte superficial după motto-ul: “Are balta destul peşte”. Odată lăsată în urmă această opţiune, lucrurile devin mai simple pentru că următoarea pe listă e tărtăcuţa şi ce are în ea. Daca tipul nu e tocmai Făt-Frumos, dar deştept foc, dezgheţat şi cu un je-ne-sais quoi cuceritor, atunci mă mai gândesc dacă pot să mă înscriu în liga lui.*

Of, îmi dau seama că nu m-am făcut prea bine înţeleasă, dar am crezut că dacă pun în scris aceste gânduri întortocheate, poate ajung la o concluzie. Sunt totuşi curioasă daca vi s-a întâmplat vreodată să aveţi impresia că o fată/un băiat nu s-ar uita la voi din diverse motive şi totuşi lucrurile să stea invers.

_____________________________________________________

*[Evident nu se mai pune problema din moment ce deja fac parte dintr-o liga.]

Discuţii recente mi-au readus în minte acest subiect despre care am tot vrut să vorbesc. L-am amânat până nici nu mi-am mai adus aminte de el, pentru că nu m-am mai despărţit de nimeni de curând şi nici problema asta nu s-a pus.

Deci, ca să vă răspund de la început, nu este vorba despre mine, nu mă despart de nimeni. Însă am avut partea mea de despărţiri care mi-au rupt sufletul şi inima în toate felurile posibile şi n-am crezut că biata de ea va mai fi întreagă vreodată. Şi toate au fost crunte şi toate au durut ca şi când mi-aş fi scos un cuţit din rană vie, cu singura diferenţă că la momentul respectiv mi-aş fi dorit un cuţit înfipt pe undeva şi aş fi îndurat cu mai mult stoicism durerea fizică decât cea provocată de lacrimi şi de gândurile care au urmat despărţirii. Aşa că, o oarecare experienţă îmi dă voie să vă vorbesc despre cele mai bune metode de a supravieţui unei despărţiri. Sunt toate încercate şi validate de mine. Poate nu funcţionează la toată lumea, poate alţii au alte şiretlicuri, eu vi le dau doar pe ale mele.

1. Indiferent de modul în care s-a produs despărţirea (cu atât mai mult în cazurile în care celalalt a fost vinovat), cel mai important pas e să rupeţi orice legătura cu respectivul/a. Ştergeţi-l de pe mess, de pe telefon, de pe Facebook, de pe HI5, de pe twitter, dezabonaţi-vă de la feedul blogului, înlăturaţi orice, ORICE vă poate ţine la curent cu ce mai face. Nu vă face bine nici să aflaţi că e mai bine fără voi, nici mai rău (deşi asta poate fi un balsam destul de bun pentru sufletul rănit). Nu vă mai telefonaţi din când în când să vedeţi dacă mai trăiţi sau nu? La ce folos? Chiar dacă v-aţi despărţit în condiţii amiabile pentru că “nu se mai putea”, nu luaţi legătură doar pentru că aşa e frumos. Lăsaţi să treacă un timp, să vă treacă durerea sau nervii şi când sunteţi pregătiţi să discutati, abia atunci faceţi-o.

2. Plângeţi. Baiat sau fată, n-are importanţa. Plângeţi până nu mai puteţi vedea la un metru în faţa voastră. Plângeţi până nu mai aveţi lacrimi, până nu mai puteţi respira pe nas, până nu mai găsiţi nici un motiv să o faceţi. Şi când aţi terminat de plâns, aţi terminat de tot. Aţi scos tot afară şi nimic să nu vă mai readucă în starea asta. Nimic legat de fosta relaţie.

3. Înlăturaţi orice poza cu fostul/fosta, dar ATENŢIE!!! nu le ştergeţi şi nu le aruncaţi. Dacă le aveţi pe calculator, puneţi-le pe un CD sau un DVD. Dacă le aveţi pe undeva prin online, salvaţi-vi-le pe calculator şi apoi ştergeţi-le de pe net. Odată cu asta schimbaţi-vă şi statusurile din “comitted” sau “in a relatioship” în “single”. Dacă le aveţi înrămate prin casă, înlocuiţi-le cu poze cu voi, cu animalul vostru sau cu prieteni care vă ajută să treceţi prin momentele grele. Am spus să nu le ştergeţi, pentru că va veni un moment în viaţa când tot ce simţiţi după despărţire va fi dat uitării şi pozele sunt singurele care vor râmâne mărturie a timpurilor trecute.

4. Nu aruncaţi tot ce aţi primit de la el/ea. Puneţi totul într-o cutie şi apoi puneţi cutia în dulap undeva unde nu căutaţi prea des. După câtva timp, lucrurile din ea o să va provoace doar amintiri neutre. Fără durere, fără nostalgie, doar cu un zambet. Eu am 3 cutii şi din când în când mă mai uit în ele. Şi doar zâmbetul acela îmi readuce în minte clipele în care am intrat în posesia obiectelor. Ma întregesc pentru că fac parte din mine. şi aruncându-le la gunoi ar însemna că îmi arunc o bucată din trecut la gunoi.

5. Nu vă căutaţi alt partener imediat după despărţire, n-o să prea iasă nimic bun. (Asta spun eu, care l-am cunoscut pe Iubi la o lună după o despărţire dureroasă ) Serios acuma, nimănui nu-i place să fie o relaţie pansament pentru altcineva. Oricât se spune că un cui îl scoate pe altul… mai bine one-night-stand-uri cât încape decât o relaţie din care să ieşiţi la fel de şifonaţi sufleteşte. (asta n-am testat).

6. Ieşiţi în oraş şi faceţi-vă de cap. Dansaţi pe mese, îmbătaţi-vă bine, cântaţi la karaoke până râde toata sala cu voi sau de voi, mergeţi la stand-up comedy, orice, dar nu staţi în casă. Ştiu că aţi mai auzit asta de nu ştiu câte ori, dar poate nici nu ştiţi cât de bine vă poate ridica starea de spirit o seară în care singura grijă e sa nu ţi se facă somn prea curând.

Aţi putea găsi tot ce am zis eu aici şi în reviste de muieri care vă învaţa tot felul de alte prostii. Şi eu tot de acolo le-am învăţat, că după un astfel de eveniment te închini la orice Sfânt te poate ajuta să treci de momentul ăsta. Sper să puteţi să le puneţi în aplicare şi să vă ajute, aşa cum m-a ajutat pe mine.

Nu uitaţi că tot ce ni se întâmplă ne maturizează şi ne formeaza caracterul. Orice despărţire ne învaţă sau ar trebui să ne înveţe ceva nou. Să nu mai repetam o greşeală sau să nu mai permitem să ni se întample ceva. Dar nu vă închideţi în voi, refuzând să vă mai oferiţi inima cuiva. Asta e o prostie.

(Ioi, ăsta da post lung )

LATER EDIT: Am uitat sa mentionez (dar in mintea mea era clar) ca la punctul 1 nu ma refeream la ruperea definitiva a relatiilor cu fostul/a, ci la o rupere imediat urmatoare despartirii. E greu sa pastrezi legatura ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat, ca si cand ar fi totul ok si faptul ca nu va mai strangeti in brate si nu va mai sarutati cand plecati acasa e ceva usor de suportat. Cand o sa fie usor de suportat, atunci reluati prieteniile, ca nu se supara nimeni. Eu sunt prietena cu toti fostii mei prieteni, in afara unuia care nu e in tara si cu ala oricum n-as fi vrut sa fiu.

E joi, nu sunt acasa.

Va povestesc in alta parte de ce diminetile mele sunt morocanoase. Ale voastre cum sunt si cine e de vina?

Cu toţii am trecut prin ele, cu toţii vom trece. Acuma, dacă mă gândesc la filmul pe care l-am văzut sâmbătă, unii trec prin ele mai greu pentru că nu le dau şansa să se întâmple şi poate alţii nu le consideră probe de foc pentru că sunt aşa fireşti şi atât de ok încât nu ridică bariere.

Să vedem, încerc să îmi dau seama care ar fi probele decisive într-o relaţie. Având în vedere că eu am o relaţie de aproape 3 ani (OMG!!! Nu mi s-a mai întâmplat până acum), o să vorbesc din amintiri.
Ines (care mi-a dat leapşa asta) zice că una dintre ele ar fi primul sărut. Da. Oricât de inofensiv sau de puţin important pare, nu e. Şi în viziunea mea e o probă de foc. Chiar dacă nu te dă pe spate cât de bun sărutător e tipul, măcar nu trebuie să-ţi displacă. Dacă primul sărut iţi face vocea interioară să exclame un „Wtf?” scurt… e clar că şansele ca a doua întâlnire să mai existe se diminuează. Da’ am elaborat aici.

Apoi… as zice şi că sexul e o probă de foc. Nu prima oară, că na… se pot întâmpla accidente, stângacii, etc. Da’ dacă sexul nu merge cum trebuie…  oricâte ţi-ar oferi omul de lângă tine, privarea de sex de calitate e o frustrare care poate duce la trădare, şi-apoi la suferinţă. Bla bla bla, ştiţi voi.

Cred că erau trei probe, aşa că nu mă prea pot hotărî… Ines a zis că e momentul în care ii cunoşti părinţii şi prietenii. Normal că nu e un moment de trecut cu vederea, da’ poate fi trecut, dacă tu eşti mai importantă decât prietenii, şi, dacă în cazul în care părinţii nu te acceptă, el iţi ţine partea şi nu ii ascultă orbeşte. Dacă face aşa, da-l încolo, să rămână cu prietenii şi cu părinţii. O să mă consideraţi o tirană şi o să-l compătimiţi pe prietenul meu. N-aveţi motive. Da’ că tot veni vorba, deşi nu e post despre asta, musai să zic doua vorbe: familia şi prietenul sunt două lucruri care pot coexista şi în cazul în care nu se prea plac. În sensul că dacă familia nu îl place pe alesul tău, asta e. Ii spui frumos care-i situaţia şi vă vedeţi de relaţie în afara familiei. Şi cu familia la fel, îl ţii cât mai departe de ea. În cazul fetelor e într-adevăr mai greu, dar de obicei nu la ele îs problemele alea mai mari. Mie una băieţii care la o vârstă la care ar trebui să fie independenţi încă se mai ascund în fustele mamei, încă mai ascultă de ele când ar trebui să îşi ia deciziile singuri, mi se par nişte pămpălăi. Mamele n-or să se oprească niciodată din a da sfaturi şi din a încerca să controleze vieţile copiilor lor şi e normal să fie aşa. Dar nu e normal să le şi laşi să iţi controleze viaţa. Iar cu prietenii… dacă ei sunt pe primul loc când vine vorba de planuri, de împărtăşit bucurii sau tristeţi, e clar că respectivul nu e pregătit pentru o relaţie.

Na, pai cred că mă opresc la probele astea de foc… pare că-s destule, deşi nu-s singurele.
Poate Teo, Esk, dn sau Richie au alte idei.

Joia migrez, in pana mea !

Am alta explicatie pentru care tinerele prefera barbatii mai in varsta. Va astept comentariile on the other side.

Când i-am povestit cuiva despre ce a făcut ea, mi s-a spus că Raiul a fost creat pentru oameni ca ea. Pentru că nu găsesc un compliment mai frumos ca ăsta, mi-am permis să-l preiau şi să i-l spun din toata inima Elei.

Ştiţi ce a făcut Ela? A făcut un lucru pe care nu mulţi dintre noi l-ar fi făcut. S-a gândit la oamenii cu dizabilităţi, oameni care se confruntă zi de zi cu refuzul societăţii, cu multe priviri aruncate făţiş sau pe furiş, şi le-a creat un loc unde orice defect al lor să nu conteze. Un site de matrimoniale pentru persoanele cu dizabilităţi. Primul site de acest gen din România. Din banii ei, din timpul ei, cu ajutorul altor oameni cu acelaşi suflet mare a pus pe picioare acest site care, din punctul meu de vedere este mai mult decât binevenit. Dar ştiţi părerea mea despre acest fel de site-uri de-aici. Dacă vreţi să cunoaşteţi povestea acestui proiect, Ela a scris-o pe blogul ei.

Întrebarea la care trebuie să răspund eu aici este: „Te-ai întâlni cu o persoană cu dizabilităţi?”. E greu să răspund la ea, e foarte greu. Atât de greu încât aproape că aş răspunde cu „nu ştiu” ca să scap mai repede de cugetat şi să închei postul cu conştiinţa împăcată că n-am zis nici „nu”, ca să nu par o nesimţită, şi nici „da”, că să par o martiră.

Aşadar, gândesc. Iată cum: la prima vedere o persoană invalidă sau cu un handicap fizic vizibil (picioare/mâini amputate) mi-ar inspira milă şi nimic mai mult, oricât de frumos ar fi respectivul. I-aş putea fi prietenă foarte bună însă la partea cu amorul aş ajunge destul de anevoios.
DAR (şi acest „dar” e mare ca majusculele lui), un bărbat cu o dizabilitate fizică m-ar cuceri destul de repede dacă n-ar da nici o importanţă handicapului, dacă ar excela într-un domeniu pe propriile-i puteri, dacă ar avea umor şi-ar şti să facă haz de necazul lui, dacă nu s-ar simţi cu nimic inferior oamenilor normali, dacă nu s-ar văicări şi dacă n-ar face pe victima. Pe scurt, dacă s-ar comporta ca un om normal pe care eu să-l admir din toate puterile. În cazul ăsta m-aş şi mărita cu el, nu mi-ar păsa că n-are mâini să mă ţină în braţe sau picioare să danseze la nuntă.

E delicat subiectul şi e uşor să vorbeşti dacă nu te afli în ipostaza unui om căreia ii e ruşine să iasă în public pentru că societatea îl consideră un ciudat. Eu una mă zgâiesc la aceşti oameni, nu pentru a râde de ei (Doamne fereşte!) ci pentru că sunt curioasă de povestea lor. Până n-o aflu, continui să ii compătimesc şi să mă împiedic de problema lor ca de o curiozitate; odată ce am aflat-o îi pot privi fără să îmi las atenţia distrasă de bastonul în care se sprijină sau de scaunul cu rotile pe care îl manevrează.

Aceasta întrebare a fost o leapşă. Mi-ar plăcea să ştiu cum vad problema: Gramo, Costina, iLL si fetele de pe lafeminin.info.

Ia să vă gândiţi bine la ce „film” vă referiţi de fapt când faceţi invitaţia asta unei persoane de sex opus pentru prima oară. ) Şi să vă mai gândiţi de câte ori aţi văzut filmul ales pana la capăt, dacă persoana în cauză a acceptat invitaţia. Sau de câte ori aţi ales un film bun pentru deosebita ocazie. De fiecare dată e o tâmpenie de film, pe care nu vrei să-l vezi nici măcar până în minutul al zecelea, da’ dacă ştii cum să te învârţi şi cum să te comporţi, poate nici n-ajungi până acolo. Jocul asta de-a văzutul filmului e destul de incitant şi jur că merita jucat. Pentru că dacă treci de cele 10 minute, deja oricum nu te mai gândeşti la film ci fie la cum să ataci, fie la motivul pentru care nu eşti atacat. Şi minutele trec şi tensiunea creşte. Şi odată cu ea şi dorinţa.

Dacă eşti fată, începi să te întinzi, ba că nu stai bine, ba că iţi mai trebuie o perină, ba că ar fi mai comod pe umărul lui, ba iţi trebuie apă, ba iţi trebuie popcorn, ba una ba alta.
Dacă eşti băiat te oferi să ii faci masaj (asta îi altă tactică veche şi des folosită), să ii aduci perini, să o ţii în braţe (de multe ori filmul e ales în aşa măsură încât asta să fie cea mai potrivită poziţie).

Odată ce contactul tactil s-a stabilit, oh, lucrurile devin puţin mai uşoare, e clar că drumul e deschis, urmează marea mişcare. Şi totuşi întârzie, că deh, are şi el (sau ea) emoţii. Când filmul devine insuportabil, unul dintre voi bagă un „what the hell”, închide ochii şi bâjbâie cu buzele prin întuneric să îl găsească pe celalalt. Fie îl sărută pe păr, pe gât, pe ureche, pe obraz, fie direct pe buze sau e mai înfigăreţ şi jap cu limba pe amigdale.

De acolo, ce urmează e treaba voastră, oricum cale de întoarcere nu mai e, că dacă e… atunci e… naşpa! Păcat de film. )
Nu ştiu sigur, dar aproape că aş băga mâna în foc că e cel mai folosit pretext pentru a face sex. Alături de „hai pe la mine să bem un vin”, „nu treci pe la mine să-ţi arăt pozele din vacanta” sau „am un cactus nou, vii să ţi-l prezint?”, „hai la mine la un film” e cel mai direct apropo (aproape că o zici pe faţă)

* Don’t mind me… I’m just reliving my memories. )