Titlul este un citat din leapsa facuta de Jocul Orb. Uite asa facem ping pong cu idei. Chestia e ca m-am gandit un pic la treaba asta in ultimele luni, pentru ca mi s-a intamplat sa fac reprosuri. Asa-s io, mai nesimtita, ma bag in vietile oamenilor si imi dau cu parerea si atunci cand nu mi se cere si cand nu-i treaba mea. mai mult…

De vineri mă tot abțin să scriu articolul ăsta. L-am lăsat la dospit și de fiecare dată când mă duc la lucru sau când mă întorc, mai adaug o propoziție în minte, mai scriu un rând imaginar până să-l aștern, la semafor, în agenda cu Garfield. Și, în sfârșit mi-am oferit plăcerea de a-l scrie.

Dintre toate formațiile românești, Direcția 5 e, cred, preferata mea. Nu dezbat însă subiectul ăsta, pentru că îi rezerv un articol separat. Săptămâna trecută am ascultat pentru prima oară O fată ca ea. Și mi-au năvălit în minte toate nopțile de după câte o despărțire, toate discuțiile cu prietenele mele post-eveniment, toate promisiunile și toate scenariile în care el avea să se întoarcă în genunchi la ușa mea să mă implore să ma întorc la el, spunându-mi că nu va mai găsi niciodată una ca mine. mai mult…

Se pare că prima mea participare la adunatul de păreri n-a trecut neobservată şi Tlonii m-au convocat să-mi exprim opinia în ceea ce-i priveşte pe rromi, ţigani sau cum vreţi voi să le spuneţi (nu accept termenul de „cioară”).

Iată cerinţa:

avem rromi: ce facem cu ei? exista se pare doua solutii opuse: ori ii asimilam in cultura majoritara [dupa modelul francez tot mai in trend acum in Europa] si ii facem români – ori le incurajam diversitatea si obiceiurile atat de pitoresti [dupa sablonul multicultural american].
15 blogari isi baga parerea. mai mult…

Being human is far more complex than I thought. There is no absolute personal truth here and these bodies don’t come with an owner’s manual, so every day these people have to make up life and truth becomes highly individual. [...] I think these humans bend the truth because this is a difficult place to live. It’s a lonely blue dot on the far end of the galaxy  and all the half-truths and flattery and diplomacy are the lubricant that people spread on each other to get over the rough spots.

Dr. Dick Solomon – 3rd Rock From the Sun (S01, Ep 10)

“Acum înţeleg de ce erai atât de irezistibil. Erai nefericit!” - Aldous Huxley

Citind aceste cuvinte în Geniul şi zeiţa mi-am dat seama că femeile, la fel ca şi bărbaţii, simt nevoia să joace rolul salvatorului. Nu că n-aş mai fi întâlnit senzaţia asta până acum, pur şi simplu n-am făcut niciodată legătura între dorinţa bărbaţilor de a proteja o femeie şi dorinţa noastră, a femeilor, de a-i salva de nefericire, de mizerie, de condiţia lor tristă.

Nu stau acuma să mă gândesc la toate momentele în care vreun el mi-a trezit instictul matern combinat cu sentimentul naiv de Wonder Woman, şi având impresia că eu sunt cea în mâinile căreia stă salvarea lui, mi s-au aprins călcâiele. Femeile găsesc în nefericirea bărbaţilor o sursă de putere, feelingul ăla că dacă ele îl vor scăpa de ceea ce-i omoară pe dinăuntru, ei le vor fi veşnic recunoscători şi chiar dacă se vor despărţi, vor rămâne în amintirea lor ca cele care au reuşit să-i întoarcă din depresie. Say it isn’t so. şi orice femeie adoră ideea de a fi unică prin ceva în viaţa unui bărbat. Să fie ea cea careia el îi datoreaza o schimbare, să se asigure că într-un fel sau altul, numele ei va răsuna mereu în amintirile lui. mai mult…

În ultimul timp mă inspir de pe alte bloguri şi simt nevoia să îmi exprim părerea cu privire la anumite subiecte. Aş fi lăsat un comentariu, dar mă intindeam prea mult, aşa că las răspunsul meu aici.

Monica face un fel de profil al bărbatului pe care NU vrea să îl aibă şi enumeră toate defectele care l-ar descalifica pe individ. Cum ar fi: să nu fie prea fiţos, prea aranjat, prea “bărbat” cu bere, râgâieli şi pete pe haine, să nu aibă prea multe numere de telefon de ale piţipoacelor, să nu fie prea siropos, să nu se dea mare cu abilităţile lui kamasutriene, şi multe altele pe care majoritatea dintre noi le respingem de asemenea. mai mult…

Long, long time ago (I can still remember) scriam un post de care azi nu mai sunt mândră. Nu ştiu cât de mândră eram atunci când l-am scris, dar oricum în 2007 credeam cu tărie fiecare cuvinţel. Până nu demult, când cineva, fără să îşi propună şi fără să ştie ce părere aveam eu despre femeia puternică şi independentă, mi-a schimbat atât de radical viziunea, încât acum sunt dipusă să îmi fac mea culpa pe blog şi să accept în văzul lumii că am renunţat la ochelarii de cal care îmi îngrădeau concepţiile. Să accept că am greşit.

Spuneam pe atunci că femeie puternică tre’ să fie aşa şi pe dincolo, decretam lovindu-mă cu cărămida în piept că numai idealurile în care credeam eu şi modelul pe care îl acceptam eu încropesc cu adevărat o femeie puternică şi independentă. Vedeţi voi… acuma după 3 ani, după nişte experienţe acumulate şi după nişte schimbări dramatice în viaţa mea, cuvintele “puternic” şi “independent” au altă definiţie pentru mine. mai mult…

Îmi place să vorbesc cu străinii. Nu cu toţi, doar cu unii. Acuma nu prea poţi să fii picky cand vine vorba de străini că de-aia-s străini, că nu-i cunoşti. Mi se întâmplă de multe ori să intru cu cineva în vorbă, fie la cozi de diverse naturi, fie pur şi simplu pentru că ne uităm în supermarket la aceeaşi chestie, fie că  ne aşteptăm rândul în vreo sală. Nu-mi mai aduc aminte de toţi oamenii pe care i-am întâlnit, însă nu cred că o să-i uit vreodată pe trei dintre ei.

Cum ultimul pe care l-am întâlnit a fost chiar acum două zile, la coadă la RDS, o să vă povestesc despre el. Era un bătrânel trecut de vreo 60 de ani, poate chiar de 70, n-am de unde să ştiu pentru că eu sunt un estimator de vârstă execrabil – nu mă pricep deloc. Se băga efectiv în sufletul meu, nerăbdător pentru că tipa de la casă nu era la locul ei. Şi a început să-mi povestească despre ea, că e simpatică şi ca deja îl cunoaşte pentru că de fiecare dată când are vreo problemă cu telefonul sau cu televiziunea, tot la ea vine şi îşi varsă năduful. Mi-a spus că probabil i-au tăiat telefonul pentru că a fost în străinătate. La fiica lui. mai mult…

O bună bucată de vreme, nu aveam deloc încredere în ceea ce se numeşte „instinct feminin”. Ba mai mult, credeam că e o invenţie de care se foloseau femeile ca să aibă ceva în plus faţă de bărbaţi.

E evident faptul că nu îl experimentasem şi că nu ştiam cum se manifestă, de aia nu credeam în el. Că eu mai am episoade de-astea în care mă ghidez după dictonul de pe tricoul Orădeanului „Link, or it didn’t happen”, sau cu alte cuvinte, nu cred până nu văd (simt, în cazul de faţă).

Să vă spun drept nu mai ştiu când am simţit prima oară că am aşa ceva, da’ jur cu mâna pe sufleţel că el există. De altfel, martore am o droaie. mai mult…

Am vrut să amân scrierea acestui post până după-amiază când ajung acasă, dar un comentariu de-al lui Horia la postul lui Raka, şi postul lui Raka în sine, m-au stârnit şi m-au ambiţionat sa o fac acuma. Totul a pornit de la postul Cristinei, care a fost privit din unghiul lui Raka, apoi al lui Todo şi acum al meu. Cam toţi susţin aceeaşi părere, însă eu, nu pentru că îmi place să fiu Gică Contra, da’ pur şi simplu nu pot să fiu de acord cu ce spun ei. mai mult…