Unul dintre lucrurile care mă fac să fiu mândră de Iubi e că el ştie întotdeauna ce cadou să îmi dea. De multe ori mi-a făcut surprize extrem de plăcute cu diverse ocazii când îmi punea în braţe chestii pe care le menţionasem în treacăt sau pe care i le arătasem fugitiv. Aşa a fost şi anul trecut când mi-a făcut cea mai frumoasă surpriză şi mi-a comandat tocmai din Portugalia, de la Lola, un şirag de mărgele cu roşii. Superb gest şi divine mărgele.

Ei, anul ăsta, mi-a mărturisit că n-are nici o idee pentru cadoul de ziua mea ÅŸi ce mai încoace încolo: “ce vrei?” :oops: ÃŽntotdeauna mi-au plăcut cadourile care nu striveau corola de minuni, dar anul ăsta am făcut o excepÅ£ie (de fapt cred că nu e prima dată). I-am spus că vreau o piatră. PreÅ£ioasă normal. Nuuu, băi, nu îmi trebuie diamant pe deget. ÃŽmi trebuie un opal. Montat în inel, în cercei, în pandantiv, în ce vrea el, cu condiÅ£ia să pot să îl port zilnic la mine. Eu zic că în inel e cel mai convenabil. No strings attached.

Să vă spun de ce mi s-a pus pata pe opal. AH! musai să fie negru, ca există de mai multe culori, da’ mie ăla mi-e bun. Că e piatra zodiei mele.
Åžtiu că mulÅ£i veÅ£i spune că am innebunit ÅŸi ca o piatră nu înseamnă mare lucru. Da’ când proprietăţile opalului ma încântă peste măsură, chiar cred că opalul este rezolvarea problemelor mele. Åži în plus, am citit eu în Numele trandafirului că e pe bune faza cu influenÅ£ele mineralelor asupra oamenilor.

Să mă explic:

Piatra recomandata pentru:
Zodiile: Gemeni, Rac, Fecioara, Balanta (opalul negru), Scorpion (opalul negru), Capricorn, Varsator, Pesti
Luna de nastere: Aprilie, Iunie, Octombrie (!!!)
Talisman norocos: al Balantei (!!!)
Influenta numerologica: pentru  cei nascuti sub influenta numarului 8 si 9 (!!!)

Efectele asupra purtatorului:
Puternic rol protector
Confera stabilitate (se ştie cât de dezechilibrate sunt balanţele, nu?)
Atrage multe modificari in viata (uneori viaţa mea e prea la fel în fiecare zi, să o condimentăm puţin n-ar fi neapărat ceva rău)
Il ajuta pe purtator sa-si scoata la iveala intregul potential (eh?)
Are calitati magice si efecte benefice pentru sanatate (ar fi ceva să nu mă mai doară nimic – asta i-ar face pe mulÅ£i oameni fericiÅ£i)
Mareste creativitatea, inspiratia, fericirea, imaginatia, sentimentul de valoare personala, relaxarea, energia fizica, spontaneitatea
Aduce bani, succes, noroc, fericire, dragoste, speranta, protectie, pace (adică de toate)
Pune in legatura cu vietile anterioare (întotdeauna am fost curioasă de celelalte trupuri în care am locuit)
Scade inhibitia, scoate la suprafata emotiile reprimate (mna… de-astea nu prea am, că nu reprim nimic)
Opalul de foc aduce succes la bani, confera pasiune si energie (nu ma întere ăsta, că io vreau de-ăla pe negru)
Opalul negru purtat langa inima fereste de rau, de deochi si protejeaza calatorii aflati la drum
Benefic pentru vaz, auz, dureri de cap (ce ziceam mai devreme – viaÅ£a mea ar fi mai blândă fără dureri de cap)

Deci, ca să-l ajutaÅ£i pe Iubi, tre’ să îi spuneÅ£i voi de unde ar putea face rost de un opal negru veritabil. ÅŸi ca să fiu ÅŸi eu fericită de tot de ziua mea.

Se prea poate ca acesta să fie unul dintre cele mai personale posturi pe care le public, dacă nu cel mai. Nu este o explicaţie, nici măcar o justificare, este mai mult o confesiune pe care v-o fac vouă şi pe care mi-o povestesc mie să nu care cumva să cred peste ani şi ani că memoria mă înşală şi realitatea îmi apare distorsionată (ca în cazul ăla în care le-am spus părinţilor că am luat 9 la restanţă şi eu de fapt luasem 7 – până la sfârşitul facultăţii am continuat să cred că 9 a fost nota pe care am primit-o la fonetică engleză).

Pentru că pentru a doua oară am fost caracterizată ca fiind mereu veselă şi plină de viaţa (lucru care de fapt mă bucură tare de tot) simt nevoia să vă spun că nu e chiar aşa. Nu, blogul nu minte, eu nu mint când vă vorbesc despre banalităţile pe care le înşir zilnic aici. Pur şi simplu o fac într-un mod amuzant uneori pentru că toţi suntem scârbiţi până peste măsură de toată mizeria din societatea în care trăim. Ce rost mai are să deschizi calculatorul, apoi browserul, apoi un blog pentru a da de aceeaşi înverşunare, de aceeaşi mizerie de pe străzi şi acolo? Nu suntem oare sătui să ne lamentăm, să ne plângem de traiul nostru mizer, de comportamentul celor din jurul nostru? Nu obosim oare să tot înjurăm şi să tot blestemăm autorităţile pentru mersul prost al lucrurilor? Eu una am obosit, m-am resemnat, dar asta nu înseamnă că tac sau că las o nedreptate să treacă agale pe lângă mine. Fac scandal şi comentez cu orice ocazie când cineva mă nedreptăţeşte pentru că, să nu uităm, pe de o parte debordez de sinceritate, pe de alta, am gura mare. Singurele dăţi când vorbesc despre nesimţire, despre aroganţă sau prostie e când pot să fac mişto, când la sfârşitul zilei pot râde de ce s-a întâmplat.

Tomata cu scufiţă este un fel de alter ego mereu vesel, mereu optimist, întotdeauna îngăduitor, bun şi cinstit. Pentru că aşa sunt eu în lumea mea ideală, în universul meu în care lucrurile se întâmplă fără să se supere nimeni. Încerc să nu vă spun prea mult despre cât de bolnavi sunt părinţi mei, despre căţelul meu bătrân care acuş acuş se duce, despre faptul că muncesc 8h ca să ajung acasă lată de oboseală, despre toate gândurile negre care îmi cutremură nopţile şi uneori şi zilele, despre moartea pe care o văd peste tot şi despre optimismul care totuşi se strecoară printre ele.

Nu sunt fericită, în caz că aşa vi s-a părut, nu sunt privilegiată în nici un fel, nu sunt bogată (dimpotrivă încă mai am datorii şi mă aşteaptă altele), nu sunt altfel decât voi. Tomata cu scufiţă încearcă uneori să vă ia gândul de la zilele xeroxate, încearcă să vă facă să râdeţi, să citiţi o carte sau să vă ia de martori la desfăşurarea vieţii mele.

Asta e şi asta face Tomata cu scufiţă. De-asta mi-e aşa drag de ea pentru că e oaza mea de linişte, unul dintre puţinele lucruri care mă mai bucură şi îmi fac ziua mai frumoasă.

Iarăşi am furat ideea. Da’ ÅŸi ce, că ÅŸi Bloo a furat-o de la Zappy. AÅŸa că se mai diminuează din gravitate.
Pe engleză îi zice split personality, pe română cred că e vorba de dedublare. Cum ar fi, io’s balanţă pursânge ÅŸi balanÅ£ele sunt schimbătoare de te doare capul. Cum îi ziceam lui Bloo, sincer, nu ÅŸtiu dacă postul ăsta o să aibă ceva surpriză pentru careva dintre voi, adică pentru cei care citiÅ£i blogul de multă vreme, că ÅŸtiu io sigur că m-aÅ£i recunoscut în cele mai multe ipostaze:

Tomata isterică ÅŸi nervoasă – nu e tocmai pozititv să începi cu negativ, da’ io ce să fac dacă aÅŸa îs mai în majoritatea timpului? Tot mă enervează, tot mă supără, împotriva a tot mă revolt ÅŸi fac scandal. Asta e drept, că nu cred că s-a văzut pe blog, da’ aÅŸa-s în viaÅ£a reală. Mă jur. Cei care mă cunosc mai bine… pot confirma. Zi-le Iubi. Super Andrea preferă “scârbă”.

Tomata liniÅŸtită – da, pot fi ÅŸi aÅŸa ÅŸi nu numai când dorm. Când n-am chef de nimic, nici măcar să vorbesc. Incredibil, dar mi se întâmplă ÅŸi asta. De obicei în weekend când pot să mă relaxez.

Tomata bebeluÅŸ – când pe cerul meu nu apare nici un noriÅŸor mă apucă metamorfozarea. ÃŽn ţânc de 3 ani că aÅŸa mă simt eu bine. Mă prostesc, îmi pun degetul mare de la picior să vorbească cu Iubi (bad Iubi, nu prea mai vrea să vorbească cu el), cânt triluri creaÅ£ie proprie, fluier, chit că-s pe stradă sau în locuri publice. Nu-mi pasă.

Tomata agitată – asta îi, cum ar veni, o altă trăsătură dominantă, care iese la suprafaţă din cauze de deadline ÅŸi mai ales înainte de plecări în călătorii. Tre’ să fiu în gară sau staÅ£ie sau aeroport cu minim juma’ de oră înainte că altfel am senzaÅ£ia că o să râman pe-acolo.

Tomata la ora 23 – pică de somn ÅŸi începe să se joace cu cercelul. Tic rămas din copilărie ÅŸi cam de fiecare dată când mă joc cu cercelul, poÅ£i fi sigur că în 10 minute aÅŸ putea adormi.

Tomata exuberantă – când sunt în compania unui grup de oameni dragi, care mă bagă în seamă ÅŸi care participă toÅ£i la discutii.

Tomata după o bere – beată cu gura până la urechi, saaaau, (dar nu s-a mai întâmplat demult) plângând.

Tomata ironică – de obicei asta merge mână în mână cu Tomata isterică ÅŸi nervoasă. Că atunci mă caracterizează toate adjectivele negative.

Tomata indecisă – de la zodie mi se trage, ÅŸi uneori e chinuitor rău. Să nu ÅŸtii aproape niciodată ce vrei, să nu ÅŸtii dacă e hăis sau cea.

Tomata critică – nu-mi pasă că îmi eÅŸti prieten, de fapt numai atunci, eu critic. Spun ce nu-mi place, ce nu-mi convine, ba uneori mă căznesc să te ÅŸi schimb. Nu-i bine, ÅŸtiu, dar nu mă pot abÅ£ine. ÅŸi critic cam tot ce nu-mi place.

Tomata încăpăţânată – asta zic mulÅ£i, io nu prea îmi dau seama, dar na… dacă asta e impresia generală pe care o las.

După această introspecţie si autoanaliză, nu intenţionez să mă schimb deloc.

*** PS total offtopic: m-a rugat Radu sa va spun ca miercuri, 2 septembrie, in BUCURESTI, va avea loc concertul de vioara al Cristinei Beteringhe. Io m-as fi dus daca era in Timisoara.

Nu pentru destinaţie, nu pentru relaxare, ci ca să fiu cât mai departe de tot ce se intâmplă zilele astea. Sa fiu sinceră nici nu mai am chef de concediu. Sunt atât de obosită încât mă clatin pe picioare, mereu sunt între două destinaţii, nimeni nu mă ascultă, parcă toţi acţionează  împotriva mea. Sunt la un pas de a face o criză de nervi, de plâns sau de io mai ştiu ce altceva. Am crezut că odată rezolvată problema totul va fi ok, odată ce se va convinge că lucrurile nu sunt aşa cum îşi imagineaza el, totul va prinde o nuanţă de roz. M-am inşelat. Aş vrea doar puţină recunoştinţă sau dacă nu, mai puţine mofturi, mai multă întelegere. Atât.
Am terminat o carte ÅŸi am vrut să scriu despre ea. Un alt post despre citit aÅŸteaptă de o săptămână  în drafturi… vă plictiseÅŸte atâta lectura în paginile blogului meu?

Care a fost primul/prima:

maÅŸină: prima pe care am condus-o a fost Golful lu’ tati, prima a mea personală, micuÅ£a Polo

călătorie în perimetrul ţării: ooof, asta a fost pe la 3 ani când m-au dus ai mei la mare la Eforie parca (nici nu mai ştiu care Eforie)

călătorie în afara ţării: în 1990 în Germania la verişoara mea, cu tot familionul

amintire: asta cu prima amintire îi cam cu schepsis că n-aÅŸ putea să zic egzact, da’ cred ca aveam vreo 2 ani ÅŸi îmi aduc aminte de un costumaÅŸ galben, tricotat (pantaloni, bluza ÅŸi căciulă) ÅŸi mergeam la doctor. Arătam ca un pui de găină ÅŸi eram parcată pe scaunul bicicletei tatălui meu. Aveam febră.

animal de casă: hm… când eram mică mică aveam o mulÅ£ime de animale de casă, de la soareci din boxă, până la ciori, pisici, peÅŸti. Primul meu câine l-am primit abia pe la vreo 6 ani, o chema Suzy ÅŸi a murit de limbrici când eu eram la mare.

indrăgosteală: pe la vreo 5 ani (da, eram precoce la capitolul ăsta) m-am amorezat de un văr de la sat. Care e cu 10 ani mai mare ca mine, da’ mă făcea aÅŸa să ma doară burta ÅŸi na, mă bucuram să fiu în preajma lui.

descoperire: hm… asta-i o întrebare foarte faină care merită mai mult timp de gândire ÅŸi cum eu n-am… sar peste ea cu promisiunea să mă întorc asupra ei într-un post viitor.

job: Vânzătoare de pantofi la Amely

idol: Sandra – îmi plăcea la nebunie In the heat of the night ÅŸi Maria Magdalena, apoi mi-a plăcut Michael Jackson, Ace of Base ÅŸi Freddie Mercury

creatie: mă, io am fost poetă de mică, dar nu mi-am păstrat operele. I le dădeam mamei mele că ei îi erau dedicate, şi habar n-am ce-o făcut cu ele

E leapşă, ce nu v-aţi prins? Merge la Dan, că poate n-are idei de când a venit din vacanţă, la LiaLia, că n-am prea văzut lepşe la ea, Ramo că presimt eu că va fi prima, Buddha, tu te bagi?

Ca tot e în trend zilele astea să vorbesc despre subiectul asta, postul ăsta se cerea scris de acum muuuultă vreme. Cam de când m-am născut.

Ferească-vă ăl de Sus să fiÅ£i în preajma mea când mă doare oareÅŸce. Ori capul, ori burta, ori un picior, ori degetul mic de la picior, câteodată mă mai doare ÅŸi părul. Mna, n-are rost să vă înÅŸir toate durerile că vă apucă plânsul de mila mea. M-aÅ£i trimite care mai de care la tot felul de doctori ÅŸi aÅ£i da în îngrijorare maximă că oare ce-i cu mine. Sigur ceva nu e bine. AÅŸ îndrăzni să zic ca totu’i în capul meu, da’ mi-aÅŸ tăia singură craca de sub picioare că atunci nu mă mai crede nimeni. Nu-s ipohondră să ne înÅ£elegem de la început, pur ÅŸi simplu, dacă îmi cânt durerea de câte ori apare, parcă mă simt un pic mai bine. Cu fiecare lamentare, durerea pare să scadă.

Åži să nu aveÅ£i impresia că mă vait din când în când, da’ de unde. Dacă într-o zi nu mă doare burta sau capul, nu suntem în grafic. AÅŸa zicea ea, când îi comunicam câte o durere. Singurele clipe când chiar se pare că îs pain-free se petrec în concediu, de unde deduc eu, că toate durerile se petrec din cauza lucrului. Nu-mi explic însă de ce mă apucă migrenele cam în orice sâmbătă sau duminică. Despre migrene însă nu glumim, că’s păcătoase rău. Când mă doare, mă doare ÅŸi să mă lăsaÅ£i toÅ£i în pace, să stau în pat ÅŸi să mă miorlai singura printre perini, că ÅŸi-aÅŸa am vreo 4. Destul spaÅ£iu să mă plâng.

ÃŽn altă ordine de idei… dacă mă doare ceva isuportabil de tare, atunci tac mâlc. Cum a fost, de exemplu, când m-am operat de apendicită. Băăăi, alea dureri, nu ce îndrug eu zi de zi. Da’ credeÅ£i că am zis cuiva?? Nici poveste. Am stat cuminte în pat, încercând să dorm ÅŸi când m-au mai lăsat un pic, tuÅŸti în picioare că nu e voie să ne lăsăm la boală. Sunt pe dos, ÅŸtiu. Da’ tre’ să dăm fiecărei dureri importanÅ£a pe care o merită ÅŸi Iubi, tu să nu mă mai întâmpini cu întrebări de genul: “Azi ce te doare? Mâna? Burta? Capul? Poate un picior?” că am impresia că nu mă iei tu prea în serios. Mă vait cât am chef că ÅŸi de-asta eÅŸti tu acolo, să mă asculÅ£i când am o problema.

Stiţi cu toţii, sau aproape cu toţii ca am un job nou. Sunt aici deja de o săptămână şi vă spun sincer că în fiecare zi abia aştept să se facă ora 17 să plec acasă. Pentru că mă plictisesc din cauză că încă n-am de lucru. Abia aştept să vină şi să fac şi eu ceva productiv, să nu mă uit la ceas de 10 ori pe oră să văd cât a mai rămas până mă car.

AÅŸa că, citind bloguri îmi vin o sumedenie de idei ÅŸi le tot trec in drafturi, că deÅŸi frec menta, mi-e jenă să scriu posturi. Una dintre ideile astea se leagă tot de joburi ÅŸi de frustrarea general valabilă că în România nu poÅ£i să traieÅŸti din pasiune. Adică să câştigi bani din pasiunea pe care o ai. Eu am o kilă de pasiuni si de dream-joburi pe care aÅŸ putea să le fac precum o workoholică, dar din păcate resursele financiare câştigate din ele nu m-ar hrăni nici pe juma’ de lună, ce să mai povestim să mă ÅŸi îmbrace sau să mă trimită în vacanţă. Motiv pentru care m-am gândit să pun pe o listă (cum altfel?) dream-joburile mele.

Vânzătoare de cărÅ£i – ca si fleur du lys aÅŸ adora să lucrez într-o librărie. Să pun toată ziua mâna pe cărÅ£i, să le înregistrez, să le comand, să le răsfoiesc… oh, orgasmic nu alta…

Patroană de pensiune – să am o pensiune în oraÅŸ sau undeva la munte ar fi un stil de viaţă ideal pentru mine. Să primesc mereu turiÅŸti, să mă întreÅ£in cu ei, să îmi povestească despre locurile din care vin, impresiile pe care ÅŸi le-au facut aici… that kind of stuff…

Ingrijitoare la un adăpost de câini sau patroana de adapost de câini – ioi, inconjurată de lătrătoare toată ziua, de ochi de-aia care nu mai ÅŸtiu cum să îţi mulÅ£umească, să umblu să le fac rost de mâncare, de părinÅ£i adoptivi, Doamne cu câtă plăcere aÅŸ face-o!

Ghid turistic – să mă plimb cu turiÅŸtii prin diverse ţări ÅŸi oraÅŸe, să le povestesc despre istoria locurilor, să am posibilitatea să văd ÅŸi să învăţ cât mai multe despre destinaÅ£ii diferite. în aceeaÅŸi categorie intră orice meserie care mă pune pe drumuri ÅŸi în care tre’ să le arat oamenilor ceva.

Hm… se pare că’s cam puÅ£ine…înainte să scriu postul aveam impresia că’s mai multe. Oricum lista rămâne deschisă, deci e oricând timp de completări.
Ideea principala din tot postul ăsta e că orice implică animale, cărţi şi călătorii e pe gustul meu. Are cineva un job disponibil în domeniile astea şi cât de cât bine platit?

Un text foarte frumos de-al lui Makavelis m-a pus pe gânduri şi sub formă de leapşă am preluat ideea pentru a o adapta trăirilor mele.

Ce vârstă am putea da de înteles că avem dacă nu ne-am uita în buletin?

Danuţ îmi cerea azi să definesc vârsta. Cum i-am zis şi lui, vârsta nu se poate defini, ea se simte. DAR, [asta e un DAR mare de tot] chiar dacă ai apucăturile unuia de 3 ani, odată ce ai depaşit majoratul e imperios necesar sa te comporţi ca un adult. Să cauţi în orice moment al vieţii tale să iei decizia care răneşte cel mai puţin. Chiar dacă în mai mult de 50% din cazuri deciziile pe care le luam fac victime printre cei dragi sau foşti dragi, ele nu trebuie să rănească. E un crez de la care încerc să nu mă abat. De exemplu, nu îţi mai iubeşti partenerul. Vrei să te desparţi de el şi trebuie să acţionezi într-un fel. De ce să dai fuga imediat să îl inşeli sau să îti baţi joc de el nerespecâtandu-l? Când poţi avea oricând o discuţie civilizată în care să îi explici că sentimentele tale nu mai sunt cele care au fost şi că spre binele amândurora e de preferat să vă separaţi. în fine, asta e o discuţie care necesită un timp mai lung şi o elaborare mai pe îndelete, mult mai exemplificată decât atât.

Postul lui Makavelis însă se referă la toate vârstele care se adună în noi deşi în realitate avem doar una.
- aş putea avea 6 ani când mă uit la Tom şi Jerry
- aş putea avea 12 când mă uit pe computer la Sailor Moon, că atâta aveam şi când mă uitam la TV.
- aş putea avea 17 când mă gândesc cu nostalgie la mare
- aş putea avea 5 când sar în pat, oricum nu dau cu capul de tavan
- aş putea avea 40 când las grijile să mă copleaşească
- aş putea avea 67 când îmi doresc să mă pensionez ca să stau toata ziua într-un loc special pe care mi l-am creat pentru citit şi când mă plâng de toate durerile corpului
- aş putea avea 80 pentru că îmi povestesc cu placere amintirile din copilărie şi mă încântă mult de tot să revăd chestii demult apuse
- aş putea avea între 4 şi 13 când lălăi şi cânt pe limba mea
- aş putea avea 30 când fac meditaţii la engleză cu o vecină
- aş putea avea 70 pentru că prea des (nu prea des în ultimul timp) mă gândesc la moarte

însumate ele dau aşa 6+12+17+5+40+67+80+13+30+70=340 340/10= 34. Oare de ce nu mă mir? De la 15 ani încoace am simţit că sunt mai batrână decât zicea buletinul.
Voi?

Mie nu-mi plac multe lucruri. Atât de multe că un top 10 al lor nu e de ajuns. Există şanse ca leapşa asta să aibă o continuare în viitorul apropiat sau îndepărtat. Nu mai bat campii aiurea că vorba lungă săracia omului. Eu sunt oricum săracă acuma, deci:
[ordinea este întâmplatoare, că aproape toate mă enervează cam la fel]

1. [de fapt asta o să rămană pe locul 1 orice ar fi] URĂSC întarziaţii. Nu suport să aştept după cineva nici 5 minute. Efectiv simt cum mi se ridică tensiunea. Am in jurul meu oameni care întârzie frecvent şi oricât de dragi îmi sunt în rest, în momentele alea i-aş strange de gât. I mean it.

2. Politica şi economia/finanţele sunt subiecte despre care nu mă veţi auzi niciodată vorbind. Nu le suport.

3. Femeile excesiv de aranjate fără o ocazie anume. Când le văd pe stradă sau la mall ca scoase din cutie, mor. Nu înteleg nevoia de a arăta impecabil de când deschizi ochii şi până îi închizi.

4. Bărbaţii pensaţi. Nu, un bărbat cu sprancenele smulse îmi displace îngrozitor de tare.

5. Bloggerii care nu răspund la comentarii.

6. Oamenii care nu se ţin de cuvânt. Care nu respectă termenii.

7. Lipsa limitelor. Oameni care fac anumite chestii până nu mai pot, până cad laţi. Pur şi simplu nu se pot opri.

8. Butonarea telefoanelor in exces. Există oameni care parcă trăiesc prin telefonul din dotare. Toată ziua scriu mesaje, toată ziua sună, toata ziua au ceva de manevrat.

9. Secretoşii. Aia care tot timpul au de făcut ceva, undeva candva cu cineva. Nu cumva să se justifice în vreun fel că e capăt de ţară.

10. Mainile-sparte. Aia care cheltuie sume importante pe placeri de scurtă durată. În viziunea mea asta nu se numeşte că ţi-ai trăit viaţa, ci că eşti nesăbuit şi cheltui fără să te gandeşti la zile negre. Tot cu ăştia în categorie intră aia care cheltuie sume exorbitante pe lucruri pe care ori nu ştiu să le foloseasca, ori nu le sunt de trebuinţă vitală. Dacă un cineva mi-ar citit blogul poate s-ar simţi cu musca pe caciulă. Şi la punctul asta mă refer la cei din pătura mijlocie a societăţii, nu la bogătani.

Cam aÅŸa. ÅŸi incă nu m-am legat de obiecte enervante. – Va urma -
E leapşă, să o făcă şi Stefy, Adizzy, Evergreen, Liviu, Somnulescu si clawd.

Acum 2 ani ÅŸi jumătate mă plimbam pe la interviuri ca ÅŸi când aÅŸ fi avut un iubit si m-aÅŸ fi întâlnit cu el. Cam vreo 2 luni am umblat din firmă în firmă ÅŸi fie nu-mi conveneau condiÅ£iile, fie nu mai reveneau cu un telefon. Pana când am ajuns în clădirea CEC-ului, aia mare de pe Torontalului la un test. Seara la 6, când te întorci de la spital, după ce tatăl tău fusese operat nu-Å£i vine să dai nici un test. Nici măcar nu-Å£i mai pasă ce se întâmplă la interviul ăla, dar te duci, să nu laÅŸi ocazia să treacă pe lângă tine. Åži după câteva zile îmi sună telefonul pentru a mă întoarce în acelaÅŸi loc la un al doilea interviu. Nu obÅ£inusem postul pentru care am dat testul (cel de copywritter), că deh, nici măcar nu făcusem un efort, dar mi s-a oferit un alt post nou înfiinÅ£at si anume acela de link builder. Eu aÅŸteptam un răspuns de la altă firmă, care m-ar fi vrut ca translator ÅŸi la postul ăla îmi sclipeau ochii ca licuricii. Nu prea eram curioasă de ăsta. Åži chiar dacă mi-am permis să le spun ÅŸefilor că îi sun eu dacă vreau postul, totuÅŸi m-au mai sunat încă o dată ÅŸi am acceptat. ÃŽn afară de franceză ÅŸi engleză nu ÅŸtiam să fac nimic. Nici măcar shortcut-urile de pe tastatură nu îmi erau familiare, nici cea mai mică operaÅ£iune de SEO nu-mi ajunsese la ureche. Am învăţat. Am citit, am lucrat singură, am greÅŸit ÅŸi am învăţat din greÅŸeli. Åži am ajuns să îndrăgesc mult domeniul ăsta, atât de mult încât nu mai vreau să-l schimb. mai mult…