O citesc pe Alice Năstase de când mi-a dat Elena linkul blogului ei. Nu am comentat niciodată pe blogul ei, pentru că pur și simplu nu aveam nimic de spus. Dar și pentru că aveam o reținere să intru într-o comunitate deja formată unde comentatoarele se știu deja între ele. Însă vineri am avut ceva de spus, pentru că prea mi-a ajuns la suflet articolul ăsta și m-a făcut să scriu și pe blog un gând care îmi dă târcoale de ceva vreme: sunt puțin cam nedreaptă cu viața mea. O critic mult, o doresc alta și mă plâng că-mi lipsește libertatea. Și fac asta fără să mă gândesc că de ceva vreme viața mea e destul de frumoasă și nicidecum atât de lipsită de libertate cum a fost anul trecut să zicem. Oricum anul trecut a fost cel mai trist an din viața mea și oricâtă libertate aș fi avut, nimic nu ar fi putut fi frumos. Pentru că l-am pierdut pe omul pe care l-am iubit cel mai mult. mai mult…

Dojo ar zice că așa sau asa, adică în cunoștință de cauză, nu aruncând banii pe fereastră pe orice laptop și numai de dragul de a te plimba cu el prin casă sau de a te da pe net stând languros în pat.

Eu aș zice că așa: mai mult…

Nu, n-aţi greşit blogul, e chiar blogul roşiei anti-gătit. Acelaşi pe care am scris de cel puţin două ori că nu-s făcută să fac de mâncare. Însă când mâncarea se face singură, aşa mai veniţi de-acasă şi devin şi eu niţeluş curioasă.

Dacă până acuma îmi plăcea cel mai mult să fac mâncarea la cuptor, cu steamer-ul e şi mai fain. Sau cu aparatul de gătit la aburi, că şi aşa îi mai spune. E mai fain pentru că, în primul rând, mâncarea e şi mai sănătoasă şi, în al doilea rând, nu trebuie să fii mereu cu ochii pe cuptor să vezi când e gata. În steamer pui legumele si carnea, învârţi de buton şi ai plecat să-ţi faci treaba, în timp ce el şi-o face pe a lui. mai mult…

Din când în când, Iubi mai părăseşte patul conjugal pentru a dormi în ale lui. În paturile lui, că are două. Unul în garsoniera din Timişoara şi unul în camera lui de la Baia Mare. De cele mai multe ori această părăsire a patului se datorează vizitelor lui în oraşul natal sau ale părinţilor lui în oraşul adoptiv, asta aşa ca explicaţie, să nu care cumva să trageţi concluzii greşite.

Şi când Iubi doarme într-unul din paturile lui, eu mă întorc în patul meu de ne-concubină. În patul ăla în care am dormit din clasa a IV-a (nu chiar acelaşi că asta e a doua canapea). Şi când dorm singură, după o perioadă mai lungă de timp, patul nu mă mai recunoaşte. Nu mă mai vrea şi nu mă mai lasă să dorm. Nu-mi mai acceptă curburile corpului şi adâncitura în buretele lui şi mă trezeşte în miez de noapte, lăsându-mă cu ochii goi privind în întuneric. mai mult…

Că tot vă povesteam de piticul meu cu revistele, din ultima (sau penultima, naiba mai ştie) pe care am cumpărat-o, Unica, am preluat o idee pentru că mi s-au părut interesante amintirile despre care era întrebat Andi Moisescu. Iată-le mai jos, adaptate la genul feminin:

M-am simţit foarte stânjenită atunci când…
…am ieşit oraş în locaţii care nu mă reprezintă, înconjurată de o lume din care nu fac parte. mai mult…

Se ştie deja că românului îi place să primească orice pe gratis şi ar face orice pentru asta. Orice răhăţel care se dă fără ca noi să dăm nimic, merită toate eforturile. Ştiţi deja cum stau lucrurile la concursurile cu like-uri pe facebook. E o adevărată mafie.

Eu nu mă înghesui nici când se dau mostre de caşcaval prin hipermarketuri, nici doze gratis de Coca Cola şi nici pliculeţe cu cremă sau şampoane promoţionale. În schimb, de fiecare dată când merg la Auchan sau la Kaufland, mă înfiinţez la raionul de reviste. Nu că m-ar interesa vreo publicaţie, că nici măcar nu îmi pasă care îmi pică în mână, atâta timp cât are un cadou care îmi face cu ochiul. :”> De obicei le vânez pe-alea care au poşete sau carneţele. Nu le trec cu vederea nici pe alea care au ceva farduri sau rujuri, şlapi, mărgele sau diverse textile, dar le cam ignor pe alea cu şampoane. Dap, I’m a sucker for them.

Am deja vreo 4 sau 5 poşete cumpărate de prin Ungaria, Austria sau Spania. E un fel de suvenir pe care îl aduc cu mine. Partea proastă e că nu prea ajung să le port că le ţin în dulap, pe un raft de jos şi mi-e lene sa le schimb, să le asortez şi să le afişez pe stradă. Şi pentru că am geantă de laptop, îndes în ea tot ce îmi trebuie, deci o poşetă ar fi doar o povară în plus de cărat. Însă lucrurile sunt pe punctul de a se schimba şi poate poşetele-mele-cadouri din reviste se vor bucura şi ele de nimicurile pe care le voi căra cu mine.

Voi aveţi pitici de-aştia?

Am scris mult timp despre tristeţuri, despre durere, despre nefericire şi despre deznădejde. Am comentat pe multe bloguri şi am răspuns aici în cele mai negre nuanţe ale sufletului meu. Pentru că am avut o perioadă care părea să nu se mai sfârşească, o vreme în care soarele era atât de departe, chiar şi atunci când strălucea dogoritor pe cer. Iar de când a venit iarna pe uliţă, a venit şi în sufletul meu. Am simţit că nu mai iubesc pe nimeni şi nimic, că în mine e pustiu şi nici măcar eu nu mai locuiesc în corpul ăsta. Un corp care s-a îmbolnăvit fizic de la atâta boală sufletească. Un corp care n-a mai putut să suporte toată măcinarea la care îl supunea mintea şi grija. Nu găseam nici o soluţie, deşi căutam cu disperare, nu mă ajuta nimeni, deşi toţi mi-au spus după ce a murit tatăl meu că dacă am nevoie de ceva, de ORICE, să le spun. Şi când am cerut, unii mi-au întors spatele. Şi nu necunoscuţii sau oamenii care mă cunosc de puţin timp, ci oameni mult mai apropiaţi. mai mult…

Că tot întreba Andrei. Da’ dacă-i musai să ştie en detail cum stă treaba, io-i zic, că n-am nimic de-ascuns:

În ceea ce priveşte:

Berea

Aş fi preferat să-i demonstrez grafic, cu o strâmbătură de toată frumuseţea, şi sonor, cu nişte interjecţii de care numai eu sunt în stare. Da’ mă păstrez pentru când ne întâlnim faţă în faţă. Singurele dăţi când beau bere e când mânc ceva sărat: chipsuri, alune, seminţe etc. Pentru mine toate berile au acelaşi gust: amar. Dar, acum că tot mergem în Belgia acuşica, o să profit şi-o să beau o Steluţa de la ea de-acasă, în cinstea şi în amintirea tatălui meu, ai cărui paşi au răsunat în fabrica de la Leuven. mai mult…

Întreba Maka acum câteva zile ceva ce eu nu m-am întrebat niciodată: dacă regret facultatea pe care am făcut-o. Deşi i-am comentat, am simţit nevoia să dezvolt şi să duc întrebarea lui mai departe.

Aşa cum unii dintre voi ştiu şi alţii poate sunt curioşi să afle, am absolvit Facultatea de Litere (mare surpriză!), specializarea franceză-engleză. Dacă până în clasa a XI-a eram precisă că voi da la Jurnalism, într-a XII-a nu ştiu ce declick s-a produs în tărtăcuţa mea că m-am sucit şi am ales Literele. M-am apucat de meditaţii şi am învăţat în draci pentru admitere. Mda, „pe vremea mea” încă se mai intra la facultate şi în urma unui examen nu numai a depunerii unui dosar. mai mult…

adica zac in pat. fara vlaga. fara diacritice. mucoasa. tusinda. transpirata si disperata ca nu mai ies din starea asta. nu va pup ca va virusati. Pa.