Anul trecut a fost pentru mine un an de coşmar. Asta ştiţi deja că am elaborat mai pe larg. Pentru că anul ăsta să nu fie la fel, cel puţin pe plan psihic, am luat nişte hotărâri. Şi, Doamne, ce bine mă simt acum! Nu mai am gânduri negre, nu mai îmi fac scenarii imposibile, nu mai visez accidente şi nici nu mai inventez tragedii, nu mă mai gândesc la moartea celor din jur şi nici la alte nenorociri. Pe scurt, nu pot să zic că gândesc pozitiv, pentru că realismul meu mă împiedică, dar cel puţin nu-s nici aşa pesimistă cum am fost. La baza acestei schimbări stă cea mai importanta decizie pe care am luat-o: să înlătur orice sursă negativă care mă poate afecta sufleteşte. În traducere liberă: să nu mă mai uit la ştiri, să nu mai citesc articole pe net despre accidente, crime, violuri & co, să nu mai fiu curioasă de chestii macabre şi să nu mai pun la suflet orice nu mă afectează direct. Viaţa e prea scurtă că să sufăr din cauza altora. Şi sunt atât de multe lucruri rele care ni se pot întâmpla pe plan personal încât chiar n-are rost să facem risipă de energie întristându-ne sau enervându-ne pentru lucruri care se întâmplă pentru că aşa e scris undeva să se întâmple. Acum nu zic să ne transformam în nişte insensibili pentru că nu asta e soluţia. Dar mai puţină dramă ne-ar asigura o sănătate psihică mai bună.

Când s-a întâmplat tragedia cu prăbuşirea acelui avion şi au murit toţi pasagerii, carlitos a scris acest post. Ii înţeleg tristeţea şi gândurile pentru că şi eu fac cam la fel, îmi fac rău singură imaginându-mi lucruri tragice. Care-i scopul? Eu nu mai pot şi consider că acţionând în felul următor, sunt la adăpost de prea multe lacrimi:

Am refuzat să mă gândesc la momentele prin care au trecut oamenii aia. Nici măcar n-am urmărit la TV ce şi cum s-a întâmplat. Pentru că nu vreau să ştiu şi pentru că m-am săturat de atâta iad cât există pe pământ. Pentru că el nu-i altundeva, decât aici, între noi. Mulţi sunt în el şi majoritatea oamenilor nu ştiu, sau ştiu prea puţin. În iad sunt mamele ale căror copii mor, în iad sunt părinţii ai căror copii sunt bolnavi, tot acolo sunt şi cei care se confruntă cu boli incurabile. Iadul nu e un cazan cu smoală unde Satana învârte tacticos, iadul e cel de lângă noi.
Şi din cauza asta, eu nu vreau să îl mai vad. Nu vreau să îl mai aud, nu vreau să-l mai conştientizez. Refuz. Când partea mea de iad va să vie (pentru că va veni la un moment dat) o să ii acord toată atenţia. N-o să am de ales. Pana atunci nu mă consum pentru alte iaduri. N-are rost.

Acu’ ceva timp mi se părea că debordez de spirit creator şi că n-ar fi fost mare lucru să fac nişte fotografii mai profesioniste, mai artistice, mai deosebite de cum le făceam înainte. Din păcate doar mi s-a părut, pentru că spiritul creator nu există la mine sub altă formă decât cea a cuvintelor, şi câteodată nici acolo. Poate şi ăsta doar mi se pare că există, dar măcar la capitolul ăsta primesc cât de cât feedback.

Pentru mine expresia: „O imagine face cât o mie de cuvinte” nu prea se validează pentru că n-aş şti să creez o asemenea imagine care să genereze o mie de cuvinte. În schimb aş putea scrie o mie de cuvinte despre o imagine…

În fine, nu despre asta voiam să zic, dar m-a luat valul şi am aberat puţin.
Ideea postului e că io am un respect deosebit pentru fotografi. Pentru că, în opoziţie cu pictorii, ei lucrează cu fracţiuni de secundă, cu momente, cu faze. Să surprinzi un zâmbet sincer sau o expresie angoasată, neprelucrată, neimpusă, e destul de tricky pentru că oricâte indicaţii scenice i-ai da modelului, niciodată n-o să-ţi ofere la comandă sinceritatea de care ai nevoie.
Să surprinzi un moment al zilei care durează maxim câteva minute, o lumină care cade nu ştiu cum pe subiect doar la o anumită oră, să călătoreşti doar pentru a da naştere unor fotografii prin care să redai frumuseţea naturii…

Să creezi iluzii, să naşti idei originale, poezie de imagini, metafore vizuale, sensuri noi prin titluri, concret prin abstract sau abstract prin concret… nu-i puţin lucru. Văd multe fotografii aproape zilnic şi mă minunez de culori, de idei, de decoruri, de personaje, dar cel mai mult de mesajul lor. Pentru că adevărata fotografie e purtătoare de mesaj. Adevărata fotografie te face să păstrezi pe retină şi în minte imaginea pe care ai văzut-o.
De asta sunt eu fascinată.

M-am tot codit dacă să scriu postul asta sau nu, că s-ar putea să-mi urc în cap o mare parte din cititorii masculini. Dar, what the hell, mă arunc înainte cu ochii închişi.

Mie nu-mi plac bărbaţii nebărbieriţi (şi nu, nu sunt o ipocrită când zic asta, având în vedere scandalul în care am fost implicată – aici e altă mâncare de peşte). There, am zis-o în gura mare şi nu numai lui Iubi. Nu înţeleg de ce vă e lene să faceţi o operaţiune ce durează maxim 5 minute, e nedureroasă şi în schimb e atâââât de apreciată de femei. Voi ştiţi cât de neplăcut e să fii zgâriată pe buze, pe deasupra şi pe dedesubtul lor cu nişte ţepi care se tot freacă la stanga şi la dreapta, în sus şi în jos? Să nu mai vorbim de alte părţi ale corpului care pot „beneficia” de acelaşi tratament şi care suferă la fel de mult când se irită. Nu e biiine, vă poate spune asta orice fătucă ce a trecut prin asemenea „frecuşuri”.

Şi mă opresc aici că nici nu vreau să încep cu comparaţii legate de aspectul nebărbieriţilor. Adică ştiu să apreciez un cioc, o „freză” mai speciala pe faţă, dar când nu e bine întreţinută… arată urât. :-s
Sper că nu v-am supărat prea tare, da’ serios, faceţi un test: întrebaţi-o pe prima domnişoară ce vă iese în cale ce părere are despre asta? Şi puteţi şi pe-a doua, doar aşa de fun. Oh, dear, m-am cam inselat.

LE: Un fel de mea culpa, da’ nu-s sigura ca e asta: Adrian a scris o explicatie destul de interesanta, la care nu m-as fi gandit. Adica eu credeam ca nebarbieritii sunt nebarbieriti doar pentru ca le e lene, sau in cazuri speciale pentru a ascunde anumite cicatrici, defecte, etc… Si recunosc ca unora le sta bine asa teposi, ca na, da un aspect rebel, de bad boy (si unele dintre noi suntem suckers for bad boys ), da’ ii rau, ma, cand ne pupati.

Un ghinion nu vine niciodată singur… ci cu mai multe rezolvări. Mă rog, voiam să mă opresc la zicală, da’ nu pot să ignor toate chestiile bune care s-au întâmplat printre ghinioane.

Prin ghinion vreau de fapt să spun : după năzbâtia cu blogul, n-am avut net acasă decât cu ţârâita. Prin urmare n-am putut să pun în scris toate ideile îngrămădite pe limba minţii şi anunţurile pe care le aveam de făcut. Acum că am, unele anunţuri nu mai sunt valabile şi ideile s-au pierdut în eter. Asta e, îmi vin mie altele, nu e capăt de ţară. Dup-aia, m-am dumirit şi eu că sunt în sesiune, asta după un semestru în care n-am dat pe la şcoală. Bine, am fost o dată la început şi eram aşa entuziasmată că aveam impresia că o să dau pe-acolo mai des. Când colegele mi-au spus că n-are rost că nu vin profesorii, nu că muream eu de cheful de a învăţa, că pe-asta nu-l mai am demult, dar am murit de ciudă pentru toţi banii pe care i-am dat pe masterul asta. De obicei nu regret deciziile pe care le iau pentru că am grija să le iau pe alea care nu implică dezastre financiare sau sentimentale majore. Ei bine, blestem şi acum ziua în care eu şi capul meu prost am luat decizia să mai fac un master (deşi aveam exemplul elocvent că după ce te-ai ars cu laptele tre’ să sufli şi în iaurt). Au fost cele mai prost cheltuite 50 de milioane din toata viaţa mea. (de până acum ) Na, şi cum ziceam, îs în sesiune. Conştiincioasă mă pun să caut chestii pe grupul masterului, să îmi caut subiectele de referate şi proiecte, îl şi fac pe unul dintr-o suflare şi ieri dau cu nasul de mesajul că restanţele se dau pana în 30. adică pana azi. De ieri pana azi. :-s Eu aveam o restanţa de pe anul I, semestrul II, de care m-am ferit ca dracul de tămâie, sperând că o să treacă de la sine, ca orice pain in the ass. ) Nu trece, să nu încercaţi şi voi. Am căutat, m-am chinuit câteva ore şi gata l-am şi trimis. Când ai cuţitul la os faci chestii imposibile. Asta era una dintre rezolvări. Buuuun, cu alealalte proiecte e mai simplu că ştiu unde ce să caut şi de unde să mă inspir. Unde mai pui că pentru un examen am de pregătit un blog. Şi cam gata cu şcoala, mai rămâne disertaţia. Şi ea cred, adică eu vreau, să rămână pe iarnă sau pe anul viitor, da’ cum o ştiu pe profă o să mi se urce în cap să o fac acum. Vad eu dacă scap.

Alta rezoluţie ar fi că în decurs de 2 zile am aflat unde merg în vacanţă, când, cu cine şi pe deasupra avionul şi avansul la cazare au fost plătite. Asta în condiţiile în care eu sunt lefteră şi datornică pe la părinţi şi prieten. Se rezolvă şi-asta, şi ştiu cum : aş putea să încetez să exist până la sfârşitul anului că oricum bani să supravieţuiesc nu am. Da’ după cum vedeţi, îmi păstrez optimismul.

Dup-aia am mai rezolvat mici chestii, numite cadouri pentru că, să vedeţi alt ghinion pe capul meu : luna iunie ii za worsest din tot anul. Ghiciţi a cui e ziua ? A lu’ mami pe 1, a lu’ prietena cea mai buna pe 4, a lu’ Iubi pe 24, a lu’ tati pe 27*. Care mă bate la asta, ii un as. Am rezolvat cu 3 cadouri, mai am unul. Ala pentru mami. Voi aialalţi 2 să nu mă întrebaţi ce primiţi că vă şi pleznesc, mai ales pe tine, pisi.

Cred că atât am rezolvat, da’ ia uitaţi şi voi câte am făcut. Chiar sunt mandră şi optimistă în continuare. Ah, şi v-am zis că mi-am înscris maşina ?? Da’ asta chiar merită un post separat.

________________________________________

* stiu ca corect e “a mamei mele”, “a prietenei mele”, etc… trebuia sa precizez asta, ca dusmanii “e” geana si poate mai zice careva ca nu stiu sa vorbesc romaneste.

Pentru că tot week-end-ul am cam vegetat şi pentru că începea să mă sâcâie ideea că nu prea am intrat nici pe blog (răspund diseară la comentarii), muza s-a decis să mă pedepsească părăsindu-mă la ananghie. Adică n-aveam nici o idee despre ce aş fi putut să vorbesc azi, nimic incitant, n-am avut chef de prelucrat poze, de făcut cercetări pentru posturi de genul celui cu câinii actori, aşa că subiectul cel mai la îndemâna sunt EU.
Nu cred că v-am povestit pana acum ce am făcut eu în vreun week-end, cel puţin nu v-am povestit despre unul întreg, aşa că… draga jurnalo-blogule, ascute-ţi urechile că mă aştern pe scris:

Vineri am fost cam varză. Adică toată oboseala de săptămâna trecută am resimţit-o cu vârf şi îndesat înainte să plec de la lucru şi a continuat şi acasă. N-a trecut imediat ce m-am văzut în stradă, cum se întâmpla de obicei, aşa că m-am tarat, la propriu, până acasă. Maşina mi-e off-dutty aşa că sunt pieton şi nu prea bucuroasă de asta. Dacă vreţi explicaţia pana la capăt, e pe tuşă pentru că mi-a expirat asigurarea şi până nu o înmatriculez pe numele meu mă voi deplasa pe doua picioare sau pe două roţi. Cu toată oboseala, vineri totuşi am ieşit. Cu o gaşcă de bloggeri, dar am preferat să nu mă gândesc la ei aşa pentru că numai despre blogging n-a fost seara aia. Am băut cam mult, am fumat cam mult, ceea ce a avut repercusiuni a doua zi. Restul e tăcere.

Sâmbătă deci, m-am trezit în aceeaşi poziţie în care m-am culcat cu o durere înfiorătoare de ceafă. Nu-i nimic, m-am întors pe burtă şi am dormitat în continuare, până pe la 9 fără 10. Pe la 10 am fost anunţată că rămân singură acasă până pe luni dimineaţa ceea ce m-a bucurat peste măsură pentru că era o zi perfectă de pierdut vremea în pat. Aşa credeam la ora aia. Mi-am pus nişte episoade din House să mă binedispun şi mai mult, am mâncat în pat şi viaţa era frumoasă trăită în pijama. Ei pe dracu’ ce să vezi? Cine vine să stea cu mine în pat? Mai bine zis la mine în cap? O migrenă. De-aia cu greaţă. O fi de la alcool, de la ţigări, că, deh, nu mai sunt obişnuită cu stilul asta de viaţă, o fi de la prea mult stat în pat? Nu ştiu, dar cert e că a venit şi acolo a rămas până duminică dimineaţa. Asta însă nu m-a împiedicat să mă uit la 13 episoade din House. Da. Am bătut recordul şi nu m-am ridicat din pat decât să fac nişte spaghete şi un sos. De mâncat am mâncat tot în pat. Iubi la lucru, eu singură cu migrena. Faaaaain. Mă vizitează Iubi pe la 8, mă anunţă că a văzut un şarpe negru la mine în faţa blocului şi astfel paranoia-i gata. Dacă îmi muşcă animalele când mă duc cu ele la plimbare? Dacă mă muşcă pe mine când ies pe-afară? Dacă întră în casă pe geamul de la baie în faţa căruia e un corcoduş? Dacă? Dacă? Dacă? Adevărul e că am început să vad şerpi peste tot prin casă. Şi nu-i distractiv deloc să vezi asta şi să te şi doară capul. Mă rog, Iubi a plecat şi eu am adormit şi am uitat.

Cum ziceam, duminică dimineaţa urma de migrena care îşi făcea bagajele m-a ridicat din pat şi m-a trimis să-mi fac o omletă. Dup-aia să mă spăl pe cap, să îmi fac unghiile şi să plec la schimb de cărţi. Acolo bucurie mare, am pus mâna pe Despre frumuseţe. De fapt, acuma nu ştiu dacă mă bucur la fel de mult ,că am văzut Must love dogs după sdc şi acolo se vorbeşte mult despre Doctor Jivago şi cum am cartea, mă mâncă undeva să o citesc. Chiar dacă are în jur de 600+ pagini.

Na, asta fu, nu-i aşa că fu fain? :lol:
Voi cum va lăudaţi?

Au intrebat-o pe Ddunia ce are de ascuns. Mai bine zis cat are de ascuns. Ei nu-i plac peretii de sticla si nici cu Big Brother nu s-ar intelege prea bine. Ii place Blaga si asemenea lui isi cultiva misterul. Ce frumos o spune, ce bine si-a ales comparatiile !

Si apoi, ea m-a intrebat pe mine : Tomato, cat si ce trebuie sa stie lumea despre tine ? Pe loc i-am scris ca raspunsul e evident, dar o sa il evidentiez si mai tare. Apoi, gandindu-ma la sarcina pe care mi-a dat-o… nu, nu e chiar asa evident. Sunt intr-adevar adepta exhibitionismului sentimental. Nu pot trai ceva doar in mine, nu pot pastra bucuria, tristetea, ura sau pasiunea numai pentru constiinta mea si interiorul meu. De la prietena cea mai buna, pana la omul pe care il intalnesc la coada la ziare, n-am nici un pardon, vorbesc cu oricine despre orice. Despre problemele mele, despre satisfactii, despre vreme, despre altii, despre etc. Pentru ca imi plac oamenii care vorbesc si care nu tainuiesc lucrurile care ii macina. Imi lasa impresia ca exprimarea sentimentelor ii umanizeaza. Imi plac oamenii care isi deschid sufletul in fata mea, care imi raspund la intrebari indiscrete, care imi fac confidente. Pentru ca imi place sa stiu lucruri, nu pentru ca port vorba mai departe, pentru ca ma simt mai speciala cand cineva impartaseste din el cate un pic.

Mama mea plange. De multe ori. Si aproape de fiecare data nu spune din ce cauza. Si asta ma supara si ma enerveaza pentru ca nu poti sa ai pretentia ca oamenii sa iti citeasca mintile si sa stie din ce cauza plangi tu. Si cand esti suparat spune ce ai, spune ce te deranjeaza, spune ce simti, spune ce vrei, spune ce-ti doresti, ca doar asa se pot rezolva anumite probleme. Nu lasa sa se adune in tine, in speranta ca or sa treaca toate gandurile. Trec, dar pe moment. Candva se vor intoarce cu puteri inzecite si n-o sa le poti face fata tuturor.
Sa ma intorc insa la ce si cat trebuie sa stie lumea despre mine : tot ce vreau eu sa se stie si in general vreau sa se stie mult. Ca de-asta mi-am facut blog personal, de-asta imi pun gandurile si trairile in scris. Si cu toate astea, nu ma cunoasteti deloc. Nici parintii mei nu ma cunosc deloc, nici prietenul, nici prietena, nici macar eu. Sunt cazuri in care nu stiu cum as putea sa reactionez si multe atitudini ma iau si pe mine prin surprindere.

Sunt insa si lucruri despre care nu vreau sa se stie, putine e drept. Nu sunt secrete pentru ca asta ar insemna sa le stiu numai eu. Eu nu am secrete, le pastrez pe ale altora. Pe blog insa nu pot sa scriu orice, nu pentru ca am eu ceva de ascuns, ci pentru ca sinceritatea mea ar putea rani, pentru ca sunt lucruri care trebuie sa ramana in offline, intre mine si anumite persoane, dar niciodata numai intre mine si mine.
O fi bine, o fi rau, habar n-am… asa sunt eu si probabil nu ma voi schimba niciodata. Voi cum sunteti ?

E leapsa. Merge mai departe: Suflet pierdut, Ionesta, Arana si Danut.

M-am tot gândit despre ce să scriu: despre jignirile pe care le fac unii prin comentarii la adresa altor comentatori, despre una din cărţile pe care le-am citit, despre faptul că am început să mă uit la House MD şi că îmi place, despre vremea frumoasă de afară, să fac o leapşa (că am o droaie), să scriu o gogonea, să pun nişte poze că am nişte linkuri faine, să ma plâng ca nu mi se vede bine blogul pe IE6, să, să, să… Ce să scriu? Deocamdată n-o să scriu despre nici unul din subiectele astea pentru că sunt puţin obosită. Obosită de la stat prea mult pe baricade, de la prea multa informaţie, de la prea multe cerinţe, de la prea mult stress şi de la prea multe schimbări pe care le vreau şi nu le pot face. Îmi pica părul, nu m-am pensat de o lună şi cosmeticiana mea nu are vreme de mine.  Nu mănânc, îmi ies coşuri şi am herpes la buză. Mă enervează multe chestii despre care nu pot să vorbesc pe blog pentru că nu vreau, îmi pierd veselia şi n-am chef de nimeni. Dacă e astenia de primăvara, o recunosc că a mai fost pe la mine, dacă e doar culmea frustrării înseamnă că urmează coborâşul de-acolo.
V-am pupat.

Daca as fi fost barbat stiu exact ce m-ar fi excitat la o femeie. N-as fi fost singurul in mod evident, da’ cui ii pasa, ca ce-i frumos si lui Dumnezeu ii place. Dar nu sunt barbat si totusi asta nu ma impiedica sa imi placa sanii. Sa ma uit la ei, sa ii admir, sa ii analizez, sa ii compar, sa vreau sa pun mana. Nu, nu-s lesbiana, nu-s nici macar bi, da’ sincer, nu ma pot infrana sa ma uit la pieptul unei femei cand mi se iveste ocazia. Si mi se iveste destul de des, oricum cred ca mai des decat unui barbat, avand in vedere ca in fata unei femei o alta femeie se dezbraca mult mai usor. Sau poate nu vad mai des, dar cu siguranta o paleta mult mai larga.

De exemplu, m-am inscris la inot. In vestiar aproape toata lumea e despuiata. Femeile adica, pentru ca nu-i voie cu barbati. Balanga-lang in stanga, balanga-lang in dreapta. Cum sa nu te uiti, mai ales cand nu te vede nimeni ca te uiti, sau pe nimeni nu deranjeaza ca te uiti (asta in cazul in care esti destul de discret)? Nu stiu cum se face, da’ mereu imi pica ochii pe o pereche de sani si fara sa vreau imi spun in minte: „Ce sani frumosi are tipa asta!” sau „Eee, ce forma frumoasa, norocos tipul care ii mangaie”. Chiar nu pot sa nu ma gandesc la asta si intotdeauna admir. Niciodata nu invidiez, niciodata nu-i ravnesc.

Sanii sunt simbolul feminitatii si toate apartinatoarele sexului frumos ar trebui sa aiba cu ce se mandri. Din cand in cand imi pare rau de cate o femeie pentru ca natura n-a fost generoasa cu ea si stiu ca se creeaza multe complexe din cauza asta. Apoi le vin tot felul de idei, care culmineaza cu implanturile cu silicon si pe unele chiar nu le blamez. Bine ca exista o optiune.

Pe de alta parte, nu-mi plac chiar toti sanii. Si pentru ca nu vreau sa dau exemple, mai bine ma opresc aici, ca si-asa v-am spus prea multe. :oops:

LATER EDIT: avem o petitie pentru o expozitie mamara. ))))))))))))))))

Citeam zilele trecute la Lola despre intoarcerea in anumite locuri si felul in care ni se par cand le regasim. Inca dinainte sa citesc despre asta stiam ca nu-mi place sa revin in locurile pe care le-am vazut odata. Acum insa, fortata de postul ei sa dau o explicatie am gandit mai mult problema si mi-am explicat mie insami de ce simt asa.

Locurile nefamiliare unde ma duc in vizita, in vacanta sau pur si simplu in care ma opresc pentru catva timp, locurile pe care ajung sa le descopar batandu-le la pas, locurile care mi se dezvaluie pentru ca eu le caut si pentru ca curiozitatea mea le dezbraca de necunoscut, ei bine locurile acelea nu mai au acelasi farmec a doua oara. Oriunde m-as duce pentru a doua oara nimic nu va mai fi la fel. Nu conteaza ca prima data a fost bine sau a fost rau, ideea e ca experienta secundara nu-mi va schimba impresia si nici sentimentele fata de un loc. Imi amintesc ca prin ’99 am fost la Herculane cu cortul. 2 saptamani cu verisorii mei, o multime de cunostinte din toate colturile tarii – ne-am facut o gasca de care abia ne-am despartit cand fiecare pleca spre casa lui. In 2000 am repetat cele 2 saptamani in acelasi loc, cu aceeasi verisori si acelasi cort. Insa nici campingul, nici macar apa strandului nu mai era la fel, sa nu mai zic ca nici prietenii de anul precedent nu mai erau in jurul cortului. Si incercarea de a resuscita o perioada apusa mi-a lasat o parere de rau si mi-a alterat vacanta. Altadata, in clasa a V-a am fost in tabara la Poieni Strambu. Pana atunci nu mai fusesem in tabara decat la mare si muntele era ceva nou si o schimbare binevenita. Distractie cat incape, jocuri, disco in sala de mese, pasiuni trecatoare doar asa de dragul taberei. Cea mai frumoasa tabara in care am fost. Motiv pentru care intr-a VI-a am fost convinsa ca va fi si mai fain. Aceiasi oameni, acelasi loc, insa nimic n-a mai fost la fel.

Intotdeauna mi se intampla. Prima impresie e atat de pregnanta incat a doua oara e doar o supa reincalzita. De-asta nu vreau sa ma reintorc in locurile pe care le-am vazut, de-asta in fiecare an vreau sa vad ceva nou. Nu pentru ca sunt destule locuri de vazut ci pentru ca fiecare loc are pentru mine o insemnatate aparte, o amintire anume pe care nu vreau sa o batatoresc zidind peste ea alte amintiri.

De la Doru si Lollitta o leapsa cu inceputuri la care trebuie sa adaug sfarsituri.

Sunt mai vesela in ultimul timp.
As vrea sa mi se indeplineasca planurile de vacanta de anul asta.
Pastrez multe amintiri din calatorii (bilete de tren, vederi, bilete de intrare, cartele, etc).
Mi-as dori un salariu mai mare.
Nu imi place frigul si vremea asta capricioasa.
Ma tem de intuneric.
Aud un latrat de caine.
Imi pare rau ca n-am sa gust niciodata din viata de internat sau de camin.
Imi plac oamenii care conduc civilizat si ii respecta si pe ceilalti din trafic.
Nu sunt blonda.
Dansez singura in camera mea cu muzica la maxim, si ma sui pe mese sau pe boxe prin cluburi.
Cant la birou, mai ales, da’ nu ma abtin nici pe strada. Fluier, marai, chitcai.
Niciodata n-am zburat cu avionul.
Rar mi se intampla sa nu gasesc loc de parcare.
Plang cand aud imnul Romaniei la competitiile sportive, si in  multe alte situatii.
Nu imi place de mine cand nu-mi sta bine parul.
Nu sunt multumita ca pana la 25 de ani n-am realizat mare lucru in viata.
Sunt confuza cand am de-a face cu economia.
Am nevoie de libertate.
Ar trebui sa merg la psiholog.

Acceleasi inceputuri pentru Radu S (cu ocazia asta iti spun ca nu pot sa fac leapsa cu statuile pentru ca pur si simplu nu stiu ce sa scriu), pentru Denisa, pentru Mara si pentru Mihai.