Mă rog, „croitoreasă” e un cuvânt muuuult prea generos pentru a-mi descrie noile activități, da’ altul n-am, așa că merem cu el mai departe.

Sincer, nu știu de când a înflorit în mine pasiunea asta pentru DIY și nici să mă picuri cu ceară nu-mi dau seama cum de-am ajuns să nutresc afecțiune pentru croitorie și cusut. Totuși, suspectul numărul 1 e Pinterest-ul, că dacă aveam microbul de mai demult, m-aș fi ținut de capul maică-mii să mă învețe una și alta. Da, mama mea a fost croitoreasă, una desăvârșită aș putea spune. Clientele ei plecau de la noi de acasă cu costume parcă decupate din reviste și fiecare avea numai cuvinte de laudă pentru munca ei. Pedantă, atentă la detalii, migăloasă și profesionistă, așa era mama mea când venea vorba de meseria ei. Am stat pe lângă ea suficient de mult să învăț terminologia domeniului, am vizitat Moda Tim-ul de suficiente ori cât să văd cum se croiește și se coase într-o fabrică și am descusut suficiente cusături încât să am o bază, cât de modestă, despre ce înseamnă activitatea asta. mai mult…

OK, recunosc, mă folosesc de nuntă numai pentru că nu am avut inspirație să scriu despre nici unul din draft-urile din admin sau de pe mail sau de pe telefon. Pur și simplu când n-ai inspirație, poți avea sub nas cele mai tari subiecte, nu iese și gata.

Așa că cel mai potrivit mi s-a părut să vă povestesc nițeluș despre nunta care va să fie în septembrie, anul curent.  Deci ați putea spune că am destul timp până atunci, nu? Da, așa zic și eu din octombrie încoace, numai că am avut un vis care m-a cam pus pe jar și iacă încep să mă strofoc. Stadiul în care suntem acuma e următorul: avem dată, avem sală, avem nași, avem fotograf, avem video, am freză și cam atât. Ce n-avem? Păi numai din ce îmi vine acum în cap fără o listă de pe care să tai: n-avem biserică, n-avem băutură (că n-am luat meniul cu băutura), n-avem prăjituri, n-avem muzică (DJ), n-avem decorațiuni, n-avem flori, n-avem invitații, n-avem verighete, n-am rochie, n-are costum. Lista asta e mai lungă și începe să mă sperie. Cred că până la visul ăsta nici n-am realizat că anul ăsta CHIAR MĂ MĂRIT, oricât am fi vorbit despre nuntă și oricâti nervișori mi-am făcut deja. mai mult…

Am găsit poza de mai jos în reader, pe-un blog la care sunt abonată și am căutat câteva minute bune după povestea ei. N-am găsit-o sau n-am căutat destul de bine. Mi-am adus aminte pe loc de povestea lui Christian, leul crescut de doi bărbați și eliberat în sălbăticie, care după un an, când aceștia s-au dus să-l caute, i-a întâmpinat cu o bucurie de nedescris și cu aceeași îmbrățisare pe care o vedeți în poza cu tigrul. Aici e povestea în 2 minute și ceva, iar aici e pe lung, într-un documentar de 45 de minute. Mi-ar plăcea să lucrez cu animale, fie sălbatice, fie domestice, consider că avem atâtea de învățat de la ele! Dar, din păcate, cel puțin în România a lucra cu animale poate fi o experiență tristă, așa că amân puțin dorința asta pentru când voi locui în altă țară.

Năvodari 1991

Terminasem clasa I, premiantă cu coroniță, deci se cuvenea să primesc o recompensă. Așa că ai mei m-au trimis în tabără la Năvodari pentru 12 zile, că așa erau taberele pe vremea aia. Dacă îmi aduc aminte a costat 2300 de lei și am primit banii sau o parte din ei de la străbunica mea. Am multe amintiri de-atunci, deși au trecut o grămadă de ani. De exemplu, îmi aduc aminte cum primeam de la învățătoare câte 100 de lei pe zi să ne luam ce voiam, dacă îi cheltuiam în prima parte a zilei, alții nu mai vedeam până a doua zi. Îmi amintesc de steagul alb și de cel albastru, de gimnastica de înviorare de pe plajă, de Radio Vacanța și de „Ma-ma-ma-ma Marea, Marea”, cântec pe care tare mi-aș dori să-l reascult, doar că nu știu nici cum se numește, nici cine îl cântă. Îmi aduc aminte de discoteca de pe terenul de fotbal și de sora unei colege care se dădea drept băiat și vrăjea fetele. Îmi mai aduc aminte de o furtună cu tunete și fulgere în care stăteam toate într-un singur pat, deși eram vreo 12 în cameră. Îmi aduc aminte cum după câteva zile, mama mea a venit la Năvodari pentru că învățătoarea nu se descurca cu părul meu lung până la fund. A venit să mă pieptene și să mă spele pe cap. Țin minte ziua aia ca și când ar fi fost ieri. Făceam plantonul de dimineață cu o colegă și întâmplător am ieșit pe balcon să mai înlăturăm plictiseala. Nu mi-a venit să cred când am văzut-o pe mami aproape de pavilionul în care eram cazați noi – o scenă ca în filme, am zărit-o dintr-o grămada de oameni. mai mult…

Nu știu câți dintre voi știu cum se făceau anunțurile prin sate acum un deceniu-două, când exista un singur telefon în sat și-ăla legat la centrală. Eu am avut șansa și norocul să văd cu ochii mei și tare mi-s mândră de-asta. Când ceva trebuia comunicat întregului sat urgent, cineva (nu știu exact dacă era un om anume desemnat) își atârna o tobă de gât și pornea dintr-un capăt al satului în celălalt, bătând toba și urlând cât îl țineau bojocii ce avea să comunice. În felul ăsta nimeni nu putea spune că nu știe sau ca nu a aflat că trebuie să plătească ceva (de exemplu). mai mult…

Tre’ să recunosc că-s o țâră speriată să fac lista asta. M-a pus naiba să citesc previziunile Acvariei pe 2013 pentru balanțe și mi-am cam retezat din elan. Cică nu va fi un an rău, da’ să am grijă la cumpene ba pe plan financiar, ba prin familie, ba pe la lucru… da’ in rest e bine. In fine… cu banii chiar tre’ să fiu mai chibzuită pentru că sunt destul de generoasă și risipitoare și nici nu prea-mi pare rău după ei. După mine, banii sunt făcuți să fie cheltuiți. Asta nu înseamnă că n-am economii pentru zile negre, da’ de obicei îmi satisfac plăcerile. În fine, deci mă cam tem să-mi fac planuri pentru 2013. Sper să fie în van și nefondat, da’ la final, când tragem linie, vedem ce-am reușit și ce nu din ce-mi propun azi. mai mult…

De atât de multe ori am început acest post în mintea mea, atât de mult am așteptat să-l scriu, iar acum, când i-a venit timpul, în întunericul ultimelor întâmplări (că nu puteam spune „lumina”) mi-a cam pierit entuziasmul. Dacă 2012 nu s-ar fi terminat cu moartea lui Benny, spun fără nici o ezitare ca ar fi fost perfect. Oricum, rămâne cel mai bun și mai frumos an din viața mea și-mi doresc ca anii ce vin să fie cel puțin la fel de frumoși și plini ca asta ce se încheie. mai mult…

cam la concluzia asta ajung eu acum cand planuiesc toate chestiile pe care le am de facut… ma laudam pe facebook ca am vacanta pana pe 7 ianuarie, ca o sa stau in pat si-o sa ma uit la toate porcarioarele de filme cu Craciun pe care le-am mai vazut sau nu de atatea ori, ca o sa mananc toate porcarioarele din frigider si din dulapul cu dulciuri… biata naiva care sunt eu cateodata.

ieri curatenie, azi cumparaturi si masa in familie, dupa care vizita la mami, dupa care venit acasa si facut un pic din macarea de Craciun. maine continui cu mancare + curatenia + impodobitul bradului si al casei + poimaine (probabil biserica si) marea masa data de mine + raspoimaine sper la un moment de respiro de dimineata, iar seara dus bestiile la Pensiunea Delarci. Iar joi, off we go catre Munchen. Uf, ca abia astept, numar zilele pana vad Castelul Neuschweinstein Si poate abia cand ne intoarcem, pe 3, m-oi bucura si eu de un pic de leneveala…

deci ati citit printre randuri ca n-o sa dau pe-aici prea des, da’ nu vreau sa treaca Craciunul fara sa va urez un singur lucru: sa fiti undeva la caldura cu toti oamenii care conteaza ceva pentru voi si pentru care voi contati cat lumea intreaga. Craciun fericit

Nu sunt un Grinch, nici pe departe, nu urăsc colindele, n-am nimic cu Hruşcă nici cu lerul lui, nu mă gândesc cu groază că o să mă îngraş de la atâta mâncare, nu dispreţuiesc iarna cu zăpada ei. Însă anul ăsta fac un efort să văd partea pozitivă a Crăciunului. Culmea e că dacă mă concentrez suficient de bine, chiar îmi iese, ba mai mult, mă şi bucur sincer. mai mult…

Disclaimer: azi vă deprim.

Nu știu ce cuvânt îmi poate caracteriza uneori imaginația, dar parcă n-aș spune despre mine că-s o persoană pesimistă. Pur și simplu am momente (destul de dese) când îmi imaginez tot felul de accidente. De la moartea tatălui meu și cu boala mamei mele, nici un minut din viitor nu mi se mai pare sigur, așa că orice bubă și orice durere îmi pare că îmi ascunde sfârșitul. Cred că paranoia ar fi un cuvânt bun. Pe de altă parte, raționamentul meu e următorul: dacă mă pregătesc sufletește pentru orice năpastă, nu mă mai poate lua prin surprindere și mă resemnez mai ușor. Dacă vi se pare că bat câmpii, că-s dusă cu pluta sau că îmi filează o lampă… hm… nu știți ce-i în capul meu. mai mult…