Ideea acestui post nu-mi aparţine, dar am primit permisiunea să o preiau cu condiţia să nu divulg sursa. A mai circulat la un moment dat o leapşă asemănătoare şi deşi nu îmi stă în obicei să reiau subiecte deja dezbătute  (cu mici excepţii), de data asta mi-a plăcut prea mult pentru a nu o face. Aşadar, enumăr mai jos câteva afirmaţii despre mine care pot fi adevărate sau false. Acuma, având în vedere că în 3 ani de zile am scris tot felul de chestii personale, îmi e cam greu să vă pun în dificultate, pentru că ştiţi deja prea multe despre mine şi mi-e că o să nimeriţi toate răspunsurile.
O să vă dau variantele corecte cândva săptămâna viitoare, poate luni sau marţi, şi o să le şi explic. Ca să existe şi o motivaţie, un fel de premiu… celui care nimereşte cele mai multe răspunsuri o să îi pun un banner în sidebar pentru o lună. Nu ştiu cât e asta de motivant, da’ nu ştiu ce altceva să vă ofer.

Să vedem:

1. Până acum, am iubit 7 băieţi.

2. Îmi place să merg la cumpărături.

3. N-am fost în nici o tabără.

4. Am văzut marea prima dată la 3 ani.

5. Am permis de conducere de la 18 ani.

6. Maneaua mea preferată e “Fii cu tupeu nevastă”.

7. Nu m-am sărutat niciodată cu vreo fată.

8. Când eram mică, am omorât un pisoi.

9. Ador aerobicul.

10. Mi-e frică de şoareci.

11. Nu-mi plac experimentele culinare.

12. Cel mai mult la mine îmi plac genele mele.

13. Îmi doresc o maşină rapidă şi decapotabilă.

14. Aş călători pe lună.

15. Sunt foarte zgarcită.

Post in care sar de la una la alta

Deşi de timpuriu am manifestat apucături foarte miserupiste vis-a-vis de subiect, acum, cu jumătate de gură, mărturisesc: “ce usor era când nu aveam nimic”. (zic cu jumătate de gură pentru că nici să nu mai am nu aş vrea). Nu aveam nici maşină, nici apartament, ceea ce înseamnă nici o grijă. Acum, după succesiune (despre care mă mai gândesc dacă vă povestesc sau nu – că am avut o lună înfiorătoare din cauza ei) am 3 maşini şi jumătate din apartament, lucru care mă sperie de nu mai ştiu de mine. Brusc, sunt proprietară cu acte in regulă si răspund direct de imobile şi bunuri. :-s

Mă copleşeşte atâta responsabilitate şi atâta “avere”. întotdeauna am depins de alţii în ceea ce privea plata facturilor sau plimbatul cu maşina. Până să o primesc pe Hapciu (că ăsta e noul nume al Micuţei Polo), mă suiam în maşina lu’ tati şi pe-aici ţi-e drumul. Nu tu impozite, nu tu reparatii, inlocuit de piese, nu tu bani cheltuiţi pe motorină, totul pica din cer, pentru că făcea tati tot. Acuma… cu maşina şi cu cheltuielile ei m-am mai obişnuit, deşi am aflat şi eu după 4 luni că circulam cu inspecţia tehnică expirată. Noroc că m-a oprit poliţia şi m-a întrebat când am de gând să o fac. Asta având în vedere că în mod normal trebuia să iau o amendă de vreo 5 milioane vechi si sa-mi retina si talonul. Dar am o scuză: n-am ştiut, chiar nu am ştiut şi nu l-am minţit pe poliţist când i-am spus că ăsta e motivul. I-am mai spus şi că tatăl meu a murit şi el îmi spunea când trebuia să fac câte una alta la maşina. în momentul acela mi-a dat actele înapoi şi mi-a spus să mă duc luni la prima oră să rezolv problema. Am rezolvat-o. Read the rest of this entry &raquo

Multă lume scrie despre bac zilele astea. Unii critică, alţii îşi aduc aminte. Dacă aş fi în cunoştinţă de cauză şi dacă aş ştii ce se mai întâmplă prin învăţământul românesc, poate aş critica şi eu.

Dar eu prefer să-mi aduc aminte. şi o să fie un exerciţiu de memorie, că totuşi au trecut 8 ani de atunci. OMG!!! Read the rest of this entry &raquo

Plănuiam să lipsesc doar sâmbătă şi duminică. Plănuiam să îmi termin cartea până duminică şi mai plănuiam să fac curăţenie luni. N-am făcut nimic din toate astea.

De lipsit am lipsit 4 zile, de terminat cartea am terminat-o azi, iar curăţenia mai aşteaptă probabil până sâmbătă. Ok, am făcut ordine în bibliotecă, pentru că prea multe cărţi erau alandala şi nu mai suportam să le văd împrăştiate peste tot.

în weekend am fost la sat, că demult tot o amăgeam pe maică-mea că o duc. în loc să mă relaxez şi să mă bucur de linişte, aşa cum mi-am propus… am tuns iarba din curte, cam vreo 3 ore, aşa… după care am intrat în casă şi am făcut curat în dulapuri. Am strâns 4 saci cu haine pe care le-am dat de pomană vecinilor. M-am întristat destul de mult, pentru că era prima oară cand mergeam acolo şi tatăl meu nu era plecat nicăieri. Adică mai fusesem la sat fără el, dar fie eram acolo cu prietenele mele, fie cu mama mea, dar el era mereu în Timişoara sau de vreo două ori în Germania… Acum era tot în Timişoara, în pământ. şi lumea mi-a pus o mulţime de întrebări, a plâns, alţii, mai răi, au spus “bine c-o murit”… Eu, doar am plâns şi m-am înfuriat…

Nu m-am simţit deloc bine la sat, deşi acum câţiva ani, acolo era raiul meu…
Am venit acasă şi am fost la Shrek 4. Vorbind cu Iubi, am ajuns la concluzia că era prima oara în 4 ani de zile când mergeam numai noi doi la film. Nu ne-a venit să credem.

şi apoi… m-a lovit răceala. Aşa, pe nepregătite, asta după ce o toamnă şi o iarnă întreagă m-am ferit de ea ca dracu’ de tămâie…

Nu m-am dus la lucru 2 zile pentru că deşi aveam impresia că e doar o durere de gât, ieri seara am avut febra. 38. Din nou mi-am adus aminte de tati cu febra lui zilnică…

şi a venit luna iulie… Să înceapă calvarul…

Ştiu ce gândiţi toţi când intraţi pe tomatacuscufita.com. Că nu mai e blogul care era odată, că nu mai oferă nimic, că e chiar plictisitor şi că şi-a pierdut orice strălucire, idee sau umor. Tot ce găseşti când intri aici e fie o recenzie care nu te interesează, fie o leapşă insipidă care nici măcar nu e scrisă într-un stil care să te captiveze şi să te convingă să o citeşti, fie nişte poze neinteresante la care n-ai nimic de comentat, fie tristeţe pe care nu o poţi consola nicicum. Nu mai găseşti nimic cu care să te identifici, care să te impresioneze sau care să te pună pe gânduri. Pare părăsit sau lăsat în grija cuiva caruia nu-i pasă ce se întâmpla cu tomatacuscufita. Pare că odată cu moartea tatălui meu, am murit şi eu, stăpâna lui, eu cea care îi datorez atâtea acestui blog, pe care mai aveam un pic şi îl consideram cel mai bun prieten…

Ştiu ce gândiţi… pentru că la fel gândesc şi eu. Nu mai e ce era şi nici nu ştiu dacă să îmi pară rău sau să continui să îl simt oarecum indiferent. Pentru că în acest moment al vieţii, blogul a picat de pe locul fruntaş pe care i l-am acordat în cei 3 ani de când există. Şi nu prea ştiu pe ce să dau vina. Pe lipsa de orice interes pentru idei, întâmplări sau evenimente, pe prea multe griji care nu mă lasă să mă gândesc la alte chestii neimportante despre care vorbeam altădată, pe lipsa de chef de a mai scrie şi altceva, după ce zilnic scriu în jur de zece articole la lucru, pe frica de a nu vă plictisi cu evenimentele seci pe care le trăiesc şi de care oricum nu-mi pasă pentru că trăiesc din inerţie şi iau totul aşa cum vine, fără ca măcar să mă enervez sau să îmi pese prea mult? Sau poate pot să dau vina pe toate aceste motive şi să mă scuz într-un fel în faţa voastră că am devenit plictisitoare şi sa promit că o să încerc să-mi revin la starea iniţială? Aş putea să fac asta şi o fac… pentru că timpul trece şi vindecă rănile şi tatăl meu de acolo de sus mi-a trimis o bucurie pentru că ştia că am nevoie de una: o excursie la Bucureşti săptămâna viitoare. De care nici n-am putut să mă bucur din prima, pentru că grijile au dat năvală. Dar e timpul să trăiesc pentru mine, nu pentru altii care nu vor să trăiască.

Încet, încet, cătinel, cătinel, mă ridic şi îmi dau silinţa să îmi pese din nou. De mine…

Ok, hai că m-am mobilizat să scriu câteva rânduri, că de miercuri deja s-a aşezat praful pe blogul meu. Deşi am fost destul de activă pe la alţii.

N-am mai fost pe-aici că am fost busy living. Ok, joi n-am avut despre ce să scriu, da’ vineri am fost la Lecturi Urbane, ieri la nuntă şi azi sunt varză, mă dor toate.

Să vă zic pe scurt despre Lecturi Urbane. Ne-am strâns cu mic cu mare în Piaţa Unirii săa citim. Sau să încercăm să citim. Locaţia de întâlnire era în imediata apropiere a scenei, pe care se desfăşurau piese de teatru pentru copii. ) Deci vă daţi seama cum ne-am chinuit să înţelegem ceva din ce citeam. Eu am renuţat pentru că chiţ-chiţ-chiţ şi miau-miau-miau nu mergeau in tandem cu meditaţiile yoghistice ale lui Liz Gilbert, aşa că m-am mulţumit să mă hlizesc cu ceilalţi şi să aştept să se termine piesa. Cum scopul era să citim, ne-am mutat în celălat capăt al pieţei, unde piesa tot ajungea la urechile noastre, însă la un moment dat s-a terminat şi ne-am bucurat de jumătate de oră de linişte în care chiar s-a citit. După care a început altă piesă şi gata cu lectura din nou. Ştim însă că manifestările culturale n-or să dureze la nesfârşit în Piaţa Unirii şi o să ne putem bucura de lectură în linişte data viitoare.

Despre nuntă: am plâns când am văzut-o pe prietena mea atât de frumoasă şi atât de mireasă. Şi, ca la fiecare nuntă, te gândeşti cum ar fi la nunta ta, dacă nu eşti căsătorit/ă. Eu nu m-am putut gândi decât la faptul că tatăl meu n-o să fie acolo şi n-o să joc cu el pe nici un cântec moldovenesc său bănăţean. Oricum nu ne-am fi descurcat prea bine, că nici el nu prea le avea, iar eu nici atât. Mi-au dat lacrimile din nou şi am ieşit afară, după care m-am întors şi am dansat cu mare poftă pentru că, contrar vorbelor din bătrâni, doliul nu stă în haine sau în dans, ci în suflet. Şi aseara l-am purtat pe tati în suflet şi am dansat ca şi când ar fi fost lângă mine, ca şi când m-ar fi văzut.

Şi azi sunt varză, mă dor toate. Ma uit la Grey’s Anatomy să văd şi eu de ce vuia netul săptămâna trecută.

Tot o leapşă (se pare că zilele astea doar atât mai sunt în stare să scriu) venită din două direcţii. De demult e venită ea, da’ io-s mai înceată şi tre’ să fiţi răbdători cu mine. Ordinea este absolut în funcţie de cum mi le-am adus aminte. Prima jumătate din leapsă, venită de la Cireaşa.

1. Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face – am adoptat acest principiu cu ceva vreme în urmă când cineva mi-a spus să mă pun în pielea lui şi să-mi imaginez ce-aş simţi eu. Ei… imaginea a fost atât de tristă încât mă ghidez după principiul ăsta în orice domeniu şi cu orice ocazie. Evident, mai am şi scăpari.

2. Munca n-a omorât pe nimeni (?!) but why take any chance – nu ne referim aici la cazurile acelea pe care le cunoaştem cu toţii, în care unii au murit de la prea multă muncă sau la accidentele de pe şantiere. Ne referim la volum, la ore în plus, la disponibilitatea non stop. Not my thing… Read the rest of this entry &raquo

- Despre Paste, pe scurt, a fost asa cum ma asteptam – trist si prea lung, bine ca a trecut. Mi-a fost tare dor de tati, dar vorbind cu prietenul lui cel mai bun despre el, m-am mai linistit putin. -

Intr-un elan de gospodina, m-am apucat eu joia trecuta sa spal hainele de iarna pe care nu le mai port pana vine din nou gerul. Evident, geaca mea cu pene de nu stiu ce pasare, a fost inghesuita in masina cu alte haine negre. Cand am scos-o, sa ma apuce plansul nu alta. Arata de parca era o pasare jumulita. De obicei, imi pare rau dupa haine doar putin… cateva minute, si spun „asta e”, pentru ca nu cheltuiesc milioane* pe garderoba mea, astfel incat sa imi smulg parul din cap daca distrug sau rup ceva.

Dar, de data asta n-a fost asa usor sa trec peste eveniment, ca totusi am dat cam vreo 2,5 milioane de lei vechi pe ea, si, in plus, era geaca perfecta. Ma apara de frig, de vant, de ploaie… si n-as fi vrut sa ma despart de ea asa curand.
Fiind plecata, ma tot gandeam la ea cum sta acolo atarnata de umeras si speram sa o gasesc infoiata la loc cand ma intorc. Da’ de unde…

Asa ca, intr-una din nopti mi-a venit idea sa o usuc cu uscatorul de par, adica sa pun uscatorul pe ea, astfel incat penele alea facute cocolos sa se desprinda una de alta si geaca mea sa redevina pufoasa si infoiata. Si a functionat.  M-am bucurat sa o pun in dulap curata si infoiata.
Ceea ce va sfatuiesc sa faceti si voi, daca sunteti la fel de „gospodini” ca si mine.
______________________________________________
* decat cu foarte mici exceptii – geaca era una dintre ele.

Am scris azi pe twitter si pana sa ajung sa scriu postul, m-am tot gandit la asta. Nu sunt facuta sa gatesc. Nu-mi place, n-am chef si consider ca gatitul imi rapeste din timpul meu liber. Cum nu sunt o fana a mancatului – functionez pe principiul „mananc ca sa nu mor”, chiar daca sunt o pofticioasa – nici prepararea mancarii nu mi se pare o activitate care sa ma incante. Ma irita, de-a dreptul, si pana sa mananc ce-am gatit, pana e gata, nu mai am nici un chef si imi trece toata foamea.

Nu sunt total antitalent in bucatarie, nu imi tai degetele, nu ma ard si din mainile mele nu ies dezastre (bine, nici mancaruri sa te lingi pe degete), am chiar cateva retete care imi ies destul de bine – si nu-s cartofii prajiti, ouale ochiuri sau omletele – dar stiu sigur ca gatitul nu e pentru mine. Pune-ma sa fac curatenie intr-un hotel, sa smotrui pana pic lata, da’ nu ma pune sa fac mancare. Asta era una dintre lipsurile mele care il suparau pe tatal meu.

Eu banuiesc ca lucrul asta s-a intamplat din cauza mamei mele, pentru ca ea, cand facea mancare, era mereu in bucatarie, vesnic pe langa oale si aveam impresia ca sa gatesti iti ia jumatate de zi, ceea ce evident nu e adevarat.
Daca vine vorba sa gatesc eu, mai bine ma gandesc la silueta. Cum finantele n-or sa-mi mai permita sa ma rasfat pe la restaurante sau fast-food-uri, cred ca tre’ sa ma impac cu ideea ca asta am de facut. Nu-mi convine, dar n-am altceva de facut.

PS. Acum fac primele mele ciuperci la cuptor… sa vedem ce-o sa iasa.

Vă spuneam pe la începutul anului că am început o carte de self-help. Mă rog, nu ştiu dacă se încadrează tocmai în această categorie, da’ nu ştiu unde altundeva să o plasez. în fine. Cartea despre care vă vorbeam atunci, da’ n-am precizat cum se numeşte, e Legea Atracţiei. Voiam să aştept să o termin, să pun eventual în practică una alta despre care am citit acolo şi abia după să vin cu exemple că funcţionează sau nu. Mna, cartea n-am terminat-o că nu m-a prea atras – ce ironic ). Aseară însă m-am uitat la filmul cu acelaşi subiect. Mă rog, film e tot o denumire ca si “self help” că e de fapt un fel de documentar… Doamne, am o obsesie cu denumirile în postul ăsta. ) Filmul m-a convins parcă mai mult decât cartea, deşi nici pe ăla nu l-am văzut până la capăt.

N-o să vă povestesc acuma ce se întâmplă, ce tre’ să faceţi ca să atrageţi binele în viaţa voastră, că atâta lucru şiţi şi voi: să gândiţi pozitiv. D’oooh, de parcă ar fi aşa greu.

Şi uitându-mă eu cu Iubi la film, din timp în timp apăsam cu piciorul tasta space, că parcă îmi suna ceva cunoscut. Am stat un pic şi m-am gândit la lucrurile pe care mi le-am dorit în viaţă şi care, spre surprinderea mea, mi s-au întâmplat, chiar dacă deja mă resemnasem cu ideea că “asta e!”. Vă zic şi vouă câteva dintre ele, da’ mai mult de dragu’ de a mi le aminti eu şi de a le avea notate undeva, drept dovezi pentru când mintea o să-mi fie din nou întunecată de pesimism (which is so unlike me).

- mi-am dorit mult un căţel pe care să îl manevrez cu vreau eu, fără să mârâie sau să se opună, ba chiar să-i placă. N-a fost primul căţel pe care l-am avut, ci al doilea. Adică dragul de Benny, care m-a lăsat să fac cu el ce vreau, să îl întorc pe toate părţile, să îl mototolesc cum îmi pica mie bine, fără să se răzvrătească deloc, ba chiar dadea semne că îi place.

- apoi mi-am dorit un job de birou, într-o companie mare – l-am obţinut fără nici un efort.

- legat de jobul actual aş avea mult mai multe de adăugat: am vrut să scriu. Mereu am vrut să scriu. încă de când vărul meu mi-a spus prin clasa a VII-a sau a VIII-a că vrea să facă un ziar al şcolii şi daca pot să îl ajut. Evident că toată treaba aia a picat şi n-a mai existat nici un ziar. Dorinţa a rămas, dar nu făceam nimic în privinţa asta. Până când, actualul şef a descoperit că mă descurc la articole. Acum fac ceea ce-mi place şi mă bucur enorm. Legat de şef… când m-am angajat, am avut o şefă, ea fiind prima din viaţa mea. Nu mi-a displăcut total, dar nu ştiu de ce, mi-a plăcut mai mult să am ca şef un bărbat. Ce să vezi? Peste nici câteva luni, aveam şi şeful bărbat.

- apoi mi-am dorit mult de tot un iubit cu care să merg să cumpăr prăjituri. ) Da, sună amuzant, dar jur că mi-am dorit aşa ceva. Să vină la mine într-o duminică dupa-amiaza, să luam masa cu ai mei şi la urmă să mergem împreună să cumpărăm prajituri. şi de fiecare dată când se îtâmplă lucrul ăsta, mă gândesc la dorinţa asta a mea.

- când am fost în Croaţia la Trogir, o excursie la Dubrovnik era prea scumpă, prea lungă şi prea obositoare ca să o fac. Aşa că mi-am spus că o să ajung eu odată şi-odată şi la Dubrovnik, fără să fac din asta o prioritate. în 2008 când am fost la Muntenegru, fiind mult mai aproape de Dubrovnik decât Trogirul, evident că m-am dus. Asta a fost o oportunitate care a apărut când am hotărât să mergem la Muntenegru.

Ah, ca mi-am adus aminte. Cea mai usor de dovedit intamplare a fost dorinta mea de a scrie pentru o revista sau pentru un ziar, dorinta exprimata si pe blog. N-a durat mult si a aparut colaborarea cu 24fun.

Lista ar putea continua dacă aş sta să mă gândesc bine. Acuma însă n-o să vă plictisesc şi oricum cred că aţi prins ideea.
Tot ce am de făcut timp de două săptămâni e să vizualizez Veneţia.