A trecut deja cam mult timp de când trebuia să vă vorbesc despre femeile din Turcia. Acum, impresiile nu mai sunt atât de puternice și amintirile deja s-au estompat. Însă o să mă folosesc din nou de poze, poze pe care nu le-am pus în album, dar pe care le-am păstrat pentru articolul ăsta. mai mult…

Am tot vrut sa ocolesc subiectul Heaven din acelasi motiv pentru care ocolesc fiecare subiect fierbinte: pentru ca scrie toata lumea despre el. Insa asta nu inseamna ca nu am o parere si inca una foarte inversunata. Sa n-o mai lungesc, ca nu despre asta voiam sa scriu, condamn cu toata fiinta mea gestul clubului Heaven, club pe care il detest inca dinainte de scandalul asta (dar asta e alta poveste). Nu se poate ca in secolul 21, in Timisoara sau oriunde, lumea sa mai fie discriminata. Din orice motiv: ca e negru, ca e homosexual sau ca e handicapat. Eu una nu pot intelege, nu pot cuprinde cu toata mintea mea CUM sa discriminezi un om? Nu pot si pace. Ma revolta peste masura. Asa ca m-am inscris in randul celor care au dat like pe pagina de boicot a clubului, am raportat-o la Facebook asa cum ne arata Trotineta, il sustin cu tot dragul pe Groparu in toate demersurile lui viitoare in ceea ce priveste concertele sau evenimentele care s-ar putea intampla acolo si acum scriu articolul asta ca lumea care va cauta informatii pe google despre Clubul Heaven sa stie (asa cum zice si Groparu) ca se asociaza cu o locatie care discrimineaza persoanele cu dizabilitati. mai mult…

Despre Țara lui Andrei am auzit prima oară la radio. Cred. Nu m-am obosit să mă informez mai mult și nici să caut lucruri despre proiectul Petrom. Mi-a plăcut că e cu ecologie, cu copii, cu numele Andrei (apropos, ați aflat că patriarhul a propus ca 30 noiembrie, ziua Sf. Andrei să fie declarată zi liberă?) și am lăudat în gând inițiativa. Însă când mi s-a atras atenția asupra singurei echipe de elevi din Timiș care sunt înscriși în cursa pentru marele premiu de 5000 de euro din concursul Școala lui Andrei, brusc am devenit mai atentă.

Deci așa: un grup de elevi de la o școală dintr-un sătuc timișean, Răchita pe numele lui, au propus un proiect care a ajuns în secțiunea Mediu. Plus noi este o echipă condusă de o profesoară căreia îi pasă suficient de mult de acei copii, cât și de mediul înconjurător. O admir din plin pe această profesoară și, atât pentru ea, cât și pentru copiii aceștia, vă îndemn să intrati pe pagina proiectului Esența vieții, proiectul lor, pentru a-i vota. Dacă câștigă cei 5000 de euro, copii vor rezolva poluarea râului Bega, de care sunt vinovați exclusiv localnicii, pentru că nu exista nici un factor industrial care să o facă în locul lor. Prin inițiativa lor, copiii îi speră să-i sensibilizeze pe locuitorii zonei și să salveze astfel râul Bega.

Așadar, tot ce aveți de făcut pentru a susține singura echipă din Timiș, să câștige acest concurs e să votați pe pagina asta. E suficientă o adresă de mail validă pentru a o face. Odată întrodusă adresa, veți primi un link de confirmare si asta e tot. Nu vă ia nici măcar un minut. Musai să ne grăbim că nu mai prea este vreme de pierdut.

Mulțumesc.

Asa cum am promis, azi sunt la cursul de publicitate online al lui Doru Panaitescu. si pentru ca se poate, o sa incerc sa fac live blogging, ca pe twitter poate nu urmareste nimeni si ar fi pacat ca informatia dobandita aici sa se piarda. Ca doar n-am venit degeaba, ci sa invat una alta. Sa ma scuzati, va rog, ca o sa scriu fara diacritice, da’ musai sa scriu repede, si imi e greu sa scriu cu ele. V-am tot spus eu ca am o tehnica dificila de a scrie cu diacritice, urmeaza sa v-o destainui pe blog intr-o zi cu soare. Nu stiu care, mai ales ca acuma vin o gramada de zile cu soare. Deci, sa inceapa cursul de publicitate. mai mult…

Am tot vrut să scriu despre subiectul ăsta, încă de prima oară când am auzit inepția. Când am auzit-o a doua oară, mi-am zis că imediat cum ajung acasă, sar pe calculator și, indignată, pun problema pe tapet. Timpul a trecut și m-am mai calmat, ba mai mult, am și uitat. Însă până să îmi pierd memoria, mai e cale lungă, așa că mi-am reamintit. mai mult…

In loc sa va povestesc despre Bruxelles si sa va arat poze, in loc sa prelucrez sutele de imagini pe care  le am cu locurile astea incredibile pe care le vad in fiecare zi, intrerupem programul nostru obisnuit ca sa “spalam cacatul”. Zoso m-a sfatuit sa tac malc, sa las lucrurile asa si sa nu amintesc de porcaria de pe pandoras. Dar nu prea pot pentru ca ma sacaie si daca nu ma descarc, imi stric tot concediul, ca ziua de ieri oricum a fost patata de niste cretini care n-au avut de lucru. mai mult…

Poate vă mai amintiţi ca v-am promis mai demult (cu ocazia întâlnirii de la Starbucks) că vă voi povesti odată despre un proiect foarte drăgălaş despre care mi-a vorbit Alexandra. Ei, acel odată e azi şi a sosit momentul să aflaţi şi poate să vă implicaţi în acest minunat gest pe care îl fac studenţii de la medicină, coordonaţi de ea.

Cine? Unde?

În primul rând Teddy Bear Hospital este un proiect internaţional, care se desfăşoară în mai multe ţări, chiar pe mai multe continente: în Germania, Suedia, Israel şi Chile, printre altele. România se numără şi ea printre acele altele, graţie Federaţiei Asociaţiilor Studenţilor în Medicină din România (FASMR) care pun acest proiect în practică în oraşele: Cluj, Iaşi, Bucureşti, Timişoara, Craiova, Oradea, Braşov, Târgu-Mureş, Galaţi şi Sibiu.

mai mult…

Continui seria posturilor triste şi întrerup tradiţia articolelor livreşti duminicale pentru  că azi se împlineşte DEJA un an de când a murit bunicul meu.

Un an de când mă uitam la trupul inert şi nu simţeam o durere prea mare. Un an de când am stat cu spatele la groapă pentru că n-am vrut să văd cum îl lasă jos în întuneric şi un an de când, plângând pe înfundate, îl imploram pe Dumnezeu să nu mi-l ia pe tati. Un an de când i-am spus mătuşii mele: “ce m-aş face eu dacă şi tati s-ar duce?” Un an de când bunicul meu s-a dus la soţiile lui, la fraţii lui şi la ceilalţi pe care îi avea acolo sus. A trăit 94 de ani, o vârstă la care mulţi speră să ajungă. A fost lucid până în ultimele săptămâni ale vieţii, doar în ultimele zile a început să delireze. Bunicul meu a fost un om norocos. A trecut prin războaie, boli, pierderi de tot felul şi totuşi a mai găsit motive să zâmbească. A călătorit în toată Europa şi s-a bucurat de viaţă. şi-a văzut copiii până când cel mai mare dintre el avea 63 de ani, iar nepoţii până la 26… Iar la două luni de când s-a dus, l-a luat şi pe tati cu el. Să-i ţină de urât.

Bunicule, de-acolo de unde eşti, ai grijă de tati, aşa cum n-ai avut în timpul vieţii. Odîneşte-te în pace şi Dumnezeu să aibă grijă de sufletul tău.

Of, că numai de chestii triste mă leg zilele astea. Şi ăsta nu e deloc un subiect de sâmbătă, da’ mă doare sufletul deja de când am aflat că Pax s-a pierdut. Pentru că mă gândesc cu teamă că şi eu aş putea fi în locul stăpânilor lui.

Pax este un beagle superb, extraordinar de dulce, aşa cum e orice beagle… L-am cunoscut astă vară, în Unirii, pe când era un căţeluş cu o blăniţă atât de moale că nu mi-aş mai fi luat mâna de pe el. Joi, Cristina a scris pe blog că Pax a plecat din Scârţ. N-o să mă leg de faptul că vina nu e a câinelui, ci a stăpânului, nici de faptul că dacă ţi s-a întâmplat o dată, a doua oară sufli şi în iaurt, ci vă rog, ca dacă îl vedeţi cumva pe căţelul ăsta pe stradă sau dacă ştiţi că l-a găsit cineva, sunaţi la numărul ăsta 0726 433 200.

E înfiorător să nu ştii unde e. Eu, în paranoia mea, că de multe ori fac de-astea şi în ultimul timp tot mai des, îmi imaginez cum ar fi viaţa mea dacă unul din câinii mei s-ar pierde. N-aş mai dormi nici o noapte la gândul că e pe undeva prin frig sau ploaie, că cineva îl poate lovi sau şi mai rău, că l-ar putea călca o maşină sau că cineva şi-ar asmuţi pitbull-ul pe el…

Şi-aşa mă gândesc la Pax… că e singur, pe vremea asta urâtă şi poate nu s-a îndurat nimeni să îl ia acasa, la căldură. Deşi, la cât e de frumos, m-aş mira.

Deci, vă rog, dacă ştiţi ceva de el, sunaţi la numărul de mai sus.

Încerc, pe cât posibil, să stau departe de subiectele cotidiene şi să nu dezbat şi eu, ca toată lumea, ca toate ziarele, ştirile de ultimă oră. Însă, nu prea pot sta deoparte când gesturile unora mă oripilează şi pe care nu le pot înţelege. Şi cu care nu sunt de acord nici în ruptul capului, sub nici o explicaţie.

Probabil aţi aflat deja de sinuciderea lui Sorin Dănilescu de la Intact Interactive. Dacă nu, tot poporul ramân ştie de sinuciderea Mădălinei Manole. Eu nu îi înţeleg pe oamenii ăştia şi oricare ar fi motivul pentru care au luat hotărârea asta, nu au nici o scuză. Nici una. Nu mai poţi, te iei şi pleci, nu mai suporţi, lasă totul şi ia-ţi viaţa de la 0. Revii când îţi revii, dar nu-ţi iei viaţa. Nu laşi un copil fără mamă sau fără tată. mai mult…