Entries Tagged as 'lucruri serioase'

Si eu particip la concurs

Am aflat si eu azi de la Equilibru de o chestie faina. Chestia faina se numeste bloggeri.ro si organizeaza un concurs cu premii. Naturlich ca m-am bagat si eu pe felie si in seama. Acuma, sincera sa fiu, n-am eu nu stiu ce sperante si pretentii la premii, pentru ca nu prea imi sta in noroc (si poate nici in talent) sa castig. Asa ca ma voi multumi daca voi fi citita si acolo. Ca de-asta scriu, ca imi place, si ca sa citeasca lumea. N-o sa fac o campanie electorala pe blogul meu, n-o sa va indemn sa ma votati ca oricum nu stiu cine o va face, si decat fortat mai bine deloc. Da’ totusi, daca vreeeeeti…. :P Eu sunt fericita daca cititi. Ah si daca se poate face si comment, bagati mare ca asta o sa ma bucure si mai mult.


Patru, Doamne, si toti patru

Cristi isi simte mana amortita si nu prea isi poate misca picioarele. Pe fata are pamant si hainele ii sunt rupte. Ce cauta pe camp intins cu fata pe jos? Se ridica si priveste in jur. E pe camp, nu e nici o indoiala.Cand se dezmeticeste mai bine, vede masina lui Raoul langa sosea. Parca e a lui, desi culoarea… Isi aduna puterile si se indreapta spre ea.
Raoul, Mirela si Eliza parca acum se trezesc din somn, toti deodata, de parca un ceas desteptator i-ar fi smuls din visare. In jurul lor miroase a ars, ba chiar li se pare ca vad si fum. Cristi deschide portiera din dreptul soferului, Raoul e orbit de lumina, isi duce mana la ochi pentru a-l putea vedea pe prietenul sau. Inca nu s-a trezit de tot. Parca ar fi din fum si el. Il intreaba de ce e afara si nu cu ei in masina. Nu stie, s-a trezit acolo, brusc, si apoi a venit la ei. Nu-l mai doare nimic, nu mai simte nimic.
Fetele le urmaresc discursul si vor sa iasa la aer curat. Nu le place mirosul de carne prajita. Le da o senzatie ciudata. Afara e prea multa lumina, se uita unul la altul, mirati. Lumina le da impresia ca ar fi transparenti. Mirela simte ca pluteste, nu mai poate pipai cu picioarele campul pe care sta. Il ia pe Raoul de mana. Nu vrea sa plece nicaieri fara el. Cristi si Eliza ii vad ridicandu-se incet de pe pamant, o prind pe Mirela de mana si toti plutesc, se ridica la cer.
Ieri dimeata, urletul rosu al Pompierilor ma ridica de pe scaun si ma cheama la fereastra. Ma uit dupa el prin geamul fumuriul al biroului si ca de fiecare data ma indispune.
Spre seara, cand mergeam pe strada, as fi vrut sa nu fi raspuns la telefon. De fapt prima data cans a sunat nici n-am raspuns. Un mesaj, apoi un alt telefon. Mi se taie picioarele si vocea imi tremura.
Am inteles cum s-a simtit Dna. Dalloway la petrecerea sa.
Cristi, Raoul, Mirela si Eliza au murit ieri intr-un accident de masina. Toti. Impreuna. Doua iubiri se vor continua in cer. Il cunoasteam doar pe Raoul. Nu eram prieteni, doar cunostinte, dar il cunosteam atat de bine incat sa stiu ca a fost un om extraordinar, un baiat destept, oricand dispus sa ajute pe oricine. Ma tot gandesc la durerea celor 4 familii. La lacrimile care curg si la tristetea care-i va insoti toata viata.
Dumnezeu sa ii mangaie, si pe cei decedati, Dumnezeu sa ii odihneasca in pace.

11.000 de gloante

Bowling for Columbine e un documentar de Michael Moore. Acelasi regizor care a facut si Sicko si Fahrenheit 9/11. Le-am vazut pe toate, si pe masura ce trece timpul imi dau seama ca nici in ruptul capului nu m-as lasa convinsa sa traiesc in Statele Unite.
Am vazut aseara primul documentar. Pentru cei care nu stiu, in Bowling for Columbine este vorba despre liceul Columbine, unde doi adolescenti si-au impuscat 12 colegi si un profesor (daca imi aduc aminte exact) si au tras 900 (!!!) de gloante in ceilalti elevi. Documentarul vizeaza dreptul de port arma acordat oricui si vinderea lor cu o usurinta inimaginabila. Paranoia americanilor e dusa la extrem, frica alimentata neobosit de canalele media si de politicieni ii face pe majoritatea sa doarma cu pistoale sub perina. Socant cat de libertini sunt in manuirea armelor si instigarea la omor, carora ei ii spun “self defence”. Este incredibil cum un pusti de 18 ani nu are voie sa intre intr-un club pana la 21 de ani, dar are voie sa isi cumpere o arma sau sa isi ia carnetul de conducere la 16. Un copil de 6 ani a omorat o fetita de 4, cu pusca unchiului sau aflata la indemana celui mic. Am ramas uimita de cat de “brainless” (sa ma exprim pe limba lor) sunt locuitorii acestei Mari Puteri a lumii. Parca nu sunt in stare sa gandeasca cu mintea lor, cu capul lor. Se lasa influentati si prostiti in cel mai banal mod, fara sa stea sa cugete oleaca la sfaturile pe care le debiteaza prezentatorii de stiri.
Mai multe aspecte, detalii, comparatii cu alte popoare si fapte relevante le gasiti in film.
Dupa ce vedeti si Sicko, ultimul documentar al lui Moore, poate o sa va bucurati, la fel ca mine, ca traiti in Romania.
Aici voiam sa ajung de fapt. Eu oricum eram fericita si mandra cateodata ca sunt romanca si ca traiesc aici, si nu ma deranjeaza in mod deosebit unele lucruri de care unii se lamenteaza neincetat. Ma enerveaza si pe mine, tip, urlu, injur, dar imi trece, ma resemnez. Pot sa spun ca pe mine, singurul gand care ma sperie cu adevarat, ma ingrozeste si ma face sa fiu atenta mai la tot pasul e cel al accidentului de masina. Nu ma uit tot timpul in spatele meu seara cand merg pe strada. Nu mi-e frica la gandul sa ies neinsotita, nu ma tem de violuri si nici ca as putea fi impuscata. Nu zic ca n-au fost cazuri, nu zic ca societatea romaneasca e mai breaza sau ca nu se intampla si la noi tot felul de crime. Imi e de ajuns sa ma uit la stirile de la ora 5. Poate sunt eu prea naiva sau prea increzatoare in semenii mei, romanii. Dar reactia pe care am avut=op la sfarsitul vizionariia fost una de bucurie ca nu sunt si nu voi fi de-a lor.
Ma gandeam la proasta imagine pe care o au romanii in Europa, ca in America nu prea se stie de existenta lor. Suntem hoti, cersetori, tigani, dar mai mari criminali si infractori ca americanii nu suntem si ma indoiesc ca vom fi vreodata.
Ma astept sa imi sairiti in cap cu tot felul de argumente, dar sincer va spun ca niciuna nu ma va face sa imi doresc sa ma mut in State sau sa parasesc Romania pentru alta destinatie. Oricata scarba mi-ar provoca ea uneori.

Here we go again

Am mai facut-o o data. Inca o data. Sper ca acum sa duc la bun sfarsit si sa imi iasa tot ce mi-am propus. M-am inscris pentru a doua oara la masterat. De data asta la Stiinte Politice la Mass Media si Relatii Publice. Suna asa de bine si ma gadila la orgoliu, dar stiu ca degeaba ca oricum nimic din ce ni s-a promis nu se va indeplini. Poate doar cursul de la Centrul Cultural Francez. Adica sper sa se faca ala, ca asta e unul dintre motivele pentru care am ales masteratul asta. Al doilea motiv pentru care l-am ales e ca vreau neaparat sa plec cu o bursa in Franta. Nu cred ca va fi greu, la cat de usor si pe nimic se iau notele la masterat. Na, astea sunt planurile, ce se va adeveri, vom vedea pe parcurs.
Am renuntat la masteratul pe care l-am inceput anul trecut, nu merita deloc…Nu era nimic serios si nici acum nu e, desi are site nou. Big deal. Oricum nu il recomand.
Sa fie intr-un ceas bun.

Fapta buna

Dupa ce am mobilizat pe toata lumea din jurul meu, familie, colegi, prieteni si am strans o cantitate nu prea mare de hartie, am fost sa o duc la reciclat. Am primit niste adrese si numere de telefon de la de ce si in loc sa aleg centrul de pe Demetriade ca e mai aproape de mine, m-am dus tocmai in Calea Sagului (la aproape 10 km de mine), la Adam Muller-Guttenbrunn.

M-am trezit dis de dimineata si am incarcat masina cu cele 3 pungi de hartie, cartoane si ambalaje de hartie, (aveam de la cutii de pasta de dinti pana la servetele cu care ne-am sters pe maini, mai tot ce iti poate trece prin minte). Dupa indicatiile ce le-am primit la telefon, la iesirea din Timisoara, cum te duci spre Metro 1, inainte sa ajungi la el, pe stanga e o alta cladire numita IMP, intri pe drumul ce duce drept inainte si te tot duci. Si te duci urmarind drumul pana cand ajungi la o cale ferata scoasa din uz si acolo e Adam Muller-Guttenbrunn, unde se recicleaza si fier vechi si hartie.

La intrare un nene foarte amabil mi-a spus sa ma duc cu masina pe un cantar (unu’ mare, d’ala industrial) si sa ies din ea. Asta e partea proasta. Mi-a cantarit masina cu hartiile inauntru si apoi m-a pus sa ma duc cu ea in spatele unei cladiri unde sa depun ce am adus. Trebuiau sortate pe cartoane si hartie mai subtire, dar au facut-o cei de acolo. Acum stiu pe viitor. M-am intors cu masina din nou la cantarit si am asteptat cu mare curiozitate sa vad cati bani primesc pe marfa adusa. Si inainte sa primesc fabuloasa suma am semnat la hartoage de parca eram director. Cand vad suma, am inceput sa rad: 3 lei si 40 de bani. Nu mi-a parut rau, ca n-am facut-o pentru bani. Si daca nu mi-ar fi dat nimic tot o sa mai duc hartie. Pe adeverinta pe care mi-a dat-o scria ca am dus 2kg, dar sigur erau in jur de 7. Nu conteaza, daca am salvat un pom, eu sunt fericita. Si sa stiti ca au venit multi oameni sa recicleze chestii, majoritatea cu fier vechi (trage mai mult la cantar :P). Va sfatuiesc pe toti sa faceti la fel si sa nu va para rau ca nu primiti mai mult de 1,7 RON pe kg… Data viitoare o sa merg la centrul de reciclare de pe Demteriade si va semnalez aseamanari sau deosebiri intalnite.

Who’s your daddy?

Ma gandeam ca e nedrept sa vorbesc numai despre mami (aici si aici), despre Benny si Ricky (aici), despre prieteni si nu despre o alta persoana foarte importanta in viata mea. Si anume: tati.
O sa va povestesc cum ma considera el inca un copchil. Cand mi-au furat-o pe Pinkie si am constatat fapta, imediat l-am sunat pe el cu vocea tremuranda si stiti ce mi-a zis? “Lasa ca iti cumpara tati alta.” :) De parca eu nu mi-as permite sa imi cumpar singura o bicicleta. Nu mi-a cumparat, dar felul cum a zis-o a fost tare dragut si m-a facut sa zambesc. O alta faza de genul: era la Mall sa verifice ceva la Vodafone si m-a sunat sa faca o proba. La sfarsit m-a intrebat: “Sa iti iau ceva de aici?”. Ce e amuzant in povestea asta e ca tatal meu nu e the Mall type, se duce acolo foarte, foarte rar, si nu stie ce se petrece in lumea fiţelor, asa ca daca eu as fi avut vreun moft sa ii cer ceva, oricum n-ar fi stiut ce sa imi ia. Asa ca i-am zis ca nu.
As putea sa va mai povestesc cum e sa fii my father’s daughter. Intr-o zi, mai demult, aveam cred vreo 19-20 de ani, ma duc si eu la un…cum sa ii zic eu mai frumos…un “bar” (semana mai mult a birt) de la mine din zona. Pe acolo mergeam mai des tati sa bea seara cate o bere… Ma pun eu la masa cu o prietena, care era vanzatoare acolo si vine unu’ sa se bage in seama… Si incearca asta dume si expresii, care mai de care mai expirata si nu pricepea ca nu ma interesa persoana lui…La un moment dat apare altul, pe care eu nu il cunosteam si zice: ” Vezi, ma, ca e fata lu’ Ursu.” Huh??? So?? La auzul acestora, tipul se retrage si eu cu prietena ramanem gura-casca. Bine ca scapasem de el, dar care era faza? Ce facuse taica-miu asa de rau incat sa ii fie frica aluia de mine. Nu facuse nimic rau, doar ca toata lumea il stie si il respecta. :) Na, cam atat for now despre tati.
Sa nu va faceti impresia ca daca am scris despre el in termeni mai laudativi, il iubesc mai mult ca pe mami. Nu. Pur si simplu mi-am amintit de situatiile astea. Sa vedeti cand va voi povesti despre crizele lui de istericale… aia-i distractiv.

Testament

Oricat de macabru va suna postul asta, asta e. Voiam sa imi exprim public asteptarile mele pentru atunci cand nu le voi mai putea exprima. In fiecare zi ne gandim la moarte, in fiecare moment ne confruntam cu tragedii. O prietena zicea odata: “Tatal meu isi insemneaza pe poze cu X prietenii si cunoscutii care nu mai sunt printre noi. Din pacate as putea sa fac si eu acelasi lucru, la cate se intampla si cati prieteni de ai mei mor tineri.” (am incercat sa redau citatul cat mai exact).
Cel mai frica imi e sa mor inecata, sufocata sau in accident de masina. Sa vad cum mi se desfasoara viata inaintea ochilor, cum ma gandesc intr-o secunda la toti oamenii pe care ii cunosc si sa constientizez moartea. Am o fobie ingrozitoare de accidente de masina, de multe ori cand stiu ca trebuie sa plec la drum nu pot sa adorm cu o seara inainte pentru ca scenarii groaznice se defileaza rand pe rand. Cand sunt insa la volan, imi trece. Nu mai am incredere sa merg cu nimeni cu masina, ma inspaimanta gandul si de a ma urca cu tati in masina si el sa conduca, desi are carnet de 25 de ani si n-are antecedente. Nu ma laud ca sunt soferita impecabila, nu ma bat cu pumnu’ in piept ca nu mi se va intampla niciodata nimic, dar pentru moment sunt singura in care am incredere. Cat de cat sunt eu stapana pe situatie si de mine depinde daca mor sau nu. Si de fiecare data ii explic lui tati ca de asta prefer sa merg eu cu masina si nu sa ma duc cu altii.

Now, that I got this out of my chest, sa va las un testament (in caz ca mor tanara si n-ajung sa il duc la notar):

  1. vreau sa mi se doneze organele (cele ce pot fi donate)
  2. vreau sa am piatra pe care sa scrie ceva ce o sa aleg eu (inca nu m-am hotarat)
  3. as fi vrut sa fiu incinerata (sa fiu sigura ca nu ma ingroapa de vie), dar cica religia ortodoxa interzice asta. (dar cum o sa mi se doneze toate organele, nu-mi fac griji ca o sa am timp sa zgarii sicriul)
Na, acuma nu mai stiu ce as mai vrea sa se intample dupa ce sufletul meu va vedea cum e pe lumea cealalta. Din punctul asta de vedere chiar sunt curioasa cum e sa mori.
V-am speriat pe toti? Mai vine careva cu mine cu masina? =))

Frunzã verde


Imi place verdele. Si voua tuturor va place. Cred ca este culoarea cea mai placuta de toata lumea. Dar ati facut vreodata ceva pentru ea? V-ati implicat in viata verdelui? Eu pana acum, nu. Dar asta e primul pas in care incerc sa ii salvez viata pentru ca e pe moarte. Verdele isi da suflarea incet incet, si deja se observa cu ochiul liber. Voi ce sunteti dispusi sa faceti pentru a-l resuscita? Va dau eu o idee… Ionut a creat un site unde te poti implica in salvarea ecologiei stand in spatele monitorului? Cum? Dand mai departe si tinandu-i pe ceilalti informati. Un site special creat pentru asta, pentru multele feluri in care te poti implica in a salva natura. Fie ca te pricepi la aditivi alimentari, la combustibili alternativi sau la diferite feluri de energii, poti sa iti alegi unul din site-urile special create pentru asta (gasesti o lista completa in stanga site-ului). Orice informatie detii, nu o tine pentru tine, transmite-le-o si altora… Poate se vor mai gasi si altii care sa vrea sa dea iernilor zapada inapoi, sa faca verile calduroase si nu caniculare, sa salveze sudul Romaniei de la desertificare, padurile de la pieire, etc. Asta e contributia mea, deocamdata.

Diplomă de gâscă

Despre invatamantul romanesc n-are rost sa intram in detalii, polemici si alte discutii interminabile, ca n-are rost. Fac febra musculara la degete degeaba. Scriu postul asta pentru a face o anti-reclama unui masterat de la Universitatea de Vest din Timisoara. Acest masterat este Managementul Resurselor Culturale. Cand am terminat facultatea si am auzit de aceasta optiune am zis ca este exact genul de studii care mi se potrivesc. Nu m-am inselat asupra acestui aspect, dar m-am inselat asupra acestui proiect. Mai sa plang anul trecut in iulie sau august, cand m-am inscris si imi zicea secretara ca exista posibilitatea sa nu aiba loc acest masterat din cauza dorintei reduse de a invata despre Resursele Culturale. Pana la urma, am fost la un interviu unde m-au intrebat unde lucrez si pe ce tema mi-am facut licenta, interviu pe care evident l-am luat. Nici nu se punea problema sa nu il iau ca doar aveau nevoie de noi. Am intrat la fara taxa pe baza mediilor, deci viitorul suna bine. Vine luna lui octombrie cand, ce sa vezi, toate facultatile si masteratele incepusera cursurile, mai putin masteratul in discutie, care isi mai prelungea vacanta cu inca 2 saptamani. Pe la jumatatea semestrului au binevoit si unii dintre profesori sa se dezmeticeasca si sa incerce sa ne invete cat de cat ceva. Primul meu curs de la masterat s-a tinut in luna noiembrie in Piata Unirii in fata Domului pe bancutele alea de lemn. O discutie de 15 minute cu un profesor, caruia nu vreau sa ii dau numele si care a facut in mare un plan despre cum se va desfasura cursul lui. Am continuat sa mergem la cursuri, la care profesorii nu veneau, ii sunam, nu raspundeau, sau bagau un motiv penibil ca sunt altundeva (vezi show-uri auto sau partide de tenis). Vine si « temuta » sesiune cand am luat note de la 9 in sus, mai putin un 7 pe care l-am primit de la un profesor de economie, care dicta unor absolventi ai Facultatii de Litere, cu punct si virgula. In fine…din semestrul doi nu m-am mai dus. Aveam alte lucruri si preocupari mai importante decat sa-mi pierd timpul cautand profesorii ca de invatat ceva nou oricum nu invatam. Cam asta e parerea mea despre acest masterat in special. Se mai fac multe magarii si in alte domenii, ramuri si subramuri ale invatamantului dar n-am chef sa vorbesc despre ele. As fi doar o voce (nici macar, ca nu ma aude nimeni) intr-o mare de frustrati.