Am mai extras o idee din ce scriu alţii. E drept că pe-asta n-am furat-o de la nimeni, mi-a venit singură. Şi am stat să ma gândesc ce mi-ar plăcea să am şi de ce încă nu am ce mi-aş dori.

Jaluzele noi – îmi doresc nişte jaluzele de nu ştiu când. Tot zic: „gata, la salariul ăsta, fie ce-o fi, io-mi pun jaluzele la balcon că mă vede tot poporu’ cum mănânc seara şi cum mă scarpin în… creştet”. Şi stând la parter… chiar vede tot poporu’. Deci, nu ştiu la care salariu, dar o să am şi jaluzele într-o bună zi. Chiar, nu vrea nici o firmă care se ocupă cu aşa ceva reclamă la mine pe blog? It’s a win win situation. mai mult…

Citind o înșiruire de nume care îmi păreau cunoscute pentru că sunt oarecum legate de trecutul meu, am zâmbit gândindu-mă la cum percepeam anumiți oameni când eram mică. Cele mai cuvântătoare exemple mi se par cele din două filme foarte cunoscute.

În 10 Things I Hate About You, doi puști vor să-l convingă pe Heath Ledger (Doamne, ce rău îmi pare că a murit) să o îmblânzească pe Julia Stiles pentru ca unul dintre ei să poată ieși cu sora ei. Sigur vă aduceți aminte de scena. Ei, și ăștia doi îl cunosc pe Heath după reputația de bad boy, liceanul care numai se uită la tine și te îngheată.

Apoi, în Singur acasă (cel puțin 1 și 2) există câte un personaj de care îi e teamă lui Kevin. în partea I e un moșulică cerșetor și în a doua e o tanti, tot homeless, care își petrece timpul cu porumbeii. Așa-i că vă amintiți și de ei? și cât de speriat era Kevin când îi zărea chiar și de la zeci de metri.

Ok, așa îi percepeam și eu pe oamenii din înșiruirea de nume despre care vă vorbeam. La fel mă uitam la ei, de la distanță, cu o teamă alimentată doar de zvonuri, de ce auzeam de la colegii de școală. N-am vorbit niciodată cu acei oameni, deși faima lor făcea înconjurul generalei 7 și a curții ei prin pauze. Acum, când mă gândesc la ei, nu erau decât niște pierde vară cu alura de bad guys, cu care, dacă ai fi stat de vorbă ca de la egal la egal (ceea ce nu se punea problema pe vremea aia), probabil ai fi descoperit că erau la fel de normali sau cel puțin nici pe departe demni de faima pe care și-au făcut-o. Pe unii dintre ei îi mai văd din când în când prin zonă… arată ca niște ratați. Nu știu dacă chiar sunt sau nu, dar felul în care se îmbracă, expresia de pe chipurile lor și stilul de mers asta sugerează.

Vouă nu vi s-a întâmplat?

Ah, din nou la desktopul meu… îmi aduc aminte de vremurile de la început, când seară de seară stăteam cu lampa aprinsă şi răspudeam comentariilor voastre, după care mă puneam şi scriam postul pentru a doua zi. Ce vremuri !… Mi-e dor de ele. Mi-e dor de blog aşa cum era şi mi-e dor de gândurile din care scoteam propoziţii pe care acum, când le recitesc, nu le recunosc. mai mult…

Băăăi, muza mea a rămas în concediu. Ce mă fac? Ce mă fac? Nu că aş avea eu prea mult timp să petrec pe blogul meu sau pe al altora, da’ chiar îmi pare rău cand intru aici sau în mail şi nu văd nicăieri nici un comentariu. Daroricât mă gândesc, mintea mi-e goală. De-aia n-o să scriu un post despre cum nu-mi vin mie ideile, ci doar vă anunţ că sunt ok, am început lucrul şi mi-am reluat toate drumurile de rezolvat una şi alta. şi până nu-mi vine muza acasă, sunt şi eu puţin în vacanţă. Pa.

Dacă nu ştiţi la ce regulă de 3 zile mă refer (deşi, sincer, mă îndoiesc că cineva nu ştie care-i treaba cu cele 3 zile), aflaţi că mă refer la timpul scurs între momentul cunoaşterii şi momentul sunatului. între un tip şi o tipă.

Ok, poate ar trebui să reformulez sau să redau mai grafic: un el cunoaşte o ea într-o seară – n-are importanţă cadrul. Flirtează, fac cunoştinţă, poate petrec toată seara împreună, poate e implicat şi ceva schimb de fluide, puţin contează. Ce contează însă în problema noastră de azi e ceea ce el îi va spune la sfârşitul serii (dimineţii, whatever): “Te sun eu” – evident după ce i-a cerut numărul de telefon. şi normal că n-o să sune a doua zi, ca doar există regula aia tâmpită, conform căreia el-ul trebuie să aştepte cel puţin 3 zile până să apese pe tasta verde de pe mobil. Că doar nu vrea să pară un disperat şi să-i trimită un sms imediat cum se despart.

News flash!!! Toată lumea ştie de regula celor 3 zile, deci nu mai eşti deloc original dacă aştepţi 3 zile să suni o tipă. Mai romantic e sms-ul de după despărţire sau cel puţin unul de noapte bună sau de bună dimineaţa, în funcţie de momentul zilei în care v-aţi despărţit – adică daca v-aţi despărţit seara, mişto ar fi să-i trimiţi un sms dimineaţa, iar daca v-aţi despărţit la prânz, urează-i un senzual “noapte bună”. şi eşti mult mai cool. Decât dacă îndeplineşti regula pe care a dat-o în vileag comedia romantică americană.

Nu, nu sunteţi luaţi de fraieri dacă îi arătaţi unei fete că v-aţi dori să o cunoaşteţi mai bine sau că vă place. Doar prin întâlniri vă puteţi da seama dacă merită să vă pierdeţi timpul cu ea sau nu.

sursa imagine: collegecandy.com

…Io sufăr. Da. Alături de cel care suferă mai mult.

Am suferit când vară-mea s-a decis să nu mai fie fană Kelly Family. Am suferit când s-au despărţit doi bloggeri care îmi erau dragi şi a căror iubire o savuram din posturile lor şi am suferit şi când s-au despărţit alţi doi bloggeri. Am suferit când s-au rupt treburile între Demi Moore şi Bruce Willis, Nicole Kidman şi Tom Cruise, Brad Pitt şi Jennifer Aniston. Că îmi plăcea mult de ei, aşa împreună, ca un întreg. Poveştile lor de iubire păreau atât de frumoase, desprinse parcă din romanele de dragoste, din filmele cu happy ending. Când îi vedeai, pur şi simplu simţeai iubirea în aer. Nu toate cuplurile emană iubire. Sau poate mi se pare mie că nu emană. Există cupluri pe care le privesc cu o îndoială şi cu sentinţa: “ăştia nu durează prea mult”. Cam de ficare dată o nimeresc. Şi există cupluri de care aproape că mă îndrăgostesc şi eu şi mi-e tare drag să le văd împreună.

Iar când cuplurile astea se hotărasc să-şi separe drumurile, şi mă mai nimeresc prin sfera lor de confidenti, le simt durerea ca şi când ar fi a mea.

Barbie mă provoacă, Ela mă roagă.

O să le împac pe amândouă şi o să vă vorbesc de un concurs pentru bloggeri care are ca subiect… scrisorile pentru Moş Crăciun.

Dintre toate lucrurile frumoase ce ţin de copilărie, Moş Crăciun are o însemnătate aparte. Copilăria fiecăruia a fost cumva marcată de vizitele şi darurile lui şi toţi avem cel puţin o poveste legată de el. Unora mai mult…

Na, uite ca măria sa, muza, s-a întors oleacă să mă viziteze şi pe mine (Welcome, bitch!). I s-o fi făcut milă nenorocitei când a văzut că blogul ăsta era neupdatat de nici mai mult, nici mai puţin decât de 4 zile. Şi ce gând mi-a sădit în cap? Cum ar fi fost dacă aş fi avut un frate mai mic? Sau unul mai mare. Da’ o să mă opresc la prima variantă pentru că nu-i foarte departe de adevăr că aş fi putut avea un frate mai mic. Cu un an. N-a fost să fie, da’ îmi pare tare rău că nu l-am avut aproape. Acum mi-ar fi fost mai uşor. mai mult…

Iar vorbesc cu băieţii, deşi-s convinsă că fetele vor fi mai active Nu-i bai, că poate îi convingem.

Sexy nu inseamnă neapărat un bust gol, nişte bicepşi sau tricepşi sau pectorali sau naiba mai ştie ce grupă de muşchi încordaţi. Da, recunoaştem că salivăm precum câinii lui Pavlov când vedem un trup atletic în costumul lui Adam, da’ idee n-aveţi cum ne plouă… era să zic în gură, da’ înţelegeţi voi … când vedem un costum elegant si croit pe măsură, pe un bărbat care are cu ce.

Ştiu că nu te poţi îmbrăca în costum la orice fel de job, ştiu şi că nu e tocmai comod, ştiu că un costum necesită un plus de atenţie, da’ zic şi io, ca să ştiţi care-s efectele lui asupra femeilor.

Mulţi nici nu vor să audă de haine mai la modă pe motiv că-i face să arate nu ştiu cum, alţii se îmbracă zilnic după chipul şi asemănarea lui Sheldon (chiar si el arata awesome in costum), iar alţii, aruncă pe ei haine doar ca să nu umble goi pe stradă.

Să nu cădem în extrema cealaltă, aceea a păpuşelului, mă opresc aici. şi chiar dacă vi se pare că îl citez prea mult pe Barney Stinson, băieţi: “Suit up, goddamit!”.

Şi ca să ilustrez cu imagini ce poate n-am reuşit să exprim în cuvinte, voila! *drooling*

Ziua mea, carevasazică. Am tras o liniuţă şi peste 26-le din pagina de about şi merg cu capul înainte şi în cel de-al 27-lea an al meu. Nu prea mă pot obişnui cu numărul ăsta, pentru că ultima dată când am stat să mă gândesc la vârsta mea a fost pe la 25 de ani. Când am făcut o micuţă depresie, naiba ştie de ce, da’ ideea e că pe vremea aia nici nu visam cum va fi viaţa mea la 27.

Şi totuşi, cu toate depresiile şi cu toate “nu-mi vine să cred”-urile, sâmbătă m-am trezit zâmbind, râzând chiar, şi am făcut un lucru pe care nu l-am mai făcut de foarte multă vreme. Mi-a venit pur şi simplu şi m-am bucurat că mi-a venit. Am pus muzică la calculator, m-am pregătit de curăţenie (pentru că asta am făcut de ziua mea) şi am început să mă zbengui prin cameră. Să dau din mâini, să-mi mişc fundul şi să mă maimuţăresc în vitrina de la mobilă. Şi a fost al naibii de bine. M-am prăbuşit obosită pe canapea şi faţa îmi era invadată de un zâmbet tâmp ce parcă urla că viaţa e frumoasă. Chiar nu ştiu de ce, nu m-am chinuit, nu mi-am impus. mai mult…