Am fost la nuntă în Bucureşti şi deşi le-am spus multora cu care nu m-am întâlnit data trecută că voi face tot posibilul să ne vedem cu ocazia asta, din pacate nu s-a putut. Nu am avut timpul liber necesar şi de-asta nici n-am anunţat pe blog că urmează să îmi fac din nou apariţia prin Bucureşti.

Cu toate astea am avut parte de două întâlniri superbe care m-au bucurat nespus şi care sper să se multiplice. După un drum destul de neodihnitor şi răcoros cu trenul, am ajuns în capitală la ora 7 şi ceva dimineaţa. Unde ştiam că ne va aştepta Bogdana de la Books Express, pe care abia aşteptam să o văd. M-am bucurat tare mult când am văzut că alături de ea era şi Octavian, pe care îmi doream tare mult să-l cunosc şi personal, nu doar virtual. Aşa oameni ca ei doi n-ai cum să nu-ţi doreşti să cunoşti. Mi-a dispărut şi somnul care parcă îmi dădea târcoale şi ne-am îndreptat către sediul Books Express să servim o cafea departe de aglomeraţia si lipsa de intimitate a unei terase. Dacă data trecută am vizitat sediul Tabu, acum eram acolo de unde primesc eu minunatele cărţi în engleză. Mi-a plăcut tare mult la ei, e aşa cozy şi prietenos, încât n-am putut să mă abţin să nu îmi imaginez ce fain ar fi să lucrez acolo. Şi mai ales cu cărţi.

Atât cu Bogdana, cât şi cu Octavian m-am potrivit imediat. Am avut senzaţia că îi ştiu dintotdeauna şi discuţia despre cărţi, despre afacere şi despre bloguri n-a făcut decât să îmi confirme ceea ce ştiam deja: dacă nu era amărâtul ăsta de blog, eu n-ajungeam să cunosc aşa oameni faini pe care mi-aş dori să îi am mai aproape şi cu care să leg relaţii mai strânse.

La puţin timp după ce am început să ne bem cafelele, a aparut şi Bogdan, soţul Bogdanei, pe care, pe lângă că l-am trezit cu noaptea în cap pe la 7 şi un sfert, l-am lăsat şi fără maşină, pentru că Bogdana venise cu ea să ne ia de la gară. Despre Bogdan o să repet ce am spus şi despre soţia lui şi Octavian: este la fel de prietenos, de deschis, de cititor şi de săritor ca şi ei. Mi-ar plăcea tare mult dacă s-ar ţine de cuvânt şi s-ar abate prin Timişoara în drum spre Caransebeş.

După ce ne-au depus la hotel, i-am lăsat într-un final sa meargă la mare, că tot pe capul lor am stat şi nu ne mai dădeam duşi. Că ne era drag de ei, nu de alta

La hotel ne-am petrecut următoarele 4h, unde eu a trebuit să mă pregătesc pentru nunta pentru care venisem. A fost prima oară când mi-am cărat toată baia după mine. Am luat şampoane, balsamuri, uscătorul de păr, placa de întins părul, creme, dar am uitat agrafele şi fixativul, ceea ce a însemnat că munca mea a fost puţin mai lungă. Nu puteam să mă duc de acasă cu părul întins pentru că imediat ce coboram din tren… părul meu ar fi arătat ca mohairul… aşa că… am fost un pic pitzi şi am cărat.

Pentru că nu voiam să ratez ocazia de a i-l prezenta pe Iubi Ciupercutzei, am rugat-o să nu se supere pe mine, dar nu mai aveam timp să ies în oraş. Aşa că singura variantă era să vină ea la hotel, ca să împăcăm şi ciupercutza şi tomata. Draga de ea, s-a plimbat prin căldurile alea infernale să ne aducă nouă de mâncare – eram lîniţi – şi să ne cumpere baterii. Ciupercutzo, tare îţi mulţumim, ai fost un life-saver cu pizza aia, că până la ora 8 leşinam naibii pe la biserică sau pe stradă. Pe ea deja o cunoaşteţi şi n-o să vă mai repet cât de drăguţă şi de prietenoasă şi de cool e. M-am bucurat să o revăd şi eu tot aştept momentul ăla în care o să binevoiască şi ea să vină în Timişoara.

Despre nuntă n-o să vă spun prea multe, decât că a fost frumos, mâncarea a fost bună, muzica la fel de bună, am dansat şi am tras cu Iubi cea mai zdravănă porţie de râs din ultima vreme. De fapt am tras două porţii, da’ prima a fost demenţială.

Dumincă, chiauni de somn, ne-am târât până la gară, pregătiţi să înfruntăm temperaturi ridicate. O laie… Frig de au început să mă doară rinichii de la aerul ăla condiţionat de la picioarele mele. Partea bună e că am citit Tuesdays with Morrie, despre care va povestesc la momentul potrivit.

Atât.

Numero uno: contează cu ce mă deplasez din punctul A până în punctul B. Că dacă e cu avionul, tre’ să reducem totul la minimum minimorum ca să nu plătim bagajul de cală. Şi oricum , pentru două zile nici n-ai nevoie de toată garderoba şi de tot dulăpiorul din baie. Dacă mergi cu maşina, cu trenul, cu autocarul, să zicem că poţi fi mai generos şi să iei şi lucruri de „în caz că”.

Numero due sau tre nu există, aşa că ne deplasăm direct la listă. Ah, şi încă o chestie. În orice călătorie plec, mă inspir de la metropotam şi tai de pe listă una câte una.

Aşadar… ba da, stai că ar exista un numero due, şi anume ăla al anotimpului… hm, e vară aşa că facem o listă de trebuincioase pentru o ieşire de două zile, iar ca mijloc de transport avem maşina.

Haine:
-    2 perechi de chiloţi, 2 de şosete, un sutien.
-    2 tricouri/topuri
-    Un pantalon scurt sau o fusta sau o rochiţă
-    Blugi (curea)
-    O bluza cu mânecă lungă
-    Pijama scurtă (adică formată din tricou şi pantaloni scurţi)
-    Costum de baie

Încălţăminte:
-    şlapi
-    sandale sau balerini – musai confortabili pentru mult mers pe jos

Diverse:
-    prosop
-    umbrelă

Nécessaires:
-    duş-gel sau săpun
-    periuţă şi pastă de dinţi (un tub mic e suficient, nu trebuie musai de-ala de 50ml)
-    deodorant
-    perie de spălat pantofii (am eu o chestie cu pantofii care se murdăresc foarte tare în concediu şi arată urât în poze)
-    absorbante zilnice şi măcar vreo 2 normale (la unele fete nu se ştie când vine Moş Crăciun în vizită)
-    discuri demachiante + demachiant
-    machiaj : un creion dermatograf, un rimel şi un ruj
-    cremă de faţă
-    trusă de unghii + pensetă – eu am nevoie, nu ştiu altele cum sunt
-    piaptăn
-    ulei de plajă – dacă tot mi-am luat şi costumul

Chestii de hârtie:
-    carte de identitate
-    carnet de conducere
-    documentele maşinii, dacă e a mea, dacă nu, întreb şoferul
-    o carte
-    cărţi de joc

Chestii de plastic:
-    ochelari de soare
-    etc

Medicamente:
-    ceva puternic pentru durere, că nu ştii când mă trăzneşte migrena
-    plasturi
-    cremă pentru durerea de picioare – am încercat multe, cel mai bun pentru mine e diclofenacul

High-tech:
-    mobil + încărcător
-    aparat foto + acumulatori + încărcător de acumulatori
-    pentru două zile nu-mi car laptopul, că îl ia iubi pe al lui
-    lanternă am în maşină
-    mp3 player – că nu-l scot din geantă

Ştiu că par multe, dar dacă vă apucaţi să le împachetaţi n-o să vă ocupe mai mult de un ghiozdan de mărime normală şi eventual o gentuţă pentru aparatul foto. Singurul obiect care nu e pe listă şi la care m-am gândit acum e şamponul. Nu-mi iau şampon pentru 2 zile, pentru că mă spăl pe cap cu o seară înainte şi oricum părul meu nu crapă dacă nu-l spăl două zile.

Pfuai… să facă leapşa asta Bia, Richie, Ciupercutza, Dojo şi Adi Dragoş. (dupa ce vedeti trackbackurile, puteti sa le stergeti, ca se potrivesc ca nuca-n perete, da’ sa fiu sigura ca vedeti ca v-am dat leapsa )

]]> http://www.tomatacuscufita.com/2010/07/09/daca-pleci-ia-si-tu-mai-putine/feed/ 20 http://www.tomatacuscufita.com/2010/06/29/am-fost-la-belgrad-si-nu-v-am-povestit/ http://www.tomatacuscufita.com/2010/06/29/am-fost-la-belgrad-si-nu-v-am-povestit/#comments Tue, 29 Jun 2010 06:58:06 +0000 Tomata http://www.tomatacuscufita.com/?p=3983 Asa ca schitez aici niste idei, sa nu treaca excursia neconsemnata.
Imi doream demult sa vad Belgradul, mai exact de acum doi ani, cand venind de la Muntenegru, am trecut prin capitala sarba si am ramas impresionata de cladirile bombardate. Voiam sa le vad mai bine si mai ales sa le pozez pentru posteritate, ca cine stie ce le vine sarbilor si le darama de tot si eu nu le mai vad. Ei bine, nici acum n-am apucat sa le pozez eu, ca am ramas fara baterii. Noroc ca mai erau Iubi si Super Andrea cu mine si aveau ei aparate

As vrea sa va spun ca mi-a placut mult la Belgrad, ca a meritat asteptarea, ca m-am intors de-acolo foarte incantata… dar nu pot. Pentru ca excursia asta nu m-a dat pe spate si nici extrem de impresionata n-am fost. Mi-a placut mult cetatea Kalemegdan si biserica Sf. Sava, in rest, cladiri ca acolo mai sunt si in alte orase. Apoi am mai vazut niste fantani destul de dragute, un centru vechi ingrijit, si desigur, cladirile bombardate. Mai multe, vedeti voi in poze.

Pentru prima oara cand am fost intr-o excursie, nu mi-au placut oamenii. Deloc. Pareau atat de tristi, suparati, inversunati. Neprietenosi, gri… la fel ca si cladirile… Inca de la vama, unde am stat o ora (si la dus si la intors) am inceput sa simt raceala.

Nu prea stiu ce sa va mai spun, pentru ca ziua s-a incheiat cu o migrena ingrozitoare insotita de dureri de stomac.
Nu ma dau batuta si o sa incerc si Novi Sadul. Poate o sa fie mai reusita iesirea aia.

Ieşim din nou dintr-o gură de metrou şi-mi sună telefonul. Aveam un stalker, de fapt doi, care m-au identificat mintenaş. Oana şi Şerban Ştefan ne pândeau să vadă dacă răspund la telefon. Pe Oana îmi doream demult să o cunosc, dar şi mai mult mi-am dorit când am citit că avea o căţeluşă bătrână, care a murit cu puţin timp înainte să moară tatăl meu. I-am înţeles durerea pentru că am trecut şi eu prin asta, iar dragostea Oanei pentru animale mi-a făcut-o şi mai dragă. Iar despre Ştefan am numai cuvinte de laudă. Deşi nu cred că ne ştia pe vreunul dintre noi, a fost atât de prietenos şi de simpatic, de parcă ne-am fi întâlnit a nu ştiu câta oara. Foarte tare. Sper să ne întoarceţi vizita şi să veniţi si voi la Timişoara. (Acu imi dau seama ca n-am facut o poza individuala cu voi )

După ce ne-am parcat pe-o bancă, lângă statuia lui Şarl, am aşteptat să vină şi ceilalţi care s-au anunţat. Următorii sosiţi au fost Lup Alb şi DeMaio. Pe Lup Alb nu ştiam nici cum îl cheamă, nici câţi ani are, nici nimic despre el. Drept pentru care n-o să aflaţi nici voi, decât un singur lucru: că e un simpatic. Şi mi-a trimis toate pozele pe care le-a făcut şi mi-a dat voie să le pun pe facebook. Despre DeMaio pot să vă spun mai multe şi pot să vă arăt şi poză, că mi-a dat voie. Îmi doream tare demult să îl cunosc, dar de-a lungul timpului am sperat că ziua asta va veni. A fost unul dintre bloggerii care a fost alături de mine în două momente destul de grele pentru mine. Deşi primul e infim şi absolut neimportant la momentul ăsta, gestul lui în a doua situaţie m-a impresionat extrem de tare. M-am bucurat că am putut să-i dau un hug sincer şi să mă conversezmăcar o dată live. Â, şi mi-ai făcut o surpriză plăcută că ai venit cu hidrobicicleta.

Ne-am îndreptat apoi spre terasa Victory unde am început să ne înmulţim. Să vedem dacă memoria nu mă înşeală şi dacă îmi aduc aminte bine ordinea în care a venit lumea. Mi se pare că primul a fost Dan, care voia şi el să-l cunoască pe DeMaio, apoi a venit Ela cu Alex. Stop. Mă opresc aici. Despre Ela v-am mai vorbit cu câteva ocazii, dar o să va reîmprospătez memoria. Am cunoscut-o acum 2 ani, la prima mea vizită în capitală şi click-ul despre care vă vorbeam în posturile trecute, s-a produs şi cu ea. Apoi a venit în Timişoara, apoi a lansat dizabillove şi-apoi a avut un nr. de Vodafone şi-am început să vorbim mai des la telefon. M-am bucurat mult să o văd din nou fericită, la braţul lui Alex, la fel de zâmbitoare şi la fel de dulce ca de fiecare dată. Ah, şi pentru plimbarea cu hidrobicicleta, ei trebuie să îi mulţumim pentru că a ei a fost ideea.

După Ela, mi-a sunat telefonul. Venea Maldita şi nu ne găsea. Io, emoţionată, încerc să-i explic unde eram. Ţi-ai găsit, eu şi explicaţile. Într-un final, debusolată, localizez o umbrelă portocalie ş îi zic că acolo vin după ea că altfel nu ne mai găsim. Pe drum o întâlnesc pe Simona, care venise cu Silviu să îmi aducă cleştisorul de păr şi să ne mai vedem un pic. Şi mă bucur că au rămas şi la plimbarea pe lac. Mă îndrept eu spre Dani, şi până să ajungă ea, ajunge Andra Zaharia. Ne pupăm, că doar eram deja prietene şi în sfârşit ajung şi faţă în faţă cu Maldita cea cârlionţată. Fata asta îi frumoasă rău. Îmi venea să mor de ciudă că nu am stat un pic la taclale că numai bine a ajuns şi ea, şi noi trebuia să plecăm. Mi-a promis că vine în Timişoara, aşa că eu aştept.

A venit şi Minxieee cu bicicleta, că doar licenţa mai poate aştepta şi ne-a însoţit şi ea la plimbarea cu hidrobicicleta.

Bun, am cumpărat bilete, am făcut echipele şi am plecat la pedalat: Nebuloasa şi cu mine, Oana cu Ştefan, Minxieee cu DeMaio, Simona cu Silviu, Ela cu Alex şi undeva la întoarcere ne-am întâlnit pe lac cu Corina şi cu Sorin Grumăzescu, care deşi iniţial a refuzat şi a făcut-o pe Lili să meargă cu vaporaşul, totuşi s-a încumetat. Cu hidrobicicleta pe Herăstrău a fost foarte frumos. Cu atât mai frumos cu cât nu-mi aduc aminte dacă m-am mai plimbat vreodată cu una, deşi ştiu că la 3 ani m-am rătăcit pe mare cu tatăl meu tot îtr-o plimbare de-asta. Pozele vorbesc de la sine, dar amintirea sentimentului şi efortul de Flintstone nu se poate reda în cuvinte.

Întâlnirea cu gaşca s-a terminat pentru mine şi Nebu pe la ora 14 şi ceva, când am pornit spre ultima întrevedere din excursia noastră. Am luat masa cu Cristina Bazavan, despre care v-am povestit deja cât este de minunată. Timpul a trecut atât de repede încât nici nu ne-a venit să credem că era timpul să plecăm. Am făcut un scurt popas la casa lui Enescu şi Cristina ne-a dezvăluit că, deşi soţia lui i-a construit o superbă vilă, el prefera să trăiască în clădirea din spatele ei, mult mai mică şi mai retrasă.

După ce ne-am luat rămas-bun de la Cristina, am plecat spre aeroport cu un amestec de tristeţe şi bucurie în suflete. A fost atât de frumos tot ce s-a întâmplat şi atât de intens.

Intens a fost şi în avion, acelaşi avion de jucărie cu care am venit, când am trecut printr-un nor de furtună, momente în care am zis că atât ne-a fost, nice to have met you. Paralizate de frică, strângându-ne de mână şi râzând isteric, am depăşit momentul rugându-ne să aterizăm cât mai repede. De-aia mi-e mie frică în avion.

Sfarşit.
Ah, şi restul pozelor.

Trezirea cu noaptea în cap, pe la ora 9 fără ceva. Parcă. Fuguţa la masă, cu Nebuloasa şi printre genele încă lipite am înfulecat un mic dejun delicios. După ce ne-am nutrit, a venit Corina după noi să ne ducă în Piaţa Victoriei, unde ne aştepta autocatul să începem lucrul pentru care am venit în Bucureşti. Adică pentru turul minunat despre care vă spuneam. Acolo, bucurie mare, lume cunoscută şi necunoscută venea rând pe rând.

Nu, chiar nu ştiu ordinea, da’ n-are importanţă, o să fac o listă cu cei pe care i-am cunoscut: Roxana şi Alex Farca, Ligia Adam, Cezar Dumitru, Alex Ciucă, Alexandra Puşcaşu, Răzvan Pascu, Tudor Galoş, Anca Nelersa, Pyuric, Mihai Lungu, Nicoleta Gavrilă, Sorin Grumăzescu (surpriza surprizelor), Petruş Lungu, David Nagy, Valentin Sturzu, şi cu cei pe care i-am revăzut: Adi Ciubotaru, Andra Zaharia, Minxieee, Alina CST, Clickio, Andreea Burlacu, Mika Pană, Victor Caraş (de la Paralela 45 – fără de care nu ne-am fi plimbat cu autocarul de la un obiectiv la altul), Ciupercutza, plus noi 5 din Oradea şi Timişoara.

Asemeni piticului din Amelie, m-am aşezat lângă toate grupurile care nu păreau curioase şi intersate să se pozeze cu mine şi a ieşit ce vedeţi mai jos:

Se face ora, vine timpul şi ne suim în autocar şi ne îndreptăm către primul obiectiv: Palatul Cotroceni. Glume şi tot felul de miştouri la adresa prezidentului, da’ spre bucuria noastră, n-am vizitat partea în care se găsesc birourile lui, ci Palatul Cotroceni, ăla fain. Tristeţea mea cea mai mare a fost că nu mi-am putut lua aparatul foto cu mine şi că n-am putut poza nimic din toate frumuseţile de-acolo. Am fost totuşi româncă şi cu telefonul am tras o poză la galoşii de pungă cu care ne-am echipat şi încă două la cea mai senzuală statuie pe care am văzut-o eu în toată viaţa mea.

Acum despre Cotroceni să vă zic câteva cuvinte. Să ştiţi din capul locului că io nu-s nu ştiu ce pasionată de artă şi sunt o neştiutoare când vine vorba de pictură, sculptură şi alte chestii asemănătoare. Aşa că, mă aşteptam să mă uit ca viţica la poarta nouă şi să trec plictisită pe lângă mese şi scaune cum am tot văzut prin filme. Eeeei, dar socoteală din capul meu nu se potriveşte cu cea din saloanele lui Carol, Maria şi Ferdinand şi până să ajungem în a treia încăpere io aveam ochii umezi. . Mda, cam atât de tare m-a impresionat pe mine ce am văzut la Palatul Cotroceni. Până la lacrimi. Sa mă trăznească, dacă m-aş fi gândit vreodată că o să mi se întâmple aşa ceva. Aş putea să vă spun despre dantelăria de piatră sculptată dupa desenele reginei Maria sau despre mobila de lemn masiv şi despre decorurile cu atâta gust, aş mai putea să vă spun de masa de 8 tone său despre masa rotundă cu scaune pentru femei şi pentru bărbaţi. Aş mai putea povesti despre minunata ghidă care ne-a dezvăluit tot felul de poveşti de alcov şi secrete cum ar fi cel că regele Mihai nu s-a întâlnit niciodată cu fratele sau Mircea, sau ca n-a fost la înmormântarea tatălui său. Aş putea să vă povestesc despre paturile alea imense care din cauză că erau pătrate arătau mici de tot. Despre camerele copiilor şi despre dormitorul reginei Maria, decorat în stil modern cu influenţe bisericeşti. Da’ nu vă spun că n-am poze şi o să ziceţi că mint. Mai bine vă duceţi şi-l vedeţi şi voi. Şi veţi jura că nu sunteţi în România, şi vă veţi bucura că şi noi avem frumuseţi pe care le vedem la Schonbrunn, par example.

După vizita asta impresionantă, ne-am îndreptat înspre Muzeul Satului, la care câteva persoane au insistat că o să-mi placă şi alte câteva ar fi vrut să ne întâlnim acolo. Din păcate, după ce-am văzut Cotroceniul, şansele să mă fascineze viaţa la ţară s-au redus drastic. Deşi nu zic că n-a fost frumos. Am facut un mic popas pentru a ne bucura de pachetelul cu sandwich-uri, apa si un mar, oferit de Hotel Razvan. Ne-am cam grăbit oleacă, pentru că aveam programare la mastodontul nr.2 din lume, şi-anume Casa Poporului (sau daca preferaţi Palatul Parlamentului).

Alte percheziţii, alte porţi anti-metal şi o taxă de 30 de lei pentru fotografiat – mie taxele astea mi se par nişte stupizenii imense. Tone de piatră, tone de marmură, tone de sticlă, tone de candelabre, tone de mobilier, tone de orice. Cuvântul care descrie această construcţie este „tonă”. Nu prea ştiu ce să vă spun că mi-a plăcut aici pentru că, chiar nu ştiu. Rigiditatea şi goliciunea sălilor nu prea-mi inspira nimic. Desigur e măreaţă şi ar putea fi ceva foarte somptuos, cu condiţia să o valorifice cineva. Mie mi se pare că ocupă spaţiul degeaba.

Ok, şi cam gata cu turul pe jos, că eram obosiţi. Ne-am mai plimbat cu autocarul prin oraş şi ghidul ne-a prezentat alte obiective importante. După care am concluzionat eu ca Bucureştiul e o capitală frumoasă şi dacă madam Udrea s-ar focusa pe clădirile care ar putea fi puse în valoare în loc de păsăricile care i se învart prin cap, păi oraşul ăsta ar putea rivaliza cu multe oraşe europene.

Din nou la Koppel’s, dar de data asta fără consumaţie pentru mine. Doar un pâar de suc de portocale că nu îmi era foame. După ce am dat telefoanele de rigoare pentru a programa întâlnirile de a doua zi, am stabilit cu Nebuloasa că ne ducem în cameră şi ne odînim că ni se părea că ne-o cam ajuns.

Însă mai urma să cunosc o persoană pe care îmi doream demult să o cunosc. Pe Cristina Bazavan. Îmi doream să o cunosc încă de când i-am trimis primul email, acum câteva luni sau poate chiar un an. Îmi doream să îi mulţumesc personal pentru colaborarea cu site-ul tabu.ro şi îmi doream să confirm poveştile Nebuloasei şi ale lui Dani despre ea. Ştiam că n-au cum să se înşele şi mă tot uitam la uşă din timp în timp aşteptând să apară. Am stat cu spatele când a intrat, dar după expresiile de pe feţele celor care o cunoşteau am înţeles că era acolo. M-am întors, m-am ridicat şi am îmbrăţişat-o. La fel. De parcă ne ştiam de-o viaţă. Cu toată recunoştinţa de care sunt capabilă şi cu toată admiraţia. Şi încă nu vorbisem cu ea nimic. Acesta a fost momentul în care am cunoscut prima persoană fascinantă din viaţa mea. Nu ştiu câte or să mai urmeze sau dacă or să mai urmeze, dar Cristina Bazavan e cu siguranţă primul om care m-a fascinat.

Când ne-a întrebat ce program avem, eu cu Nebu am dat din umeri, că doar somnul putea suferi amânare. Ne-a propus o vizită prin Bucureştiul ei, a dat un telefon şi o oră mai târziu ne aflam (împreună cu Minxieee) în turul Hotelului Carol Parc, cel mai luxos şi cel mai securizat hotel din Bucureşti, care, întâmplător se află pe lista celor mai luxoase 136 de hoteluri din lume. Impresionant. Şi la fel crede şi Beyonce, că doar s-a întors de la Paris pentru camera în care a stat.

Plimbarea s-a prelungit până la Arenele Romane, că aveam eu un pitic, apoi pe Str. Mântuleasa, pentru că avea Nebu un pitic – cu care am fost total de acord. Iniţial nu ştiam ce e cu str. Mântuleasa, deşi citisem şi eu La Ţigănci de Eliade, da’ cine mai ţine minte detalii de-astea. Eu sigur nu. Şi trecem pe lângă o casă şi zic: „Da, mai, chiar aşa mi-am imaginat eu casa aia din nuvelă.” Noi căutam nr. 10 şi când colo ce să vezi? Exact casa din imaginaţia mea era nr. 10. Cât de curând o să pun mâna pe nuvela aia.

Apoi, de pe str. Mântuleasa, Cristina ne-a făcut altă bucurie. Ne-a dus la sediul Tabu, care eu îmi imaginam că e ditamai zgârie-norul de sticlă. Wrong! Era o căsuţă cochetă cu un tei în curte şi cu un living simpatic unde se ţin şedinţele. Am stat la poveşti minute în şir, ore în şir şi ţi-e mai mare dragul să o asculţi pe Cristina. O viaţa atât de interesantă, povesţi atât de picante, secrete atât de delicioase.

Când a început să fulgere şi să bată vântul, ne-am urcat în taxi şi ne-am dus la hotel. Mai trecuse o zi superbă şi promisiunea celei ce urma ne-a făcut să adormim bucuroase.

Toate pozele din ziua doi.

PS. Iata niste imagini de pe Norc cu locatii pe care n-am apucat sa le vedem:

Biserica Stavropoleos

Vineri, dis-de-dimineaţă, cam aşa pe la ora 5 şi jumătate ieşeam pe uşă să plecăm la aeroport. Sărim repejor peste nişte mici nervişori şi ne trezim în faţa mititelului avion care avea să ne ducă în numai o oră în capitală. Zic mititel pentru că arata cam aşa. BlueAir are şi jucării de-astea, da’ şi de-alea mari cu care am mai zburat. Oricum, zborul a fost lin, fără probleme şi am aterizat în siguranţă pe aeroportul Băneasa. Pe la 8 jumate. Am întâlnit-o pe Corina şi mi-am înfrânat dorinţa de a o îmbrăţişa pentru ca, înconjurată fiind de ceilalţi, n-avea vreme de îmbrăţişari. Da’ să ştii, Corina, că asta am vrut să fac. Ah, Corina mirosea atat de bine ca am sniff-uit-o tot timpul.

Am luat un taxi şi fuguţa la Hotel Stil să ne lepădăm de bagaje că aveam places to go, people to see. În goana noastră (Nebuloasa, Dan, Lili, Simona şi Corina) cu ochii împăienjeniţi în cautarea unei cafele bune, am ieşit dintr-o gură de metrou fix în locul în care ne aştepta Gogu. Gogu Kaizer. Da, mai. Numai ce-l văzusem cu câteva zile înainte în poză la el pe blog şi acum stătea, în toată splendoarea lui, în faţa noastră. Io ranjeam pe dinauntru că aşa i-aş fi trimis şi lui mailul ăla pe care l-am trimis multor bucureşteni cu care m-am întâlnit, că tare multă poftă aveam să-l cunosc. Şi uite că stelele s-au aranjat în favoarea mea şi there he was.

Buuun, după ce am sorbit o cafeluţă şi un fresh de porto pe care am plătit 21 de lei ( ) m-am luat singurică, sheep in the big city, până la TNB unde urma să ma întâlnesc cu Simona. Pe drum eram ghidata telefonic de Ciupercutza, să nu care cumva să mă rătacesc. Io oricum am un instinct tare ciudat când vine vorba de orientare, că deşi nu ştiu incotro mă duc, întotdeauna ajung unde trebuie. ) Am ajuns cu jumătate de ora înainte şi m-am aciuit pe o bancuţă în faţa teatrului. Faină clădire. Şi aia a Universităţii de e faţă în faţă cu ea. Am citit 24 fun de Bucureşti şi am ascultat Lady Gaga. Atunci când nu vorbeam la telefon invitând lumea în oraş. Vine Simona. Simpatică  şi zâmbăreaţă, mi-a plăcut de ea din prima. Oricum îmi plăcea de pe blog, da’ face to face era meniul complet. Ne-am dus la plimbare prin Cişmigiu, unul dintre locurile mele preferate din capitală. Da’ acuma dacă mă gândesc, cam tot ce-am văzut ar putea purta titlul de locul meu preferat, că n-am strâmbat din nas la niciunul.

Am povestit ce-am povestit cu Simona, după care, la indicaţiile telefonice (trăiască celularele) ale Corinei, ne-am îndreptat spre Koppel’s unde aveam să îl cunoaştem pe însuşi Copolovici şi să mâncăm papa bun. Eu spaghete carbonara, restul meniul zilei. Şi am băut un Smoothy absolut delicios, pe care l-aş fi băut şi sâmbătă, da’ nu mai avea. O scurta vizită şi din partea lu’ Maddame, al cărei blog iar nu mere ba merge… La numai 3 minute după sosirea sărbătoritului zilei, Adrian Ciubotaru, după pupăturile de rigoare, mi-am luat sarsanalele şi pe Simona şi ne-am dus în faţă la Mariott pentru altă întâlnire programată pe mail.

În faţa statuii, ne-am întalhnit cu Luiza. Luiza este una dintre cele mai finuţe femei pe care le-am cunoscut, pe cât de frumoasă, pe atât de plăcută. Mi-a povestit despre forumul miresici.ro pe care l-a înfiinţat cu soţul ei şi pe care, după ce a crescut, l-a lăsat să zboare. Mi-a povestit despre cum se întâlnesc miresicile şi la 5 ani după înfiinţarea forumului şi mi-a povestit puţin despre celălalt forum al ei: plimbarici.ro. Pentru că a trebuit să plece cam după o ora, am mai stat la taclale cu Simona, ea aşteptâdu-l pe prietenul ei, Silviu, eu pe următoarea mea întâlnire.

Vine Silviu, pleacă Simona şi rămân singură să mă plimb, ruptă de oboseală şi cu prea multa limonadă la bord. Îl sun pe Iubi, îi mai povestesc chestii, mă plâng, mă minunez şi închid. De pe treptele Teatrului de comedie, mă ridic pentru a o întâlni pe Lia.

Lia este unul din oamenii cu care am rezonat într-o milisecundă şi pe care am strâns-o în braţe cu toată sinceritatea şi cu tot dragul. Parcă ne-am fi cunoscut de-o viaţă şi parcă aş fi putut vorbi despre orice cu ea. Ceea ce s-a şi întâmplat. Am un singur regret: că nu suntem din acelaşi oraş şi că distanţa asta mă impiedică să fiu atât de departe de un om atât de frumos ca ea. Am vorbit despre tot felul de chestii, reîncărcându-mi bateriile din energia ei. Înainte de ultima întâlnire de pe ziua de vineri, mi-am anulat altele 3, pentru că eram mult prea obosită să mai socializez cu lumea, să mă mai târâi dintr-un loc în altul, să mai beau a cincea limonadă. Dragii mei Bogdan, Carla şi Ana-Maria, vă rog să mă iertaţi, dar când nu mai sunt o tomată sunt o varză lamentabilă. Nu v-aţi fi bucurat să mă vedeţi aşa.

Înainte să plece Lia, a răsărit şi Ciupercutza multicoloră la mărgele şi cercei şi de când ne-am aşezat toate 3 la masă parcă eram Sfânta Treime. ) M-am simţit între ele ca şi când am fi fost împreună la şcoală, ca şi când aş fi copilărit cu ele sau ca şi când i-am fi purtat pică aceluiaşi sef. Pur şi simplu compatibile. Despre Ciupercutza ce să vă mai spun, că o cunoaşteţi aproape toţi. E minunată şi vorbăreaţa, exact aşa ca mine, deci nu ma mir că facem click când ne întâlnim. Am fost la KFC să ne tratăm cu nişte junk, că doar nu poţi să pleci din Bucureşti fără să mânci prostii. Acum că mă gâdesc mai bine, poate ar fi trebuit să mergem la Burger King, că în Timişoara nu este.

După care, ghici ce? Am luat metroul singură, din nou sheep in the big city, fără să ştiu adresa hotelului, însă bazându-mă doar pe memoria mea.  Şi cum vă spuneam mai sus, deşi nu ştiam unde mă duc, am ajuns din prima în cameră. După un duş şi o răsfoială de revistă, am adormit.

Despre ziua 2 mâine.

Later edit: mai multe poze Bucuresti – ziua 1

PS. A fost extraordinar de frumos!

O să încep prin a vă spune ce înseamnă asta pentru mine. Corina Georgescu, stăpâna minunatului Blog de turism, mi-a făcut o bucurie soră cu fericirea miercurea trecută când mi-a trimis un mail prin care îmi oferea un weekend superb şi un tur al Bucureştiului cu siguranţă impresionant. Ştiţi cam în ce fel de „mizerie” sufletească mă bălăcesc şi probabil ghiciţi cam care ar fi fost antidotul pentru înlăturarea ei. Exact! O călătorie. Şi dacă mai adaugi la asta atât de multe feţe cunoscute şi necunoscute pe care abia aştept să le văd, o să înţelegeţi ce va însemna pentru mine (re)întalnirea cu voi şi revederea Bucureştiului. Deci, Corina, nu cred că îţi dai seama ce mult înseamnă pentru mine şansa asta.

Bun.

Turul Bucureştiului va fi ceva ce eu n-am mai încercat până acuma. Adică un tur organizat cu ghid, cu explicaţii, cu autocar (prin bunătatea celor de la Paralela 45), cu tot tacâmul. Călătoare cum mă ştiţi, asta nu-mi aduc aminte să fi experimentat. O să vedem Muzeul Satului, Bd. Kiseleff, Arcul de triumf (care sper că nu mai e în renovare ca acum doi ani), Biserica Stavropoleos, Palatul Parlamentului (poate intrăm şi înauntru dacă nu mai protestează nimeni), Biserica Bucur, Muzeul Cotroceni, Muzeul de Istorie şi Centrul Vechi. Oh, sounds like so much fun. Şi toate astea supravegheate de Norc. Turul o să se desfăşoare în intervalul orar 9-18 pare-mi-se, ceea ce înseamnă că ziua de vineri şi sâmbătă seara suntem lăsaţi de capul nostru să facem ce vrem.

Vineri dimineaţă, la ora 7 ne suim în avionul BlueAir şi venim în capitală. Ne cazăm la Hotelul Stil şi dup-aia umblăm vandra prin oraş, cu cine vrea să ni se alăture. Vorbesc la plural pentru că nu vin singură ci cu Nebuloasa, Dece-ul (care mi-a dat din nou unfollow pe twitter ), Lilişor şi Simona.

Cum ziua de vineri este în totalitate la dispoziţia noastră, deci am timp de întâlniri cu cei pe care abia aştept să îi cunosc. Cine vrea să vină la un blogmeet la drum de zi sau la drum de seară, să folosească cu incredere casuţa de mail şi să lase un nr. de telefon. Dar doar în cursul zilei de azi, pentru că n-o să am acces la net. Eu abia aştept să vă cunosc şi să vă întâlnesc.

Deci, am plecat miercuri spre Italia. Da’ să nu uit să vă zic o chestie înainte să purced la povestit. Pe mine nu m-a tentat aproape deloc Veneţia. Văzusem atâtea poze cu Piaţa San Marco, cu turnul şi cu canalele alea, că aveam impresia că deja am fost acolo. Plus că părerea italienilor despre români nu mi se părea prea “invitantă” aşa că, dintre Milano, Dortmund, Roma şi Veneţia, am ales-o pe asta de la urmă pentru că mi se părea că 4 zile sunt suficiente să văd tot ce mă interesează şi să nu-mi mai doresc să ma reîntorc. Cum socoteala de acasa nu coincide cu aia din Italia… s-a dovedit că Veneţia m-a surprins. Plăcut.

Chiar dacă ne-a primit cu o vreme comparabilă cu cea din Siberia, cu viscol şi zăpadă de ziceai că suntem în decembrie, chiar dacă şi camera a fost destul de răcorooasă, chiar dacă un gondolier n-a vrut să facă poză cu mine şi chiar dacă m-au durut iar picioarele de n-am mai ştiut de ele, cele 4 zile la Veneţia au fost o mini-vacanţă extraordinară. Ah, şi vremea a fost superbă de a doua zi încolo.

Dar să le luam pe rând. M-am convins că mi-e cam frică cu avionul. Dacă spre Barcelona a fost cât de cât interesant pentru că era prima oară, acum, neentuziasmată şi cu simţurile mai alerte… am cam numărat minutele până să aterizăm. şi au fost destule minute, pentru că în loc să aterizăm pe aeroportul din Treviso, am aterizat pe cel din Veneţia, pe Marco Polo, din cauza condiţiilor meterorologice. Na, tant mieux, că eram mai aproape.

Cazarea am găsit-o pe internet, după multe săpături. Veneţia e scumpă, cred că cea mai scumpă locaţie în care am fost până acuma… nu găseam cazare pe Santa Lucia (insula principală) sub 70 de euro pe camera… Da’ săpând… am gasit. La 55 de euro pentru nopţile de miercuri şi joi şi 60 de euro pentru vineri şi sâmbătă. Nu prea ştiu cum să numesc locul în care am stat pentru că era de fapt un apartament cu 7 camere mari, deci hotel, pensiune sau hostel, nu-s nişte denumiri prea exacte. în fine… apartamentul se numeşte Venice Chic. Preţurile de care vă povestesc sunt doar pentru extra-sezon, pentru că vara pot ajunge şi la 100 si ceva de euro pe noapte. Da’ dacă vreţi să mergeţi la ei, mai bine le trimiteţi un mail, ca să stiţi exact ce preţuri au. Şi la recepţie o să vă întâmpine George. Care e român şi care e cel mai de treaba recepţionist şi manager pe care l-am cunoscut de când călătoresc eu. El şi nenea din Austria. Venice Chic se află în Piazzale Roma, la nr. 468b, extrem de uşor de găsit, pentru că acolo e capătul de linie al tuturor autobuzelor. De la aeroport, autobuzul vă duce chiar la botul calului. Mişto de tot (numai că noi, bătuţi de vânt şi de zăpădă… am găsit numărul 468, după ce ne-am învârtit 20 de minute pe lângă nr. 466).

Camera a fost superbă, atât doar că prea slab încălzită. Fiind un apartament într-o cladire veche, cu camere înalte, micuţul calorifer, care deşi dogorea, n-a putut încălzi aşa cum ar fi trebuit. Am cam dârdâit un pic, da’ sub pătură era foarte bine, aşa că ne-am resemnat destul de repede. Ah, şi asta s-a întâmplat doar în camera la noi pentru că era cea mai mare, în restul era ok.

Despre Veneţia acuma… canalele alea şi podurile (fie din piatra, fier sau lemn) sunt de-a dreptul fermecătoare. Arhitectura nu m-a impresionat nu ştiu cât, nici măcar Ca’ d’Oro, despre care se spune că e cea mai frumoasă clădire de pe insulă… personal cred că arhitectura Barcelonei e mult mai frumoasă. Dar apele alea printre case, uşile care dau chiar în canal, străduţele înguste sau cele care dau direct spre apă, asta e chiar impresionant. Nici măcar aspectul ponosit al unor clădiri nu mi-a displăcut, deşi unele arătau de zici că stăteau să cadă.

Ce nu prea mi-a plăcut, da’ am trecut cu vederea şi n-am băgat prea mult în seamă a fost kitsch-izarea pe care a imprimat-o turismul acestui oraş. Gondolele erau împodobite cu tot felul de chestii aurii, zorzoane şi cuverturi fără nici un gust, gondolierii arătau mai degrabă a bişniţari care vorbeau la celular în timp ce vâsleau sau urlau unul la altul când treceau prin apropiere (şi asta când aveau clienţi). Să nu mai zic de urâtul ăla care n-a vrut să facă o poză cu mine, şi asta după ce făcuse înainte cu două asiatice… pf… Nu mi-a plăcut că tarabele cu suveniruri stăteau pe faleză, în pieţele principale şi chiar pe Podul Rialto, ca la noi pe litoral, erau încărcate cu tot felul de chestii, de la magneţi de frigider şi măşti de carnaval până la echipamente de fotbal şi bluze de trening cu Italia. Urât.

Cu mâncarea… am exagerat. Aproape toţi banii mi i-am dat pe mâncare. Chiar vorbeam cu Iubi şi am concluzionat că nu ne-a fost foame niciodată, în schimb mâncam de cel puţin 3 ori pe zi, de poftă. Mi-am făcut damblalele şi am mâncat pizza şi spaghetti carbonara şi dacă de spaghetti n-am fost impresionată, apăi pizza s-a revanşat cu vârf şi îndesat. într-un bar cu jocuri de noroc, că acolo am găsit-o pe cea mai ieftină (7 euro), am mâncat cea mai bună pizza ever, de-aia care se întinde când muşti şi oricât tragi de ea tot nu se rupe… ce m-am mai distrat. Acolo, tot un român, numai că era di pisti Prut şi, pentru că şi noi eram români, ne-a facut reducere de 2 euro, aşa că în loc să îi lăsăm noi bacşiş, ne-a dat el bani înapoi. ) Pe Iubi asta l-a impresionat foarte mult.

Pe Johnny nu l-am văzut , da’ nişte australience care erau cazate cu noi ne-au povestit ca i-au vazut pe Brad şi Angelina la un restaurant la care erau şi ele. Probabil Johnny nu mai era pe insulă… ca io l-am cautat pe la câteva ferestre de hoteluri, da’ nimica.

Într-una din zile am dat 16 euro pe 12h cu vaporeţo şi acces în orice direcctie. Am ales să mergem la Murano, la Lido şi o ultimă plimbare pe Gran Canale. La Murano nu mi-a plăcut deloc. Atât de trist, de gol, de linişte încât părea de-a dreptul sinistru. Cu tot soarele, cu toţi copiii pe role sau pe biciclete, cu toate bijuteriile alea superbe şi scumpe din sticlă de Murano… nu, nu mi-a plăcut. în schimb, drumul până acolo, pe mare, a fost frumos. Lido este staţiune şi asta se vede de cum păşeşti pe insulă. Peste tot indicatoare spre vile, supermarketuri şi foarte mulţi copii. Acuma îmi pică fisa că dacă aveam o hartă a insulei şi dacă nu se întuneca, ar fi fost frumos să mergem pe plajă, sa vedem cum arată o plajă primăvară.

Murano

Ca o concluzie: cel mai mult mi-au plăcut podurile şi canalele de printre casele care se bălăceau în apă, interiorul bisericii Santa Maria Gloriosa dei Frari, Scala lui Bovolo şi cei mai urâţi căţei pe care i-am văzut vreodată. ) Aşa de bătrâni, de deformaţi şi de urâţi, dar atât de dulci şi de înduioşători în acelaşi timp încât italienii au punctat mult la capitolul sufletesc. Am văzut atâţia căţei în lese şi îmbrăcăţi cu hainuţe de iarnă…care la noi ar fi fost catalogaţi drept javre sau comunitari, că mi se umplea inima de bucurie de fiecare dată când vedeam câte unul. Mi-au plăcut culorile Veneţiei – atât ale măştilor, cât şi ale caselor şi ale hainelor oamenilor pe care i-am întalnit acolo (majoritatea francezi, nemţi şi englezi).

Gata, v-am povestit tot. Aici sunt toate cele 280 de poze de la Veneţia.

Mi-am recapatat entuziasmul, desi il pierdusem saptamana trecuta. Va povestesc eu mai multe cand ma intorc. Va aduc poze, promit. Si sa-mi tineti pumnii, ca iara zbor si mi-e cam frica. Nu foarte tare, da’ nu-s tocmai linistita.

Arrivederci. Pe luni.