Entries Tagged as 'dintre pagini prafuite'

Palomar

Repede, repede am dat gata carticica asta pe care am dat 4 lei. Am stabilit chiar un record :D – 2 zile. Imi place Italo Calvino de cand am citit Daca intr-o noapte de iarna un calator…

Cum fac de fiecare data cand am un titlu in fata si nu stiu nimic despre el, incerc sa imi imaginez povestea inainte sa ma bag cu nasul printre pagini. Primul gand care mi-a brazdat tartacuta a fost ca Palomar e ceva cu soare. Trebuia in mod imperios sa aiba ceva de a face cu vara. Poate datorita rezonantei cuvantului, ce ma duce la „palmier”? In orice caz, da, apare maritul soare, cel putin in primele cateva capitole. Sa va povestesc un pic despre forma romanului. Are 3 capitole mari si fiecare are 3 subcapitole. Scurte, se scurg de zici ca nici nu le-ai citit. Imi place la Calvino ca isi face imaginile vizuale atat de … vizibile incat nu ai cum sa intelegi altceva decat ce vrea sa spuna. Si mai strecoara printre ele niste cugetari filosofico-lingvistice asa incat cartea sa nu fie prea usor de uitat. De pilda eu, de fiecare data cand o sa vad rasfrangerea razelor soarelui pe o intindere de apa, o sa ma gandesc la cartea asta. Intelegeti voi daca o cititi.

Subiectul nu e unul prea atragator… e lipsit de actiune fizica, doar pe ici pe colo mai afli ca cineva inoata, se plimba, sau merge in vacanta. Ah, cum am putut sa uit? Este un pasaj unde se observa actul sexual dintre doua testoase. Superb. :) Si il gasesc superb pentru ca inca o data a gasit o comparatie ciudata pentru a face dragoste. Daca intr-o Noapte de iarna, a face dragoste e cam ca si cum ai citi o carte, aici tangibilitatea pielii ia locul citirii sufletului.

Impresia pe care am avut-o la inceput a fost ca lui Palomar, personaj principal masculin, la a doua tinerete (parca), ochelarist si mare ganditor, ii sunt exploatate toate cele 6 simturi: vederea in timp ce contempla valurile, sanul unei femei, sau razale soarelui, auzul – cantecul pasarilor, tangibilitatea – faza cu testoasele, gustul si mirosul - cand intra dumnealui in charcuterie si in fromagerie in Paris si se simte ca la muzeu. Eram pe aproape, caci mai tarziu mi-am dat seama ce se intampla de fapt cu acest personaj dubios care mi se parea ca are o viata prea plictisitoare si prea mult timp liber. Palomar e un observator, un filosof al tuturor lucrurilor pe care le vede. Imaginatia prea bogata si cunostintele din toate domeniile il ajuta sa elaboreze scenarii si sa faca analogii intre cele mai ciudate elemente, fara a fi ridicole sau neverosimile. Pur si simplu vede ceva si de acolo porneste prin lumea filosofiei proprii.

Si cam despre asta e vorba.

N-a dansat decât o vară

Titlul acesta l-am gasit in biblioteca mea sub forma unei carti literalmente franjurata. Cele 380 de pagini ale ei le-am parcurs tinandu-le in mana ca si cand orice bruscare ar fi distrus continutul ei. Imi doream demult sa o citesc, dar intre timp au intervenit alte curiozitati si nu i-am acordat atentie. Intr-unul dintre romanele pe care le-am luat de la SDC am gasit un semn pe care i se facea reclama; n-am stat pe ganduri si am cautat-o.

Povestea e una demult „fumata” de filmele americane: Goran, un baiat de oras, tanar, student, cu multe calitati, isi petrece vacanta de vara intr-un sat pe care la inceput il uraste. Nefiind obisnuit cu lipsa de activitate, cu plictiseala, cu caldura inabusitoare, incearca sa isi ocupe intr-un fel sau altul multul timp liber pe care il are. La un moment dat intalneste o tarancuta frumoasa, Kerstin, care ii atrage atentia si parca ii reda pofta de viata. Tanarul incepe sa se implice in viata satului, atat cea agricola, cat si culturala (se inscrie in Asociatia Tineretului si joaca in piese de teatru) si in relatia cu micuta Kerstin, incep sa i se dezmorteasca instinctele sexuale. Crescuta intr-o religiozitate pe care o incalca cu greutate, fata se lasa sedusa, nu inainte ca din cauza unui incident, Goran sa ajunga sa o iubeasca la nebunie. Dragostea lor reuseste sa doboare micile eforturi si obstacole care i se pun in cale si cei doi isi traiesc povestea prin mijloace mai putin ortodoxe.
De cum am vazut cartea, am banuit ca titlul se refera la o fata, pe tot parcursul ei asteptam sa vad daca ma insel. Finalul, poate previzibil, va las sa il descoperiti singuri.
Idila rustica a tinerilor suedezi este si mediul propice pentru a aduce in discutie si alte aspecte ale vietii de la mijlocul secolului trecut. Ciocniri agresive la nivelul limbajului intre biserica si tineret, infruntarea unor mentalitati influentate de agricultura si a altora conduse de cultura, opozitia batran-tanar, urban-rural, puritanismul pe care tinerii sunt gata sa il aboleasca sunt mici intamplari care fac din aceasta carte un document realist al vremii sale.
As fi vrut sa patrund mai mult in mintea si in sufletul personajelor, dar din pacate scriitorul s-a rezumat la o perioada scurta din viata lor, astfel incat analiza psihologica nu e prea exploatata.

Nu stiu si nici nu stiam nici inainte mare lucru despre Suedia, Per Olof Ekström fiind prima figura de care m-am ciocnit. Si-a scris acest roman la 23 de ani, intr-un limbaj indraznet, proaspat si surprinzator, presarat cu referiri la traditia si literatura suedeza. Filmul, ecranizat imediat dupa aparitia cartii, a fost cel care a facut povestea cunoscuta. De atunci incolo, succesul i-a fost garantat.

Citatele pe care le-am scos din acest roman le aveti aici.

Un veac de singuratate

Prima data cand cartea asta mi-a facut cu ochiul a fost cam prin clasa a 11-a. Motivul stupid e urmatorul: titlul m-a dus imediat cu gandul ca acest roman ar putea fi despre singuratatea unei domnite, parasite, sau in orice caz despre o poveste de dragoste trista, eu fiind in cautare de povesti de iubire neimplinita la vremea aceea. Dupa ce am citit cateva pagini, mi-am dat seama ca nu e ceea ce caut si am dus-o frumusel inapoi la biblioteca. Au trecut anii si mi-am facut blog, am intrat in contact cu oameni cu carti si toti vorbeau despre ea. Ideea e ca nimeni nu spunea nimic din subiectul ei, nimeni nu dezvaluia intamplari, nimeni nu povestea despre ce e, toata lumea insa spunea: „E superba”, „E geniala”, „E grozava”, „Trebuie sa o citesti”. Bine, am citit-o. Si la fel ca ei, nu as vrea sa spun nimic despre ceea ce am descoperit in paginile ei. Dar si daca nu spun o sa imi para rau. Am descoperit o lume prafuita, diversa, plina, activa, colorata, o lume pe care n-am intalnit-o nicaieri. Rasturnarile de situatie si afirmatiile aruncate cand nu te astepti m-au tinut cu sufletul la gura pe durata intregii lecturi. Dintr-o data cineva spune un lucru care socheaza, brusc si pe nepregatite cineva moare si parca e nevoie sa reiei pasajul sa fii sigur ca ai inteles bine ce se intampla. Nu ai timp sa te atasezi de personaje, n-ai timp sa iti imaginezi ce li se va intampla pe parcurs pentru ca spre deosebire de alti scriitori, Garcia-Marquez dezvaluie deznodamantul personajelor si intamplarilor cartii sale. Motivul pentru care continui sa o citesti este ca nu te poti desprinde din limbajul si din stilul lui captivant.

Sub semnul incestului, se desfasoara istoria unei familii de-a lungul unui veac: veri cu veri, matusi cu nepoti, frati vitregi dau nastere unor povesti sfasietoare, unor drame pe care unii nu le pot depasi, dar mai ales unor singuratati pe care nu le mangaie nici o urma de fericire. Niciunul dintre personajele Veacului nu e fericit, desi unii (Aureliano al II-lea, Amaranta Ursula) par a fi pentru o clipa. Povesti de dragoste se imbina cu povesti de razboi, intamplari de o duiosie ce intristeaza pana la lacrimi pana la cele mai acerbe acte de cruzime. Scriitorul n-a ratat nici un aspect al vietii, vorbeste despre orice iti poate trece prin cap.

Confuzia pe care o creeaza datorita numelor personajelor sale te face la un moment dat sa nu mai stai sa te gandesti care ce e pentru altul, pur si simplu daca el zice ca e bunica cuiva sau nepotul lui X, asa e. Nu stai sa desenezi arborele genealogic si sa incerci sa intelegi unde s-a rupt firul legaturilor de sange pentru mintea ta. Desi unii mor, prin nasterea altora ce poarta acelasi nume se pastreaza o continuitate si o forma sferica a romanului incat nu poti sa nu ii dai dreptate Ursulei cand afirma ca la ei timpul nu trece, ci se invarte in loc. Pentru distingerea personajelor peste catva timp cand voi reciti aceasta recenzie, acest arbore imi va fi de folos.

Mi-a placut ca sfarsitul cartii a pus capat oricarei continuitati. Toti mor, satul dispare de pe fata pamantului, Garcia-Marquez nu mai permite imaginarea unui alt fel de deznodamant. Spune clar ce si cum si nu il are pe cititor complice.

Ar mai fi atat de multe de spus despre cartea aceasta, mi-am scris atat de multe notite, cuvinte noi, interpretari proprii (care fie vorba intre noi, mi-au fost confirmate :D), incat ar trebui sa ma lungesc prea mult. Oricum, sunteti multi cei care ati citit-o asa ca va astept la debate.

Recenzia a aparut si aici, o puteti vota sa intre in cele mai bune 100 de carti. :)

Dezvirginarea (part II)*

 

Demult, tare demult mi s-a cerut sa scriu despre prima carte citita. Nesimtita cum sunt, desi am promis ca o fac in saptamana aia… n-am facut-o. Scuza si pretextul e ca aveam muuulte, muuulte lepse care asteptau si printre ele voiam sa le fac lor si aberatiilor mele zilnice. Si uite asa, prima mea carte citita n-a beneficiat de un post mai recent. Ideea e ca nu imi aduc aminte cu precizie care e prima si prima carte pe care mi-am petrecut timpul citind-o. Dar stiu ca printre cele de la inceput au fost Doctorul Aumadoare de Kornei Ciukovski si era despre pirati si flaşnetari (de acolo am invatat cuvantul asta), despre un doctor (obviously) si un animal pe care il cheama Tragempinge. :) Foooooarte dragut. Si alta pe care am lecturat-o pe nerasuflate a fost Vrajitorul din Oz, si daca imi aduc aminte bine, cred ca am citit-o de 2 ori, dar nu bag mana in foc. :D Despre ea nu mai zic nimic pentru ca e arhicunoscuta si poate si citita de multi dintre voi. Unde mai pui ca are si un film superb cu Judy Garland in rolul principal. Daca va mai zic si de Somewhere over the rainbow… you get the picture. Am mai citit povesti, basme… dar am ratat romanele copilariei, cum am mai spus si altadata.

Care a fost prima ta carte, Denisuca? Dar a ta, Nuzzu? Carina? Teo?
Pe mine m-au intrebat asta Angie Gathe si Andreea. Uite ca v-am pus si poze. :)

 

 

________________________________________

* part I

(Ne)terminate

In sfarsit onorez leapsa pe care am primit-o cred ca acum o luna, sau cel putin acum 3 saptamani. Leapsa in care trebuia sa vorbesc despre o carte pe care am inceput-o si n-am terminat-o si ultima pe care am citit-o. Motivul pentru care am tinut-o atata in asteptare e acela ca voiam sa termin ce citeam si sa scriu postul despre ea. Asa ca, dupa cum stiti de ieri, ultima carte pe care am citit-o e Poveste fara sfarsit de Michael Ende. Stiti deja si cat de mult mi-a placut, ce nu stiti e ca am de gand sa mai citesc cateva carti pentru copii pentru ca e asa o lume frumoasa in ele, o lume asa de indepartata de cotidianul asta nesuferit cateodata, incat am descoperit ca imi place sa ma refugiez acolo.

Una din cartile pe care nu le-am terminat e Don Quijote, fapt pentru care am fost mustrata si incurajata sa ii mai dau o sansa. Citi mai multe despre ea in postul pe care i l-am dedicat. N-am citit pana la capat nici Pacientul englez - de Michael Ondaatje, dar mai aveam vreo 100 de pagini sau mai putin asa ca am trecut-o la citite. N-am terminat nici Cartea nuntii de George Calinescu… din acelasi motiv pentru care am cedat si la Don Quijote - prea incet se desfasura actiunea. Nu cred sa mai fie si altele, adica acuma nu imi aduc aminte.

Cam asta ar fi cu leapsa asta care vine de la Cinabru si de la Dude. Nici nu stiu cui sa o mai dau. Ca de cand s-a tot plimbat prin blogosfera o fi ajuns la toti. Incerc totusi sa vad daca a ajuns la Miclowan, Puisorul cufurit, incerc si la Andreea, si la Alexandrog.

Poveste fără sfârşit

 

Pasiunea mea pentru literatura a inceput relativ tarziu, prin clasa a 10-a, spre sfarsit, sau chiar printr-a 11-a. Nu mai stiu. Prin urmare, am ratat cartile copilariei cum ar fi Colt Alb, Tom Sawyer, Singur pe lume sau Poveste fara sfarsit. Nu stiu daca le voi citi vreodata, nu stiu daca ochii de adult nu le stirbesc valoarea. Stiu insa ca ce am citit luna aceasta mi-a lasat o adanca urma in suflet.Am terminat (cam greu, din motive de lipsa de timp) Povestea fara sfarsit a lui Michael Ende. (Cat paradox in propozitia asta, si cat de ironic se contrazic termenii ei, pana si numele autorului ii neaga titlul cartii). Aveam nevoie de lectura asta, aveam nevoie de balauri-noroc, talismane cu puteri miraculoase si alte lucruri ce nu le pot imagna decat copiii. Am luat cartea la Schimb de carti, de la Iulia si am facut-o pentru ca am vazut filmul cand eram mai mica si lacrimile pe care le-am varsat atunci (nu mai stiu din ce motiv) m-au impins spre”catelul ala alb” de pe coperta, care de fapt era dragon sau balaur si il chema Fuhur (Falkor, in film). :)
Din punctul de vedere al copiilor cartea se rezuma la asta: Bastian Balthasar Bux este un copil de 10 ani care fura o carte dintr-un anitcariat si se ascunde in podul scolii sa o citeasca. In carte este vorba despre un baiatel ales pentru a salva Fantazia de la pierie si implicit pe Craiasa Copila de la moarte. (sau invers). La un moment dat, povestea cere prezenta unui om pentru ca aceasta sa se poata intampla si prin cuvintele pe care le citeste, Bastian intra in legatura cu Atreiu si Craiasa. Din cititor devine personaj in aceasta poveste si de aici urmeaza o alta serie de aventuri si invataminte pe care Bastian le suporta pe pielea lui. Pana la urma se intoarce total schimbat in lumea lui si totul se termina cu bine. Bineinteles ca aceste cateva randuri ale mele nu prezinta nici macar pe larg toate cate se intampla in paginile cartii si cat de frumos sunt descrise locurile si toate personajele ciudate care apar de te miri unde in desfasurarea actiunii.
Din punctul de vedere al adultilor, carora le pica in mana cartea astea, ar fi mai multe de inteles. La intrebarea “ce este Fantazia?” ne raspund pe rand personajele cu care se intalnesc cei doi eroi. Fantazia e chiar fantezia noastra, a oamenilor, in care ne intoarcem cu fiecare minciuna, cu fiecare vis si cu orice nascocire din domeniul poeziei. Fantazia e insasi povestea fara sfarsit ce se continua intr-un fel sau altul in mintile noastre atat timp cat traim. Ea nu se termina ca un film, cu happy sau sad ending, intotdeauna avem ceva de adaugat, real sau ireal, intamplare, ipoteza sau banuiala la ceea ce stim. Tot aici ajung si visele de care noi nu ne mai aducem aminte sau visele pe care le retinem pentru ca ne-au tulburat, pe ele se fundamenteaza de fapt fantezia. O frumoasa metafora pentru a ilustra activitatea subconstientului nostru o realizeaza autorul cand ne infatiseaza imaginile din vise, insirate pe campie astfel incat Bastian sa isi aleaga una pentru a se intoarce in lumea lui. Fantazia functioneaza astfel prin dorinte si amintiri, care ce altceva sunt, daca nu povesti? Dorintele sunt moneda de schimb pe care Bastian o plateste cu fiecare pas spre lumea din care a plecat. Cand in sfarsit gaseste ultima dorinta, cea suprema, cea adevarata, cea corecta, abia atunci ii este ingaduit sa plece.
O alta cale de a patrunde in Fantazia e prin usa pe care ne-o deschid cartile pe care le rasfoim, pe care le citim si in care ne pierdem. Si n-are rost sa fac apologia simtirii in timpul lecturii ca e de prisos, cititorii stiu de ce.
In concluzie: mi-a placut cartea si cu fiecare alta pe care o voi citi de acum inainte ma voi intoarce in Fantazia sa le salvez lumea tuturor personajelor care mai traiesc acolo. Sa faceti si voi la fel si poate ne intalnim la Turnul de Fildes.

Aici gasiti cateva citate.

Top 10

Saptamana de leneveala in toata regula. Am primit la lepse cat sa imi ajunga pentru mai multe weekenduri, pentru ca de obicei atunci postez eu treburi pentru care nu-i musai sa gandesc prea mult. :D Dar cum o leapsa asteapta de cam mult timp (am explicat de ce), am hotarat sa vorbesc azi despre a doua care vine de la aceeasi persoana si anume Cinabru (apropos, stiati ce inseamna „cinabru”? Eu nu, pana am cautat in DEX. :D). Imi place enorm de mult ce ma pune el sa fac de data asta. Vrea sa intocmesc o lista cu 10 carti care din punctul meu de vedere sunt un MUST la capitolul „citite”. Tineti-va bine, urmeaza un post lung:

1. Zorba Grecul (Nikos Kazantzakis) – pentru ca nu as putea pune alta carte pe locul 1 decat cartea mea preferata. Sta pe locul asta pentru ca e savuroasa prin limbaj, prin personaj si prin sentimentele ce le trezeste. Sa vina unu’ la mine sa-mi spuna ca aceasta carte nu i-a placut…. ca nu o sa il cred.

2. Cel mai iubit dintre pamanteni (Marin Preda) – pentru ca a fost prima mea carte preferata pana sa il citesc pe Kazantzakis. Pentru ca asa cum am invatat la scoala e un roman total, are acolo tot ce vrei: dragoste, politica, filosofie, actiune, si daca te chinui un pic pe alocuri ti se pare si amuzant. Si pentru ca sunt o Preda-maniac, de aia.

3. Anna Karenina (Lev Tolstoi) – pentru ca Tolstoi e un geniu si i-am indragit toate personajele de la cel mai important pana la cel mai neinsemnat. E singurul autor care a reusit sa isi deseneze personajele in asa fel incat sa le intelegi si sa nu le condamni indiferent cat de multe defecte au. Sublim.

4. Amantul (Marguerite Duras) – pentru ca ii ador ultimul paragraf, pe care daca il citesc de 10 ori in 10 zile diferite, de 10 ori imi dau lacrimile. Pentru ca e una din primele carti care au vorbit despre emanciparea femeii si care a ridicat-o la acelasi rang cu barbatii, ba chiar un pic mai sus, daca ne gandim la suferinta pe care Marguerite Duras i-a provocat-o chinezului.

5. Calatorie la capatul noptii (L.F Celine) – pentru ca desi e o carte despre razboi in care se povestesc multe atrocitati, o carte care ar putea leza finetea unei domnisoare, e povestita atat de frumos, atat de oral si atat de nepasator ai putea zice, incat mie una nu mi s-a parut oripilanta. Si pentru ca eu am considerat ca intotdeauna la capatul noptii se afla ziua. :) Aici as pune si Abatorul cinci al lui Vonnegut, pentru ca mi-a lasat aceeasi impresie.

6. Al doilea sex – pentru ca Simone de Beauvoir knew her shit, ca sa ma exprim vulgar. Dar e cea mai buna expresie. Tanti asta stia ce vrea si ce poate sa faca si a si reusit. A desfintat in cele doua volume ale cartii ei mitul ca barbatul ar fi superior femeii si a analizat firea femeilor intr-asa un fel incat nici 10 carti de psihologie feminina n-ar putea-o face mai bine. Si nu, nu sunt feminista, in cazul in care va intrebati.

7. Cu usile inchise (J.P. Sartre) – nu e un roman, ci o piesa de teatru, dar ilustreaza atat de bine viata noastra de zi cu zi incat nu pot sa nu o recomand tuturor. Pentru cei care au nevoie sa fie convinsi: „L’enfer c’est l’autre”. Si mai gasiti acolo o multime de idei filosofice aplicabile pentru fiecare cred.

8. Caderea (Albert Camus) – pentru ca mi s-a intamplat de cateva ori ceva asemanator personajului din carte. Sa fi putut sa fac ceva, sa schimb sau sa indrept o situatie si sa trec nepasatoare pe langa ea si apoi sa fiu bantuita de remuscari ca n-am facut nimic.

9. Legaturi primejdioase (Choderlos de Laclos) – pentru a descopri libertinajul si perversitatea secolului 18 si pentru a te transpune intr-o epoca pe care n-o vei trai niciodata.

10. M-am hotarat sa devin prost (Martin Page) – pentru ca e adevarata. Pentru ca e ironica la adresa superficialitatii societatii si pentru ca le zice asa de bine incat daca pana acum nu ti-ai pus intrebari sau nu ti-a fost rusine ca te indeletnicesti doar cu placerile trupului, e cazul sa te mai gandesti.

Uf, nu mi-a fost greu deloc, ba chiar as mai fi scris, da’ stiu ca nu citeste nimeni atata text. Treaba voastra, nu stiti ce carti pierdeti. :P

Leapsa merge la cititorii: 2410, Ama, Sabina, Camelia, Corina, Rebecca, Dan, Daimon, si o sa indraznesc si la domnul I.T. Morar (care nu stiu daca a primit vreodata o leapsa, dar poate i-ar placea) si la Andrei Rosca (poate se indupleca)

Don Quijote

Don Quijote e o carte pitoreasca, amuzanta, plina de aventuri si ironie. Pentru cei care au rabdare sa citeasca vreo 2000 de pagini. :) Eu una n-am avut. M-am oprit dupa primele 80 de pagini al celui de-al doilea volum. Actiunea inainteaza prea greu, e intrerupta si intarziata de alte povestiri ale unor personaje episodice. Intamplarile, dupa ce sunt povestite de Cervantes din ipostaza autorului, mai sunt reluate si de personajele care au avut de-a face cu ele. Pentru mine a mers prea incet, plus ca nu a fost genul de carte care sa ma captiveze atat de tare incat sa nu mai am rabdare sa pun din nou mana pe ea sau sa las totul si sa citesc. Si cand o carte nu-mi provoaca senzatia asta… o las.

Ce-i drept, nu prea am abandonat eu cartile la jumatate si nici nu le-am lasat pe multe neterminate, dar lista mea de asteptare e prea lunga pentru a pierde timpul cu o carte care nu ma face sa ard de nerabdare sa o termin.

Cu toate astea consider ca romanul lui Cervantes e o capodopera care prin notorietatea lui si-a depasit creatorul; cred ca e mai vehiculat numele lui Quijote decat al lui Saavedra. Aventurile lui sunt amuzante, desi datorita uzarii secolelor mi-au aparut cliseice, dar le-am acordat intelegerea cuvenita, pentru ca la 1600 si ceva cand a fost publicata… nu erau nici pe departe banalitati, ci adevarate episoade de senzatie.

Desi eu n-am avut rabdarea sa o citesc pana la capat, ii acord tot creditul si increderea ca e o opera de arta si ii indemn pe toti cei carora le plac scrierile cu umor si aventurile cavalerilor (ironizate) si pe toti cei care au rabdare sa o citeasca. Eu o sa le citesc recenziile

M-am hotarat sa devin prost

Notitele pe care mi le-am facut pentru cartea asta au fost cele mai imprastiate de cand am inceput eu sa citesc. Abia am reconsituit ideile, desi cartea imi e extrem de proaspata in minte. Imi place insa sa imi reiau primele impresii si sa le slefuiesc. Am luat cartea de la Rebecca la Schimb de carti si a fost cea mai buna alegere. S-a hârâit ea un pic cu Puisorul Cufurit pe marginea cartii acesteia, dar in acest post parerea mea conteaza. Si parerea mea zice asa: cartea asta merita nota 10 cu steluta, cu coronita si cu felicitari. Am ras pe alocuri, m-am regasit in personajul principal si l-am indragit cu adevarat.

M-am hotarat sa devin prost e o carte savuroasa, racoritoare si in perfecta armonie cu crezurile mele. Desi in cursul lecturii nu m-am identificat in toatalitate cu Antoine, marturisesc ca am reusit sa il inteleg pe deplin. Pana si partea cu sinuciderea, oricat de bizar ar putea suna asta. Autorul a reusit atat de bine sa motiveze aceasta alegere de a-ti lua viata si a jucat rolul avocatului diavolului atat de profesionist incat mai ca renuntam la ideile si principiile mele impotriva autosuprimarii. Martin Page indosariaza in aceasta scriere cateva motive pentru care el ii gaseste pe ceilalti (hai sa nu folosim chiar termenul pe care il alege el) usuratici: alcoolul, sinuciderea, jocurile video, moda, operatiile de toate felurile, revistele ce spala creierele femeilor si ale barbatilor deopotriva.
Metafora care l-a definit cel mai bine pe cel care a luat hotararea din titlu este chiar primul rand din cartulie: „Lui Antoine i se paru intotdeauna ca are varsta cainilor” – si toata lumea stie ca un an de-al nostru face cat 7 la caini.
Pe parcurs mi-am dat seama ca de fapt problema lui majora nu era ca e inconjurat de prosti, sau de oameni pe care el ii considera superficiali, ci inadaptarea la aceasta societate pe care el n-o intelege si nu vrea sa o accepte, desi spune la un moment dat ca nu judeca alegerile semenilor lui.
La sfarsit, dupa ce trece prin transformare si devine unul de-al lor, am priceput ca romanul a fost o lectie de viata care s-a terminat cu happy ending fara ca cineva sa fie ranit in timpul filmarilor.
Prin monologul personajului principal, Page isi sustine pledoaria in fata cititorilor, aduce argumente atat de puternice pentru decizia pe care Antoine a luat-o incat ajungem sa ii compatimim pe cei inteligenti si daca suntem asemeni lui sa ne simtim niste handicapati, paria societatii, leprosii care cu mintea lor invenineaza mersul obisnuit al civilizatiei moderne.
Fragmentele comice alterneaza cu pasaje de o seriozitate care deconcerteaza. Nu mai stii cand sa razi, cand sa meditezi si cand sa iei ca pura fictiune ce se intampla acolo. Unele intamplari sunt de-a dreptul greu de conceput, cum ar fi cursurile de sinucidere si altele greu de acceptat, ca o cafea poate duce de doua ori la succese financiare. Cu toate astea, oricat de neverosimil ar parea, parcurgi cartea realizand ca este impinsa la extrem tocmai dinadins, pentru a sugera cat mai bine superficialitatea societatii in care traim, fie ca e in Franta, fie ca e la noi.
Nu stiu prea multe despre Martin Page, decat ca avea 25 de ani cand a scris acest roman, ca personajul lui Antoine e compus cam in proportie de 80 % din elemente autobiografice si ca a avut un real succes fiind tradus in foarte multe limbi. Nu e o opera care sa te faca sa iti ridici intrebari existentiale, dar are calitatea de a te pune pe ganduri si de a te face sa reanalizezi societatea in care traiesti si poate te face si sa iti schimbi viziunea asupra celor care te inconjoara.

Daca recenzia mea nu v-a convins, poate o sa va convinga citatele. :)

Dinti albi

E duminica, deci e timpul pentru carte. Nu am terminat-o intr-o zi de duminica, dar nu conteaza. Recenzia pe care o public e putin mai serioasa pentru ca e destinata unui proiect, de care v-am mai vorbit. Asa ca vorba multa, saracia omului, enjoy:

Mi-am pornit drumul printre paginile Dintilor Albi cu satisfactia ca nu stiam nimic nici despre roman si nici despre autoare. Imi place ca subiectul sa fie mai mult sau mai putin necunoscut si aceasta carte indeplinea intru totul aceasta conditie. M-a mirat titlul si abia asteptam sa vad la ce se refera sau penru ce foloseste ca metafora. Am inteles ca „dinti albi” este o metafora atat pentru conflictele ce se dau in si intre cele 7 personaje principale, cat si un element fizic comun, avand in vedere diversitatea lor ca rasa. Unii sunt negri, altii indieni, unii fara dinti, altii fara mana, unii prea grasi, altii prea frumosi.

Zadie Smith, la cei numai 24 de ani ai ei pe care ii avea cand si-a publicat romanul de debut, reuseste sa surprinda in capitolele cartii o sumedenie de teme si desi capteaza destul de realist tot ce descrie si tot despre ce vorbeste, mi s-au parut totusi cam prea multe prolematici atinse si dezbatute. Cam toate problemele importante cu care se confrunta secolele XX si XXI sunt prezente: razboiul, drogurile, feminismul, religia, traditia si obiceiurile, familia, delincventa juvenila, adulterul, rasismul, genetica si miscarile ecologiste. Toate acestea se intrepatrund de minune in desfasurarea actiunii insa mi s-a parut un pic cam prea stufos romanul din acest punct de vedere. Cu toate acestea temele cheie ale romanului sunt multiculturalitatea, (in)adaptarea imigrantilor in Anglia si religia.

Privind din sanul celor doua familii, Iqbal si Jones, este un roman despre renegarea parintilor si a autoritatii acestora, despre revolta copiilor impotriva a tot ce pretuiesc parintii. Familia nu mai e un centru de rezistenta ci epicentrul unor cutremure ce le schima tuturor destinele si viziunea despre cum ar trebui sa arate lumea.

Oralitatea, ironia si comicul de limbaj sunt trasaturile ce fac romanul usor de digerat si de inteles. Am fost pierduta insa la pasajele despre genetica, la explicatiile stiintifice despre evolutia Soarecelui viitorului, am fost surprinsa de exactitatea descrierii vietii de razboi, in primul rand de catre o femeie si in al doilea rand de catre o femeie care nu l-a trait.

M-a mirat faptul ca o scriitoare nu vorbeste despre dragoste, nu vorbeste despre cativa fluturasi si inimioare roz, nimic sfasietor, nimic „de corazon”. Povestile de iubire ce apar sunt handicapate. Toate. Nici casatoria, nici relatia parinti-copii, nici prietenia nu sunt bazate pe iubire. La acest capitoul, totul e gri si mat. Lipseste umanitatea care i-ar face „iubibili”. Eu n-am putut sa ma atasez sau sa ma identific cu niciunul dintre personaje, oricat m-as fi straduit. Citeam cartea ca si cand as fi ascultat o discutie intre vecinii mei carte tocmai s-au mutat in bloc si pe care nu ii cunosc, dar le stiu discutiile si certurile.

Rasismul de aici ii vizeaza parca mai mult pe negri, decat pe benagalezi (in cazul lor avem de-a face cu gruparile extremiste, cu religia lor, lepadarea si pastrarea apartenentei la mahomedanism). Cu toate acestea, un lucru ce imi scapa mereu din minte era culoarea pielii lui Irie si a mamei ei, Clara… In ceea ce o priveste pe mama, despre care se vorbeste mai mult la inceputul cartii, mi-a fost un pic mai usor sa o percep ca pe o negresa, insa fiica ei, desi are un capitol intreg dedicat ei, tinde sa isi estompeze aceasta trasatura, accentuandu-si-le pe celelalte, cum ar fi silueta ei nu tocmai pe gusturile ei de adolescenta.

Nu pot sa spun ca mi-a placut in mod deosebit, dar cu siguranta e o carte ce imi va ramane intiparita in memorie pentru ca nu e usor de uitat. Si daca stau bine sa ma gandesc, daca Smith a reusit sa faca acest lucru, sa isi lase cartea in sufletul cititorilor, e o carte buna.

Pentru cei curiosi mai exista o discutie aici.