Moartea lui Heath Ledger m-a facut sa ma gandesc la mai multe lucruri. Sa cuget la moarte, la ce vine dupa, daca vine ceva, la nedreptatea sortii si la stupiditatea alegerilor pe care le facem. Pe de alta parte mi-am inventariat actorii preferati, sa am si eu o idee dupa cine as suferi mai mult si cat de marcata as ramane in urma unei asemenea vesti. Sunt o droaie de barbati pentru care stau cu ochii lipiti de monitor sau de ecran (mic sau mare), numai sa mai sorb niste cuvintele de pe buzele lor (daca altceva nu pot), sa le vad miscarile si sa ma bucur de talentul lor.

Unul singur insa ma taraste in cinematografe sau ma face sa descarc toata filmografia de pe net sa il vad de cand era tanar si pana acum, cand nu e prea batran. Aista-i Johnny Depp. Pentru un mine, un actor complet, ma uit la filmele cu el, doar si numai pentru el, nu conteaza ce subiect au, nu conteaza cine mai joaca sau de cand e filmul. El e tot ce conteaza.

Altii, ma mai combina si cu infatisarea lor de masculi sexosi:

Brad Pitt – marturisesc ca pana la Legendele toamnei il uram, il detestam, nu voiam sa il vad. In ciuda tuturor filmelor bune pe care le-a facut pana la vremea respectiva. De atunci, nu mai ratez nimic, ba chiar le iau din urma.

Hugh Jackman – prima data vazut in Kate and Leopold, apoi in The Prestige si mai apoi in filmul pe care eu il consider cel mai plictisitor (poate pentru ca nu l-am inteles), The Fountain.

Leonardo di Caprio – Ho, nu sariti! Am trecut de faza Romeo & Julieta. Si eu, si el. Cred ca nu degeaba a fost nominalizat de vreo 2 ori la Oscar si tot nu degeaba il alege Scorsese sa ii joace personajele.

Rufus Sewell – mi se pare cel mai bun „villain” din cati am vazut eu. Joaca numai roluri de-astea de iti vine sa il strangi de gat, da’ e bun, ma. Mi-a placut cand era Agamemnon in Helen of Troy, Marke in Tristan si Isolda si in A Knight’s Tale cu regretatul Heath.

Mark Ruffalo – nu e sexy, da’ il are pe „vino-ncoa”. Multe filme are si el la activ, eu cred ca l-am intalnit in 13 going on 30. Mai apoi in Eternal Sunshine of a spotless mind, ah… si Just like heaven – dulce de tot.

Gael Garcia Bernal – Oh cat de bun ar fi domnisorul daca ar fi mai inaltut. Imi place de el de nu mai pot. Prima data: Dot the I – film super fain pe care il recomand, apoi in Sin noticias de Dios, unde mi se pare ca e the devil himself, nu mai stiu.

Pentru ca sunt sexy: Ryan Philippe, Luke Mably, Julian McMahon, etc.

Pentru ca sunt buni: Ralph Fiennes (in Wuthering Heights e si sexy), Anthony Hopkins, Morgan Freeman, si oh Doamne cati ar mai fi pe toate listele.

Nu pot, nu pot efectiv, sa nu ii amintesc si pe aia din cauza carora evit filmele in care joaca: Tom Cruise, Ben Stiller, Gene Hakman, si nu mai stiu acum, da’ mai is.

Astept completarile voastre pentru a-mi mari listele.

LATER EDIT: Am uitat! Mea culpa, da’ luati-mi gatu’. Al Pacino si Robert de Niro si Jack Nicholson si Tom Hanks rule also. Am scris postu’ tarziu. E buna scuza?

Cine se uita la The Apprentice ar sti mai bine despre ce vreau eu sa vorbesc azi. Cui nu se uita, o sa incerc sa ii explic cat mai bine la ce concluzii am ajuns dupa un episod. Donald Trump sustine sus si tare, o repeta si face un crez din zicala “Never give up”. In opinia lui, nimic nu e mai rau decat sa renunti la ce ai inceput, la o ocazie ce ti s-a dat, la un vis de-al tau, la un proiect. Sub nici o forma n-ai voie sa nu mergi mai departe, pentru ca daca o faci, esti un loser, un quitter, un no one. N-am putut gasi cuvinte mai jignitoare ca astea in romana pentru ca toate s-ar reduce la unul: “ratat”. With all due respect, Mr.Trump… n-ai dreptate. Cel putin in ceea ce ma priveste pe mine, n-ai avea dreptate si nu ai putea sa ma faci sa ma simt o ratata daca eu as decide si as recunoaste ca nu pot sa merg mai departe. Ar insemna ca imi cunosc limitele, ca nu pot sa renunt la unele principii, ca nu sunt buna sa fac ceea ce mi se cere, ca nu sunt potrivita for the job.

Tot el mai zice ca are o admiratie mai mare pentru un boxer care desi vede ca incaseaza la pumni pana se satura, totusi ramane pe pozitii si se lasa lovit pana celalalt este desemnat castigator. Ca mai bine suporti sa ti se spuna You’re fired”, decat sa iti dai tu demisia. Eu si umilinta nu ne intelegem prea bine pentru ca eu nu ii gasesc locul in lumea asta. Incearca sa se inflitreze peste tot si de cate ori imi sta mie in putere o dau afara de nu se vede. Asa ca, la fel ca si Michelle, tipa care si-a dat demisia pentru ca avea cele mai mari sanse sa fie concediata, mai bine plec cu fruntea sus si imi pastrez integritatea si stima de sine, decat sa suport mila sau dispretul celor din jurul meu.

Trump zice ca daca perseverezi, daca depasesti cele mai mizere situatii in care esti pus, daca nu dai bir cu fugitii in fata primului obstacol, ai toate sansele sa reusesti si sa ajungi unde meriti. Ma intreb unde meriti sa ajungi daca ii lasi pe unii sa isi bata joc de tine, sau daca incasezi toate loviturile. Si pot sa va spun din experienta ca faza asta poate sa functioneze in favoarea voastra: o singura data in viata am fost umilita si am ales sa imi tin gura, sa imi canalizez toata ura intr-un coltisor al mintii si sa ii dau drumul cand ajung acasa. N-a iesit rau pentru mine, ba dimpotriva. Dar asta nu ma va face sa mai repet experienta.

Pe de alta parte, sa renunti nu e bine. Nu e bine sa te dai batut cand crezi in ceva, cand pui suflet in ceea ce faci. Sa iti urmezi visul pana la indeplinire e cea mai frumoasa experienta posibila. Sa nu te impiedici de primul obstacol si sa stai in banca ta pentru ca nu mai ai curaj. Mai sus vorbeam de neincalcarea principiilor si despre ne-apucarea unor cai neortodoxe pentru a obtine ce vrei.

… daca m-as trezi maine singura persoana de pe Pamant. In primul rand ca nu sunt o savanta, nici macar nu actionez in vreun domeniu al stiintei, in al doilea rand nu mi-as pierde timpul sa fac pe dr.Frankenstein.

Ideea la care m-a pus sa cuget Scaevola (in urma vizionarii filmului I am Legend) o sa o plasez oarecum in conditiile in care s-a desfasurat si actiunea filmului. Sa ne imaginam ca raman singura fiinta omeneasca pe Terra, intr-o civilizatie ramasa intacta, neatinsa de distrugeri majore. Adica am la dispozitie masini, benzinarii, case cu duiumul, filme si carti la discretie, tot felul de aparate, etc. Pe scurt, imaginati-va doar ca oamenii ar disparea si totul ar ramane la fel. Ce as elimina din scenariu ar fi aratarile alea contaminate de virus. Intr-o lume in care n-ai frica de nimic macar scapi de un sentiment. Eu una, cred, desi sunt o persoana care nu prea se impaca bine cu singuratatea, ca n-as innebuni intr-asa o lume. As lua o masina si m-as pune pe calatorit. M-as opri oriunde, in orice oras, la orice muzeu, in orice casa. Apoi as lua carti cu mine si as citi zile intregi, alte zile m-as uita la filme, as si dansa dupa crize indelungi de plans, de resemnare si de ganduri la sinucidere. Ar fi groaznic daca n-as avea macar o Sam cu mine.

De fapt, nu stiu ce as face, astea sunt doar primele ganduri care iti vin in minte cand cineva iti ofera ideea singuratatii si puterii supreme asupra intregii lumi, a lipsei constrangerii, a indeplinirii oricarei dorinte materiale. Cred ca dupa ce ti-ar trece euforia ca poti face ce te taie capul, nu ti-ar mai pasa, nu te-ar mai interesa nimic din tot ce ti-ar fi produs placere. Cred ca ai incepe sa plangi dupa toti parlamentarii si dupa toti politicienii, dupa cei mai enervanti oameni pe care i-ai cunoscut. Mai bine rau cu rau decat fara rau.

Mai multe despre film, gasiti la DeMaio.

Haaaaaapy birthdaaaaaaay, Johnny Depp !!!

Zilele astea se repeta unul dintre momentele cand patriotismul meu da pe dinafara si ma simt mandra ca sunt romanca. Asta se datoreaza faptului ca « Romania shines at Cannes ». Demult nu am simtit o astfel de mandrie pentru tara mea. Alte momente care mi-au provocat asemenea sentimente au fost cele de la Jocurile Olimpice, cand la gimnastica intregul podium a fost rosu, galben si albastru (superb moment), pe la Eurovision cu Luminta Anghel (se putea si mai bine), si au fost mai multe, dar acum nu mi le amintesc decat pe astea.

Revenind la Palme d’Or, nu am constientizat niciodata importanta acestui Festival de la Cannes, mi se parea o copie palida a Oscarului. Dar cred ca de anul asta, cand vad cat credit i se acorda, si mai ales ca invingatorul suprem e Cristian Mungiu, parca il vad in alta lumina. Probabil nu i-am acordat aceasta importanta pentru ca nu prea ma pasioneza filmele non-hollywoodiene. Si cum aici se premiaza filme nu foarte cunoscute si mediatizate, nu prezenta nici Festivalul nici un interes.

Sincer, nici filmele romanesti mai noi, nu prezinta un interes prea mare pentru ca mi se par toate inspirate din anii comunismului, din latura obscura a poporului nostru. In filmele romanesti, care nu stiu daca ati observat dar sunt cam fara linie melodica (cel putin cele pe care le-am vazut eu), se trateaza subiecte cum ar fi : inchisoarea, avortul, hotia, revolutia, prostitutia, infractorii, armata, de parca doar atat ar fi in tara asta. Filmul romanesc care mi-a placut cel mai mult a fost Legaturi bolnavicioase. A fost altceva, ceva cu care Romania nu era obisnuita si ceva redat atat de real incat n-a parut ridicol. Dar sa speram ca o sa avem si alte subiecte pe care sa le punem pe pelicula, ceva mai optimist…