Hallmark propune ca duminica să fie seara fetelor. Mie îmi convine pentru că de obicei duminica sunt cam ruptă de realitate, de oboseală câteodată şi dacă nu citesc, sigur mă uit la un serial sau la un film. Cum House, Grey’s şi Desperate Housewives au zilele lor din săptămână, duminica ar rămâne chiar goală. Hallmark prezintă două seriale noi: Being Erica şi Clara Sheller. Ei, de când cu Being Erica, sau pe româneşte În mintea Ericăi, mi-am găsit o nouă pasiune. Despre Clara Sheller nu pot să vă spun nimic pentru că nu m-am uitat.

Serialul a început duminica trecută şi aseara a fost episodul 2. M-a prins din prima, fiind genul de serial pentru fete, fără prea multă dramă, exact ceea ce îmi trebuie mie în perioada asta.

Erica are 32 de ani şi la vârsta asta n-are nici job, nici iubit, e pe punctul de a face o criză de depresie la orice pas până apare Dr. Tom, un psîiatru care o pune să facă o listă cu toate regretele ei şi care îi trânteşte câte un citat celebru după fiecare propoziţie. Pentru fiecare dintre ele, doctorul o trimite înapoi în timp să facă lucrurile altfel. Sau nu. Din fiecare întoarcere în timp ea trebuie sa înveţe ceva sau să adapteze pentru viitor.

În afară de aceste salturi în timp, Erica îşi trăieşte şi viaţa prezentă mergând la interviuri, ieşind la întâlniri sau stând cu prietenii.

Cam despre asta e vorba în serial. Pe mine m-a prins şi mă declar deja fan. Ah, şi ca să vă conving… personajul masculin e … cum să vă spun eu,… HOT!!!

Aş fi vrut să vorbesc şi despe Clara Sheller, dar în afara de prezentarea de pe site-ul televiziunii, pot să vă mai spun doar că e în franceză. Am prins o singură secvenţă.

Încercaţi-le ca o alternativă la serialele americane, care ne consumă psihic prea mult. Cel puţin pe mine.

A fost nevoie de filmul Little Ashes ca să mă documentez puţin despre Salvador Dali, Federico Garcia Lorca şi Luis Bunuel.

Eu sunt departe de a putea analiza o pictură şi de câte ori îmi apare în faţa ochilor una, spun despre ea „îmi place” sau „nu-mi place”. Când sunt cu adevărat pătrunsă şi fascinată de una, mai zic şi că e interesantă. La asta se reduce critica mea când vine vorba de pictură. Cu toate astea, unele dintre tablourile lui Dali îmi erau cunoscute, la fel ca şi faptul că geniul lui îl înnebunise puţin şi avea destul de des accese de nebunie şi depresie. Am o cărticică de la Cotidianul despre el, ar trebui să o citesc.

Despre poezia lui Lorca şi despre el nu ştiam nimic. La un examen prin anul III îmi picase la analizat şi interpretat una dintre poeziile lui şi mi-a plăcut destul de mult, că i-am făcut o interpretare care mi-a adus un 10. Însă se pare că nu atât de mult încât să mai pun mâna pe vreo strofă de-a lui. Lucru pe care acest film l-a schimbat.

Noroc cu Robert Pattinson care a jucat rolul lui Salvador Dali şi care m-a făcut curioasă să vad acest film biografic. Am învăţat că:

• Lorca era homsexual şi în anii studenţiei a făcut o pasiune pentru Dali.
• Lorca a fost asasinat la 38 de ani din cauza convingerilor lui politice.
• Dali a fost un voyeur şi îi plăcea să îşi privească soţia făcând sex cu alţii.
• Dali a fost exmatriculat pentru afirmaţia că nimeni din facultate nu este suficient de competent să îi evalueze picturile.
• Gala, soţia lui Dali, a fost căsătorită şi cu Paul Eluard, poet francez.

Filmul n-a apărut la noi în cinematografe şi eu l-am căutat disperată din aprilie şi până săptămâna trecută când în sfârşit am dat de el. Frapant, ăsta e cuvântul care îl poate descrie. Scene fierbinţi între doi bărbaţi atrăgători, artă la orice colţ de stradă şi mai presus de toate o foarte mare încărcătură emoţionala. După părerea mea Javier Beltran si Robert Pattinson au strălucit în acest film. Pe Rob Pattinson, departe de a-i judeca rolul din Twilight, îl văd ca pe un nou Johnny Depp datorită personajelor pe care începe să le joace. Eu am fost impresionată de prestaţia lui în Little Ashes şi tind să cred că i-a redat cu fidelitate apucăturile lui Dali.
Sper să vă fi convins să vă uitaţi la el.

Mersul la film cu gaşca de bloggeri sper să devină un obicei de-acum înainte chiar dacă filmele alese nu sunt recorduri de box-office. Prima ieşire de genul ăsta s-a petrecut la Ice Age 3 unde ne-am strâns o mânuţă de 9 bloggeri şi am vizionat prin ochelari de 3D animaţia care ne-a făcut să promitem că vom repeta experienţa. Am repetat-o aseară la Public Enemies. În ordinea intrării în scenă: Raka, eu + Iubi, Andreea, Flavia, Anda, Horia, Nuzzu, Dojo, Paul, Andrea + prietenul şi Dani. 13, deşi iniţial eram 16. Bine şi-aşa, având în vedere că rivalizam cu IRAF-ul şi concertul Zdob şi Zdub.

Anyway, nu asta era tema postului, ci precum grăiesc în titlu, filmul de aseară mi-a dat idei noi. Ce n-am zis despre Public enemies e că niciunuia nu prea ne-a plăcut. Deci n-a zis nici unul când am ieşit de-acolo: „Moamă ce film de referinţă!” Io am încercat să subliniez de cât mai multe ori: la acest film ne-am dus pentru Johnny Depp. Unii/unele şi pentru Christian Bale, aka Batman, aka exterminator de Termintator.

Şi pentru ca Johnny e actorul meu preferat, pe lângă mai câţiva, am încercat să îmi aduc aminte de când îmi place mie de el şi în ce roluri m-a dat pe spate. Deci: Read the rest of this entry &raquo

Am terminat deja şi seria a 4-a şi până acum n-am avut nimic de zis, în afară de faptul că încă mă uit şi când mă pun să mă uit, nu mă mai opresc. De parcă aş manca seminţe.
Şi n-as fi scris probabil încă un post despre serialul ăsta dacă nu intervenea ceva care să mă facă să scriu. Că aşa, din când în când mai lansam pe twitter nişte exclamaţii extaziate despre ce leşinată sunt înainte să mă pun să mă uit. Ei bine, seria a 4-a m-a supărat. Da’ nu aşa oricum, ci tare de tot. Cum, mă, să îi scoţi pe cei 3 din peisaj şi să aduci nişte nătăfleţi. Şi încă 40! Şi să faci din House un The Apprentice mai mic?!! Să mai iei nişte asemănări din Grey’s că doar nimic nu poate fi 100% original şi să dai peste cap rutina cu care am fost obişnuită?! Pentru că da, mie îmi place rutina când savurez ceva. Nu-mi place schimbarea decât când o fac eu. La fel cum Queen nu mai e Queen fără Freddie Mercury, la fel cum nici Hi-Q nu mai e Hi-Q fără Nico, aşa nici House nu mai e House fără echipa aia de 3 doctori. Şi te pomeneşti că pleacă şi Wilson de tot că atunci chiar că o să mă supăr şi mai tare pe producători…
Şi din Grey’s o să plece Izy şi/sau George, deci oricum o să mă supăr tare la toamnă…
Am văzut un singur episod din seria 5, deci nu vorbim despre ea, da??

Noroc cu taică-miu că mă mai uit şi eu la TV. Adică el se uită la filme la mine pe calculator şi eu sunt invitată să părăsesc încăperea şi să nu intru să-l deranjez. Sau dacă stau acolo să îmi ţin respiraţia şi să nu-i distrag atenţia. Câteodată, când e târziu, mă pun în pat şi citesc. Acum 2 seri însă n-am avut chef de citit şi m-am dus în altă cameră să mă uit la TV. Cum puţine lucruri mă interesează de pe posturile romaneşti, m-am aventurat pe teritorii mai prietenoase, cum ar fi discovery-urile.

Aşa am dat peste o emisiune înrudită cu alta la care mă mai uitam din când în când pe Discovery Travel & Living. LA ink este un fel de reality show nişat. Adică este o emisiune despre tatuaje, da’ în fiecare episod oamenii care vin să se tatueze vorbesc despre motivaţiile lor, despre semnificaţiile pe care le au pentru ei imaginile pe care vor să şi le imprime pe piele. Apoi, pe lângă poveştile clienţilor mai sunt şi scurte pasaje din vieţile artiştilor care prestează la salonul lui Kat von D.

Că să vă informez un pic asupra ideilor principale:
•    LA ink este un spin-off al Miami ink-ului, alta emisiune de gen
•    numele salonului este High Voltage Tatoo şi ii aparţine lui Kat von D, care a lucrat iniţial pentru Miami ink, dar a părăsit echipa şi şi-a deschis taraba proprie
•    împreună cu Kat, din echipă mai fac parte 3 femei: Pixie, Kim şi Hannah şi un tip, Corey.
•    serialul se difuzează în fiecare zi, pe Discovery Travel & Living la orele 6:05, 13:10 şi 21:10

Ce mi-a atras mie în mod special atenţia sunt următoarele chestii:
•    în primul rând, incredibilul talent pe care cei 5 artişti îl au. Vine cineva cu o poză şi în câteva ore poza e pe pielea lui, exact aşa cum arăta pe hârtie. În episodul pe care l-am văzut ieri venise un bărbat care voia imaginea fetiţei lui bolnave pe umărul stâng. Am rămas prostită cât de exact şi de identic a ieşit tatuajul. Apoi venise un pompier care voia să i se tatueze tot spatele cu ceva „peisaj” de război. Artă, nu altceva.
•    femeile alea, deşi tatuate, arata incredibil. Frumoase, machiate deşi toate sunt desenate şi găurite, da’ jur că mi se păreau mai sexy ca nişte Miss. Da’ de fapt vedeţi şi în poză. Acum nu zic eu că ar trebui să ne tatuăm toate, da’ văzându-le pe ele, mi-am schimbat părerea despre femeile tatuate aşa mult. (dacă mă gândesc la Angelina… pfui).

LA ink
Kat von D

Pixie

Kim

Hannah

Corey

Nu pot decât să vă invit să vă uitaţi.
Şi odată cu asta, mă gândeam să lansez alta expoziţie: una de tatuaje şi piercinguri. Cine se bagă?

Later edit:

Astept pozele cu tatuajele si cu piercingurile voastre pana pe 19 iunie. Pe 20 o pun online.

Plănuiam demult să scriu despre căţeii care au jucat în filme şi seriale, dar nu prea am avut timp să mă documentez şi să pun cap la cap tot ce voiam să spun. Faptul că ieri am asistat la o expoziţie chinologică la Muzeul Satului m-a ambiţionat şi iacătă postul cu poze şi explicaţii pus la punct. Era mai mult o curiozitate de-a mea şi cum vă ştiu pe mulţi iubitori de animale şi cinefili în acelaşi timp, mă gândeam ca poate va interesează şi pe voi. Sunteţi invitaţi să completaţi lista pentru că în mod cert asta nu e completă. În ordine cronologică:

1. Caţei din filme

Toto – căţelul lui Dorothy din Vrăjitorul din Oz (1939) era un Cairn Terrier şi îl chema Terry

Lassie – cred ca e cel mai cunoscut căţel dintotdeauna. Mulţi vorbesc despre rasa Collie numind-o (în mod greşit) rasa „Lassie”. Căţelul care a interpretat-o pe căţeluşă în Lassie se întoarce acasă (1943) a mai jucat acelaşi rol în alte 6 filme. În realitate era mascul şi îl chema Pal.

Hooch – un frumos exemplar din rasa Dog de Bordeaux sau Mastif francez, pe numele lui adevărat Beasley, a jucat alături de Tom Hanks în comedia Turner şi Hootch (1989).

White Fang (1991) – jucat de Jed, un câine lup care a mai apărut şi în The Thing şi în The Journey of Natty Gan

Beethoven – Saint Bernardul cu numele real Chris, a jucat în primele doua filme: Beethoven 1(1992) şi 2

Shadow – frumosul Golden Retriever din The Incredible Journey (1993) (un film la care eu ţin mult de tot) se numea de fapt Ben şi a mai jucat şi în Maybe baby, unde îl chema William, în Purely Belter – Rusty şi în Made in Hong Kong l-a jucat pe Messenger – asta da căţel actor.

Chance – partenerul lui Ben din The Incredible Journey este un Bulldog American şi în realitate îl chema Sure Grip’s Rattler.

Daphne si Rocks - Look who’s talking now (1993). Daphne este un pudel imperial si Rocks o corcitura. N-am gasit informatii despre ei.

Milo – câinele lui Jim Carey din Masca (1994) este tot un Jack Russell

Buddy – tot Golden Retriver, basketbalist de meserie, a jucat în Air Bud (1997) şi a murit de cancer un an după.

Verdell - catelul din As Good As It Gets (1997) e rasa border terrier si in realitate il cheama Jill

Bruiser – e de fapt Moonie, chihuahua-ul din Legally Blonde 1 (2001) şi 2 (2003)

Demon – din Snow Dogs (2002) a fost jucat de D.J., un husky siberian ce a mai jucat şi în Eight Below (2006) rolul lui Max.

Mother Teresa – cred că e de fapt numele adevărat al „căţelului” din Must love dogs (2005), un terra nova superb.

Sam – ciobănescul german al lui Will Smith în I am legend (2007) este femelă şi o cheamă Abbey

Marley – din Marley & me (2008)a fost un rol jucat de 22 de Golden Retrieveri, datorită celor 14 ani de viaţă ai căţelului. Din păcate nu am găsit numele lor niciunde.

2. Caţei din seriale

Dog - bassetul lui Columbo (1968)

Buck – rasa Briard, a făcut parte din distribuţia serialului Familia Bundy (1987) şi a fost jucat de Michael până a fost înlocuit de Lucky

Lucky – cockerul spaniel ce l-a înlocuit pe Buck în Familia Bundy

Murray – căţelul din serialul Mad about you (1992) e o corcitură de Collie şi în realitate îl chema Maui

Tequilla – (nu sunt sigură şi nici n-am găsit pe net) cred că este un boxer al cărui nume nu-l ştiu, dar mi-l amintesc perfect din serialul Tequilla şi Bonetti (1992). Tequilla e câinele.

Eddie – rolul căţelului din serialul Frasier (1993) a fost jucat de alţi 2 Jack Russell pe numele lor Moose şi Enzo (Enzo era fiul lui Moose), care au jucat şi în filmul My dog Skip (2000)

Rex – Ciobănescul German din serialul Comisarul Rex (1994) a fost un rol jucat de 3 caţei: Reginald von Ravenhorst, Rhett Butler şi Henry.

Wishbone (1995) – starul din serialul cu acelaşi nume este un terrier Jack Russell pe care îl cheamă de fapt Soccer

Happy – flocosul din Al şaptelea cer (1996), habar n-am ce rasă e. Cred că o fi o corcitură.

Paul Anka - din Gilmore Girls (2000) cred ca este un Bearded Collie, da’ nu’s sigura deloc.

Vincent – pe labradorul din Lost (2004) îl cheamă de fapt Madison

3. Alte filme cu catei:

Daca mai stiti…

Bine, fie, recunosc: am fost o fraieră că nu m-am apucat de serialul asta de mai mult timp. Da’ partea buna la me being fraieră e că am atâta material la dispoziţie şi atâta timp de pierdut în faţa monitorului încât plăcerea e cam dublă. Aşa cred eu.

Nu m-am uitat la House MD tocmai pentru că tooooată lumea îl lauda, toţi erau înnebuniţi, toţi îl adorau pe ironicul doctor. Pf, m-am uitat puţin pe AXN, puţin adică vreo 3 minute, şi am decis că nu-mi place. Dar doar pentru că eu sunt împotriva curentului câteodată şi cum nu l-aş citi pe Coelho sau pe Dan Brown pentru că sunt în vogă, tot de-aia nu m-am uitat nici la Lost, nici la Prison Break. Da’ House a beneficiat de slăbiciunea mea pentru serialele cu doctori şi i-am dat a doua şansă. Azi un episod pilot, mâine episodul doi, poimâine 3 şi 4, răspoimâine sau după câteva zile (nu-mi mai aduc aminte exact) episoadele 5,6,7 şi sâmbăta 8,9,10, 11, 12, parcă şi 13. Oricum ar fi, am terminat sezonul 1 mai repede decât mă aşteptam.

Ce-mi place:

-    ironia lui (cui naiba nu-i place?)
-    relaţiile cu ceilalţi 3 doctori şi cu Cuddy că aia îi cea mai delicioasă ) – respectul pe care îl au toţi pentru el, faptul că ii cunosc toate tabieturile, se lasă jigniţi de el, sunt direcţi cu el, dar niciunul nu se supără niciodată
-    lui ii pasă, da’ nu arată
-    faptul că Wilson e singurul lui prieten care îi ţine partea de fiecare dată
-    că are defectul ăla de vorbire
-    interacţiunea cu unii pacienţi, ăia mai ciudaţi pe care el îi găseşte interesanţi
-    acuma pe moment nu-mi mai vine nici o idee, da’ lista e deschisă

Ce nu-mi place:

-    că fiecare episod are acelaşi pattern. N-aş putea să o zic mai bine decât Ovi, aşa că citiţi scurta şi cuprinzătoarea lui analiză, e 100% aşa cum zice el
-    că nu prea dezvăluie sau dezvăluie prea lent vieţile personale ale doctorilor – io’s mai curioasă şi îmi place să ştiu tot, aşa ca lui. Just for fun, not because I care
-    că nu s-a pupat cu Cameron după întâlnire şi nici măcar cu Stacy (şi de ea nici nu-mi place). Măcar o dată!!! Acum. Dr. House nu-i tocmai Wentie sau McDreamy da’ jur că atunci când Cameron s-o dus la el acasă să ii spună că îşi dă demisia am putut să-l vad chiar sexy. De-asta mă enervează că nu s-o pupat cu niciuna.
-    că pentru piciorului lui nu-i în stare să găsească o vindecare.
-    nici aici nu mai am nici o idee, da’ şi lista asta e deschisă

Comparaţie cu Grey’s Anatomy

-    oricât de mult mi-ar plăcea House MD, Grey’s îmi place mai mult, deci nu Ovi, n-am uitat de el dupa un episod din House
-    la Grey’s plâng aproape la fiecare episod (ceea ce nu e un lucru rău) că e foarte touching, la House deloc până acum
-    la House râd la fiecare episod, şi când n-ar trebui, la Grey’s râd din când în când
-    House e ca şi Bailey, nazy doctors. )
-    În Grey’s e mai multa iubire, deşi şi mai multă cuplăraie, în House nu prea e deloc
-    Grey’s e mai aproape de mine pentru că Meredith îmi povesteşte la început de episod, House e mai rece şi nu mă baga în seamă, tot timpul gândeşte şi e trist
-    În Grey’s doctorii mai au şi timp liber, în House toată lumea munceşte, deşi el la ora 5 rupe uşa şi o enervează pe Cuddy că ii lasă sala de aşteptare plină

Na bine, atât. Mai comentaţi şi voi, dar să nu care cumva să îmi povestiţi ce se întâmpla în sezoanele următoare că… nu vreau să ştiu. Oricum toata lumea minte.

Am vazut si eu azi-noapte The Curious Case of Benjamin Button. Faaaaaaain film, am stat pana la 3 fara ceva sa se termine, ca e destul de lung. Are vreo 2h 30. Sa va spun povestea pe scurt: Benjamin Button asta e un copil putin mai special. Adica se naste batran, cu toate bolile fizice aferente senectutii si pe masura ce creste, intinereste da’ bolile devin psihice. Evident ca ajunge sa se indragosteasca, o face de vreo 2 ori in viata, insa marea lui iubire ramane Daisy, o fetita pe care o intalneste la azilul de batrani in care copilareste el. Desi vietile lor se despart, destinul are grija sa ii aduca de multe ori impreuna. Daisy asta e interpretata de Cate Blanchett cand ajunge la varsta decenta pentru a se indragosti de fostul mosulica, acum un barbat atragator, ce o face sa ii spuna in fiecare noapte, desi el nu e cu ea, „Noapte buna, Benjamin”. De aici nu va mai povestesc ca stric farmecul filmului.

Dupa ce am stabilit ca filmul mi-a placut de numa’, am totusi cateva nedumeriri. Prima ar fi de ce Fitzgerald are o preferinta pentru numele Daisy? Ca filmul este o ecranizare a unei povestiri scrise de Fitzgerald, cu acelasi nume. Si in The Great Gatsby si aici, Daisy este EA, femeia caruia i se inchina sentimente si actiuni demne de o telenovela. Pe nevasta-sa o chema Zelda. Deci care-i faza?

A doua ar fi o chestie din afara filmului. Cum naiba poate Angelina Jolie sta linistita sa se uite la frumosu’ si chiparosu’ de barbatu’su si la diverse femei, cum se saruta de mama focului, cum se ating, cum se mangaie, cum se prefac ca fac dragoste? Cum poate? Eu cred ca as tampi. Da, da… o sa-mi povestiti de chestia cu actoria, apoi ca e totusi Angelina Jolie si ca nici un barbat n-ar indrazni sa o lase, ca un bun actor isi face doar meseria, ca si ea face la fel,  etc. Da’ sa nu uitam ca tot meseria si-o facea si cand a jucat cu ea in Mr. And Mrs. Smith. Na acuma, nu judec eu, pur si simplu cugetam azi noapte, ca Brad Pitt asta ii un fain, desi mult timp nu mi-a placut de el. Pentru varsta lui ii un hunk. Si ce noroc pe capetele lui Tilda Swinton si Cate Blanchett sa ajunga sa ii sarute gura aia la care viseaza un sfert de planeta. Se gandeau ele oare ca vor ajunge sa faca asta?

Mna… era tarziu si n-am vrut sa treaca momentul fara sa meditez. Si o inteleg pe Eva Longoria Parker cand a zis ca nu mai vrea sa isi sarute partenerul din Desperate Housewives pentru ca s-a maritat.

Fiecare dintre noi are cel putin o vedeta pe care o gaseste irezistibila. Una a carui filme le vaneaza, a carui muzica o asculta, a carui show-uri le urmareste. De la VIP-urile noastre la adevaratele staruri cunoscute in toata lumea, o gama larga ne permite sa ne desfatam visele cele mai ascunse cu diverse chipuri si corpuri care in realitate nu vor fi niciodata ale noastre.

Idolii care ne transforma in fanatici, care ne preschimba visele in obsesii, nu raman insa asa cum ii vrem noi, nu isi pastreaza trasaturile care alimenteaza obsesiile. Se schimba si ei la randul lor. Odata cu noi, imbatranesc si isi pierd din frumusete, devin niste mosulici sau niste babute care profita pana la refuz de botox si chirurgie plastica sau sport pentru a ramane beauty icon-ul care i-a facut  „the sexiest of the year”. Nu comentam dorinta de a insela timpul, de a arata la 60 de ani ca la 30, de a corecta defecte putin vizibile. O sa fie alt post pentru subiectul asta.
Deocamdata sa ne oripilam observam ce efecte a avut timpul asupra catorva dintre cei mai sexy barbati.

Jude Law

Tom Cruise

Nick Nolte

Mickey Rourke

Val Kilmer

Russel Crowe

Vince Vaughn

Wesley Snipes

Articolul complet si alti barbati incercati de timp.
Anul asta cel mai sexy barbat a fost declarat Hugh Jackman. Era si pe lista mea

Pana duminica trecuse deja mult timp si nu mai vazusem un film. Daca nu veneau de la voi recomandarile de-a vedea Persepolis, trecea si mai mult.
Printre drafturile mele se afla si titlul acestui post si isi astepta cuminte randul. Iata ca i-a venit. Nu pentru a ma mobiliza eu sa ma pun cu burta pe cinematografie ci pentru a avea o resursa cand ma apuca dorul. Va mai spun si ca pana anul asta eram cam dezinteresata in ceea ce priveste filmografia franceza, pentru ca suferind de o doza de superficialitate, ma indopam doar cu productii americane.

Cand insa am inceput sa scotocesc dupa ceva filme pe limba care-mi place cel mai mult, am savurat cu placere urmatoarele pelicule, pe care cu siguranta le-ati vazut si voi:

Le fabuleaux destin d’Amelie Poulain – cine n-a vazut Amelie? )

L’auberge espagnole –  povestea unui tanar care pleaca la Barcelona cu bursa Erasmus; intalneste acolo, intr-un apartament unde ajunge sa locuiasca, tineri din toate colturile Europei; multiculturalitatea pe care o emana grupul da o savoare nemaipomenita unei povesti aproape banale. Audrey Tautou intr-un rol secundar.

Hors de Prix – tot din filmografia tinerei domnite, care aici interpreteaza rolul unei femei intretinute. Umbla numai cu tipi cu bani, nu oriunde ci la Monte Carlo (daca imi aduc aminte bine), pana intalneste un pricajit pe care incearca sa il transforme in gigolo. Daca ati vazut filmul, nu se poate sa nu va amintiti de : „Je voudraaaaais… j’aimeraaaaais….”

A la folie… pas du tout – ca sa incheiem cu Audrey Tautou, asta e un film mai complex, mai greut, mai psihologic, cu o turnura neasteptata. Pot sa va spun doar ca isi joaca rolul foarte bine.

Je vous trouve tres beau – am plans la filmul asta de-am capiat… atat de simplut, atat de cunoscut  noua si totusi atat de touchant. Merita sa il vedeti, mai ales ca e vorba despre Romania, si imaginea romancelor in Franta. Pentru cunoscatori, Medeea Marinescu e in rol principal.

Jeux d’enfants – nu-si merita locul printe ultimele nominalizari, insa ordinea in care am pus filmele e pur intamplatoare. Unul dintre cele mai interesante filme pe care le-am vazut, o nebunie de poveste de dragoste, o idee incredibila.

RRRrrrr !! – pe sarite ca am adormit din cand in cand. Nu stiu daca as mai avea rabdare, insa imi amintesc ca era amuzant.

La marche de l’empereur – Oooo, dar cat de induiosatori sunt pinguinii. M-am smiorcait si la filmul asta, se putea altfel?

Persepolis – cum ziceam si mai sus, mi-a fost recomandat in urma descoperirii Iranului de catre subsemnata, niste desene animate, alb negru, un pic amuzante, un pic dramatice, dar mult mai soft decat realitatea cruda.

Les chansons d’amour – uf, ca era sa uit. Filmul asta e… controversat si poate prea putin digerat de unii, de baieti in special, avand in vedere ca abunda in scene de tandrete… masculina.

Lista mea se scurteaza vertiginos. Ori nu-mi mai aduc aminte, ori astea sunt singurele filme frantuzesti pe care le-am vazut. Va invit pe voi sa completati spatiile libere.