Sportul in Romania de multe ori se rezuma la fotbal. In 80 % din cazuri, ziarele de specialitate scriu doar despre fotbalisti, despre transferuri si scandaluri, despre antrenori si finantatori, despre etape si divizii, despre campionate si despre vietile personale ale celebritilor care dau cu piciorul in minge. Pe mine una nu ma pasioneaza sportul. Adica tin cu Romania de fiecare data cand joaca, dar partea proasta e ca noi nu prea stim cand joaca pentru ca celelalte sporturi nu sunt atat de mediatizate, precum Sportul suprem din tara asta.

Ca sa n-o mai lungesc atata cu introducerea si ca sa scriu despre ce spune titlul, stiu sigur ca multi dintre voi cunosc sportivi de performanta care se pot mandri cu medalii de aur, de argint sau de bronz, obtinute la diverse concursuri sportive si mai stiu ca multi dintre acesti campioni sunt sarbatoriti doar in sanul familiei si in federatia sau clubul din care fac parte. De cate ori ati vazut la stirile sportive reportaje despre un concurs de judo sau un concurs de natatie, sau poate o cursa de atletism? De putine ori sau doar daca Romania a castigat sau a pierdut si asta pe scurt, doar amintit in vreo cateva secunde sa nu zica ca au trecut cu vedere. (Da, cacofonia e intentionata.)

Cati dintre voi ati auzit de Amalia Sisak? Poate doar cativa care ati fost colegi cu ea sau o cunoasteti din intamplare pentru ca sunteti din Timisoara. In mod normal ar fi trebuit sa stiti ca e multipla campioana mondiala, europeana si nationala la shotokan. Dar bineinteles ca nu stiti pentru ca sportul asta nu e promovat deloc. Si pe langa ca nu e promovat, nici federatia nu le permite cateodata sa fie promovati cum trebuie, dar mai ales cei care trebuie. De exemplu, ieri a avut loc Gala Sportului Timisean, dar toate ziarele au dat un singur nume. Cand de fapt au fost mult mai multi castigatori, printre care si Amalia, care a obtinut locul III la Arte Martiale. Am norocul sa o cunosc personal pentru ca  e sora prietenei mele, care actioneaza sub numele de Super Andrea. Cum nu-mi place sa scriu fara dovezi, iata mai jos poze de la concursurile la care a participat si la care a obtinut medalia de aur si cea de argint.

Un alt sportiv de care n-a auzit nimeni e Cezar Listeveanu. Membru al unui club de natatie din Timisoara, pe numele sau Masters, Cezar a obtinut la diverse concursuri medalii de aur, argint si bronz. E drept ca nivelul la care se desfasoara aceste competitii nu e unul olimpic, dar ar trebui sa stiti ca ele se organizeaza atat pe plan national, cat si european. Dar credeti ca scrie vreun ziar despre ele sau despre participanti? Abia, abia daca trimite presedintele clubului un comunicat de presa si o poza unele ziare binevoiesc sa le publice. Ce conteaza ca aduc faima Romaniei? Ce conteaza ca sunt mai buni ca ungurii?  N-are a face, daca nu au mingea la picior.
Da, Cezar e iubitul meu si in afara de mine si familia lui nu il felicita nimeni pentru toate medaliile obtinute pentru ca nu stie nimeni ca el e inotator. Iar lui nu-i sta in fire sa se laude, asa ca il laud eu.

Daca si voi aveti sportivi in familie care nu beneficiaza de nici o promovare, puteti sa imi trimiteti poze cu ei si titlurile pe care le detin si facem o galerie a campionilor.

M-am intalnit cu Edy. Zambeam si chiar ma bucuram ca il vad. L-am intrebat ce mai face. Mi-a zambit: „Not good”. Aveam impresia ca glumeste, cel putin impacarea de pe chipul lui si zambetul calm ii contraziceau vorbele. I-am cautat dovezile pe trup, pentru ca nimic din infatisarea lui nu ii intarea spusele. A coborat scarile pentru a se apropia de mine. Mi-a spus ca a fost in spital. Apoi, cu jumatate de gura, Edy mi-a spus ca mai are vreo doua luni de trait, are cancer la plamani si i s-a imprastiat prin tot corpul. Am reactionat tampit, cu o grimasa tampita, cu o replica tampita: „Really?”. Eram inca in cautarea dovezilor trupesti, scormoneam pe chipul lui si aveam impresia ca ma pacaleste. Asteptam sa izbucneasca in ras. Era senin si imi povestea ca a venit sa isi incheie socotelile si sa vanda apartamentul.
Edy e olandez. Are peste 50 de ani si ne-am intalnit doar de vreo 3 ori, sau asta era a treia?
Prima data, pe scari, la fel ca azi, era cu baiatul care locuieste in apartamentul lui si am schimbat cateva replici pe engleza. Si cateva zambete. A doua oara cand ne-am vazut, m-a rugat sa ii traduc niste acte pentru a le intelege si el. S-a bucurat cand i le-am dus dupa 2 ore. A treia oara nu-mi aduc aminte daca a fost, se prea poate sa se fi intamplat tot pe casa scarii. Daca nu, asta a fost a treia oara. Mi-a promis ca ne vom vedea cel putin o data. M-a imbratisat, mi-au dat lacrimile, iar el mi-a zambit. A multa oara.
Nu pot sa imi imaginez cum e sa stii ca urmeaza sa mori in cateva luni. Cum poti sa te impaci cu gandul asta? Cum poti sa zambesti cand stii ca nu mai e nici o speranta?
Ma uitam la Edy si imi spuneam ca e incredibil cat de viu e in fata mea si cat de mort va fi peste catva timp. Ce crud, ce neverosimil, ce departe pare moartea de mine…

As vrea sa scriu un post care sa păstreze tonul lui Alex, as vrea sa pot sa fiu puţin mai comica, mai asemenea ţie, adică „nu pe treaba mea”, insa azi nu pot. Azi vreau sa ştii ce nu ti-am spus niciodată, ce poate bănuieşti, intuieşti, iţi doreşti sau pur si simplu nu e nevoie sa spun pentru ca vine de la sine. Azi iţi mulţumesc pentru toate momentele in care m-ai ascultat, pentru toate mângâierile pe mana pe care mi le-ai dat si mai ales pentru pupicii neaşteptaţi care au aterizat pe obrazul meu stâng. Azi vreau sa iţi arat recunoştinţa mea pentru toate partidele de râs, fie ca s-au petrecut la facultate, in oraş, in vacanta, la lucru sau pe mess. Tot azi iţi cer iertare pentru toate observaţiile/reproşurile/chestiile tâmpite pe care ti le-am spus (si promit sa mă abţin cât pot de la altele).

Si sa nu închei fără nişte urări, ca e urat din partea mea. Dacă iţi spun ca iţi doresc tot ce îmi doresc mie, suna clişeic si poate neadevărat, ar putea aduce chiar a blestem, ca totuşi nu ne plac aceleaşi lucruri si Doamne fereşte sa ti se întâmple ţie lucruri pe care mi le doresc sau le visez eu. Cu accentul pe „visez”. Aşa că lăsând dorinţele mele la o parte, ţie as vrea ca viată să iţi ofere o cale întinsă pe care să nu întâlneşti prea multe obstacole, iar acelea pe care le întâlneşti sa te ajute sa devii un om mai bun, mai puternic, mai curajos. As mai vrea ca viata sa iţi scoată in aceasta cale un om care sa te iubească atât cat poate un om iubi si pe care si tu sa îl iubeşti la fel. Si pentru ca zilele astea mă conving tot mai mult cat de importanta e sănătatea, iţi doresc sa nu cunoşti durerea nici fizica, nici psihica, sa trăieşti 100 de ani ca sa putem vorbi si-atunci, la bătrâneţe, pe messenger.

Iţi mai doresc sa scapi de „griji”, sa poţi manca atâta ciocolata câtă vrei tu, fără sa ti se facă rău, sa iţi iei cate haine vrei tu de la Kenvelo si Terra Nova si mai ales sa ramai prietena mea pentru toata viata.

La mulţi ani, Inteligenţă Superioară!

Prima data cand am intrat in contact, incerca sa faca rost de o pozitie in blogroll-ul meu. Aparut de nicaieri, printr-un prim comentariu imi cerea sa ii fac loc acolo unde recomand eu blogurile care imi sunt dragi. I-am raspuns cat de diplomatic am putut ca inca nu se punea problema de asa ceva, pentru ca mai intai ar trebui sa vad si eu despre ce vorbeste, cum vorbeste si daca ma impresioneaza sau nu. Dupa vreo 3 saptamani figura deja in blogroll.
Acest post trebuia scris demult, insa am tot amanat momentul datorita inspiratiei care dadea buzna cand nu ma asteptam. Acum cateva zile insa, mi-a tras tocmai el semnalul de alarma printr-un post in care isi explica intitularea. Detaliul asta era unul dintre secretele pe care voiam sa le aflu in urma acestui post dedicat lui, dar intamplarea a facut sa primeasca o leapsa.
Trebuie sa spun ca am ajuns sa il cunosc mai bine pe Puisor in urma comentariilor pe care le-a lasat la mine. Am aflat ca e un dansator inrait, ca ii plac filmele si nu le rateaza pe cele de la Oscaruri aproape in nici un an, ca este un cititor si iubitor de literatura, ca ne cheama la fel (el masculin si eu feminin), si mai presus de astea, ca este un om normal cu multi prieteni, cu mult umor si cu mult bun simt. Asta in conditiile in care eu il credeam un revoltat impotriva societatii, a RATB-ului, a CFR-ului si a altor treburi care se intampla in capitala noastra si despre care scria posturi kilometrice.
Sunt multe lucruri de spus despe colegul de blogosfera, si nu le puteti afla decat citindu-i blogul. Eu tin sa ii multumesc pentru comentariile zilnice pe care le lasa la mine, pentru crampeiele din gandurile lui si sa il felicit pentru blogul frumos pe care il are. Motivele pentru care il citesc, i le-am insirat lui aici (puteti si voi), dar totusi va dezvalui si voua cateva: limbajul si vocabularul, in primul rand, apoi subiectele pe care si le alege si mai ales coerenta cu care isi deapana ideile. Merită!

Prima data cand am dat peste el a fost cu ocazia Blog Day. Trebuia sa caut 5 bloguri noi si sa le recomand. Nu mai stiu din blogrollul cui am ajuns la el, dar si acum imi aduc aminte de postul in care vorbea despre persoana I sg. a pronumelui personal, referindu-se la „IO” si nu la „EU”. Banateanca fiind, folosind numai „IO” in loc de „EU”, cel putin in vorbire, mi-a atras privirea. Apoi mi-a atras privirea si atentia prin pasiunea pentru carti, apoi a inceput sa comenteze la blogul meu si asta mi-a placut si mai mult. Pentru ca avea si inca are pareri frumos si bine exprimate. Nu mai isi face simtita prezenta atat de des, dar sper ca inca mai citeste ce scriu. Nici eu din pacate nu am mai comentat pe blogul lui demult, dar intru si citesc. E un fan cum n-am vazut prea multi al formatiei Queen, e singurul om cu care am intrat in contact care pipeaza (sau fumeaza pipa, nu stiu exact cum se zice). Din comentariile lui am inteles ca e tată (sper sa nu gresesc), din posturile lui ca are o sotie pictorita.

N-o sa uit sa amintesc de sustinerea pe care mi-a aratat-o cand am participat la concursul de pe bloggeri.ro. Cu fiecare post publicat acolo m-a incurajat si m-a laudat cum poate nu meritam. Ii multumesc pentru toate cuvintele frumoase pe care le-a spus despre mine si pentru toate celelate cuvinte frumoase pe care le spune despre carti.

N-as vrea insa sa par egoista si sa scriu postul acesta din perspectiva a ce a facut sau a spus el despre mine. As vrea sa ii trimit pe blogul lui pe cei care iubesc cartile, pe cei care iubesc muzica si filmele; le face recenzie si va indeamna sa le gustati pe toate. Gustati-l si voi pe el.

Nu mai stiu cum am aterizat pe blogul ei. Stiu doar ca era pe la inceputurile mele intr-ale bloggingului si ca eu am fost cu siguranta cea care a gasit-o. M-a frapat modul direct, incisiv si nesovaielnic cu care isi scria posturile. Nu stiam nimic despre ea, nici macar daca e fata sau baiat. Cred ca am aflat asta pe la al treilea post pe care i-l citeam si asta din folosirea adjectivelor la feminin. Mai apoi dubii si intrebari in privinta varstei ca prea se amestecau chestiile, ba preda pe undeva, ba era eleva, ba cineva i-a dat de scris nu stiu ce articol despre muzica clericala (asa sa fie? Nu-mi mai amintesc cu precizie). Deci cati ani are fata asta? Are putini. Mult mai putini decat i-as fi dat eu in urma lecturii posturilor ei. Daca ar fi sa o aseaman cu un personaj de carte, la capitolul asta, al varstei, as asemana-o cu Antoine din M-am hotarat sa devin prost.
Si de cand am descoperit-o inca n-am descoperit-o. Incerc sa o ghicesc, sa o intuiesc, sa o descifrez, sa o inteleg. Scrie in continuare cu sarcasm, ironie, auto-ironie cateodata, umor, inversunare, cu dreptate, original, simplu, complicat. Balanta care salasluieste in ea isi da arama pe fata de cate ori poate. Fata asta este un amalgam de tinerete, dragoste si inteligenta. Cel mai mult imi place felul in care se joaca cu cuvintele, cu frazele, felul in care da un sens inedit unor treburi banale, felul in care e matura inainte de vreme.
Nu o cunosc in realitate, pana de curand nu stiam nici cum arata. Stiu insa ce poate sa scrie, si mai ales cum poate sa scrie.
Acest post face parte din seria celor dedicate unor bloggeri pe care ii admir si pe care ii citesc cu placere, comentatori fideli ai blogului meu, pe care sper ca la un moment dat sa ajung sa ii si cunosc si live.

Aveti o incercare sa ghiciti cine e.

P.S. Sunt oleaca in pana de idei si in lipsa de timp sa cuget, asa ca va rasfat cu poze. Da’ si cand m-oi reapuca de scris… Daca nu vine muza aia odata de la plimbare o s-o aduc de urechi inapoi. Da’ pana cand???

1. Luisa Neag : http://luisaneag.unica.ro/ Am gasit aici o scriere limpede, logica, si elaborata in cuvinte putine ce rezuma idei bune. A fost profesoara, acum scrie la o revista si e fericita ca s-a petrecut schimbarea asta. Bomboana de pe tort: are o inclinatie spre limba franceza.
2. Cinabru: http://cinabru.blogspot.com/ Scrie mult, citeste mult, imi place ce citesc la el. Am inteles ca e trecut de 27 de ani, respira cultura, prea multe nu prea scrie in profil, decat o adresa de mail. Bomboana de pe tort: Io.
3. Imparat: http://imparat.wordpress.com/ Idei originale, ganduri comune, lectura captivanta. Poze foarte frumoase de prin locurile pe unde a fost, si multe multe commenturi la posturi, dovada ca subiectele pe care le alege sunt captivante pentru cititorii lui. Bomboana de pe tort: Povestea.
4. Persona non grata: http://personanongrata.weblog.ro/. Vorbeste despre femei, despre tot felul de femei.Un minus micut insa: as fi vrut sa gasesc categoriile, titlurile posturilor pe lateral. Bomboana de pe tort: Mi-ar placea sa am o discutie cu ea pe tema asta, fiind si eu oarecum into feminism, fara insa a fi feminista, daca puteti pricepe cum e aia. In fine… nu conteaza.
5. O tanti: http://a123.weblog.ro/. Nu stiu mai nimic despre aceasta doamna, decat ca, cred eu are 40 de ani. Imi place ca e distractiva, are pofta de viata, posturi scurte si te indeamna sa citesti cat mai multe. Bomboana de pe tort: categoria Umor.

Na, cam astea ar fi… Si aceste bloguri si ce mai gasesc pe la ei, isi vor face loc la mine in reader.
PS: Stiu ca am folosit cuvantul “blog” de prea multe ori. Si ce daca? Sinonime ceva?