… eu retrăiesc moartea tatălui meu. De când al meu s-a dus, au mai murit cel puțin 3 tați ai unor prieteni sau cunoștințe. Și de fiecare dată, fără să vreau mi-am amintit fiecare moment din cele 3 zile de coșmar până după înmormântare. Sâmbătă s-a dus dintre noi un alt tată, un tată pe care l-am cunoscut, un tată cool la fel ca și fiii lui, un tată care acum e înger. După ce-am aflat, toată ziua m-am gândit la cum curge oare timpul și ce se întâmplă în sufletul familiei lui. Mi i-am imaginat plângând, apoi oprindu-și lacrimile, apoi iarăsi dându-le drumul, i-am văzut în mintea mea alergând să rezolve treburi, poate la fel ca mine, ca prin vis și neputând să creadă că organizează înmormântarea tatălui. Cum să cumperi coroană pentru tatăl tău? Cum să-l vezi între patru scânduri, îmbrăcat la costum? Cum să-l vezi pentru ULTIMA OARĂ? Adică NICIODATĂ chiar e NICIODATĂ? Și iar mă doare-n piept și iar plâng și iar mă îmbrac în negru și iar un om dorme-n pământ.

E prea multă moarte în ultimul timp, anul trecut a fost Adelina (acuș se împlinește un an), anul ăsta un tată, doi tați și cine mai știe cine… Și crezi că dacă se întâmplă atât de des, poate te poți obișnui și poți accepta. Dar nu poți. Poți, eventual, să fii mai indiferent, dar la un moment dat tot se întoarce după tine și tot îți lasă golul ăla în stomac, durerea în piept și obrajii uzi de lacrimi. Și nici un gând nu te consolează pe deplin, oricâte explicații ai găsi.

Și tot ce poți să faci e să treci prin iadul ăsta, să plângi, să jelești, să cazi în genunchi, să suporți durerea, să o confrunți, s-o lași să treacă prin tine și să nu te ascunzi de ea. Va trece.

Dormi liniștit, dle. D. Știu că, la fel ca tati, vei avea grijă de ei.

Musai să pun un disclaimer la postul ăsta, ca să nu avansați cu lectura și să credeți că vorbesc pe bune, da’ m-a amuzat așa tare cuvântul ăsta („coțohârlă”) găsit pe blogul lui Anne-Marie (comentariul Andreei) încât am decis că-l fac titlu de postare. Deci nu, colegele mele nu sunt coțohârle, da’ cu siguranță colegele altcuiva sunt. Iar în acest articol vă vor vorbi despre cât de fain e să lucrezi cu oameni care sunt pe aceeași lungime de undă cu tine, cu femei care nu bârfesc, care nu critică și nu se uită la tine cu superioritate. mai mult…

În 2007 când am pornit blogul ăsta, orice se întâmpla peste zi, mie sau unei prietene, unui vecin sau altora pe la televizor, orice melodie, film sau carte, orice, orice avea șanse maxime să ajungă subiectul unui post. Mă inspiram din nimic, înșiram vorbele cu ușurință, fără să-mi pese dacă sună bine, dacă textul e coerent sau dacă stilul meu mă poate reda puțin cu nasul pe sus. Acum am mai multă grijă la alegerea subiectelor (desigur asta nu înseamnă că toate alegerile sunt bune), sunt mai atentă la cum îmi ies frazele (deși uneori nu-mi ies cum ar trebui nici după ce șterg de 5 ori), dar pierderea cea mai mare e faptul că nu mai consider orice întâmplare demnă de publicarea pe blog. Ceea ce mi se pare ușor trist. mai mult…

Spre deosebire de alte fete cu blog, nu mă pot lăuda că mama mea sau părinții mei îmi citesc blogul. Motivele le știți deja, nu-mi mai plâng de milă. Dacă mama mea n-a fost curioasă deloc de calculator, internet și tot ce înseamnă asta, pe tatăl meu îl cam rodea interesul. La loc de cinste erau filmele: de unde poate afla de filme noi, de unde și le poate lua singur și cum le poate vedea. Aveam câteva foi pe care îi scrisesem tutoriale întregi de genul „după ce pornești calculatorul, apeși pe inconița aia cu roșu și albastru (Total Commander) și dai click de doua ori pe pliculețul ăla galben pe care scrie Filme” etc. Îi explicam cum să pornească un film, cum să-l caute pe net, cum să închidă calculatorul, că mereu mi-l lăsa pornit, și ale lucruri de-astea minore. S-a prins destul de greu și oricum, era prea târziu. S-a dus înainte să își ia singur vreun film de pe net. mai mult…

Iniţial am vrut să dau alt titlu acestei postări, da’ din nu ştiu ce motiv m-am răzgândit. Voiam să mă plâng în gura mare că toate prietenele vecine şi-au luat jucăriile şi-au plecat şi m-au lăsat singură. Numai că m-am gândit că şi prietena mea tocmai s-a mutat la casa ei – mă rog, în chirie – şi un coleg de-al meu e gata să facă pasul cel mare, deci toţi pe la casele lor…

Numai eu nu mă mut. Că n-am unde şi nici n-am de ce. Şi adevărul e că nici nu-mi doresc, dar nu despre asta e vorba. mai mult…

M-am gândit la ziua asta și la scrierea acestui text cu aceeași greutate cu care m-am gândit la scrierea textului despre moartea tatălui meu. Pentru că vreau să pun pe „hartie” gânduri și lacrimi ce îmi macină sufletul de fiecare dată când îmi acord timp să mă gândesc la ce s-a ales de familia mea în ultimii ani. Nu o fac prea des pentru că e prea mare intensitatea acestor momente pentru a mă chinui de prea multe ori. mai mult…

Nu mi-am dat seama care e până n-am scanat niște poze. Puteam să-mi dau seama de asta mult mai demult, că doar pozele le am de când ni s-au făcut, însă mi-a picat mai greu fisa.

Pe cea mai veche prietena a mea o cheama Ana-Maria și e vecina mea de la etajul 4. Mă rog, nu mai e vecina mea că s-a mutat la București, unde e avocat, și din cauza asta ne vedem foarte rar și ținem legătura cam întrerupt. Dar mi-e tare dragă și mă bucur să o revăd de fiecare dată. mai mult…

Vă povesteam acum ceva vreme despre modelele din viața mea și despre cum mi-am ales cu greu 3 dintre ele. Pentru că n-au fost foarte multe femeile care să mă facă să spun: „când o să fiu mare, vreau să fiu ca ea”. Nu pentru că aș avea eu o dorință de individualitate și de diferențiere extrem de dezvoltată, ci pentru că, probabil, am fost mai greu de impresionat la nivelul ăsta. Mi-au plăcut și îmi plac femeile deștepte, descurcărețe, inteligente și puternice, multe dintre ele m-au inhibat și încă mă inhibă când sunt în prezența lor, însă doar atât. Nu mă mișcă sufleteșteîn nici un fel. Poate pentru că nu am ocazia să le văd o bucățică de interior, să văd cum sunt structurate ca ființă, ca femeie. Pentru că asta e tot ce-mi trebuie ca să mă „uit în sus la tine”, vorba zicalei. mai mult…

Spre deosebire de unele dintre prietenele mele, niciodată în viaţă nu am putut spune: „când mă fac mare, vreau să fiu ca X”. N-am avut un model de urmat, n-am admirat pe nimeni într-atât încât să îmi doresc să calc acolo unde au călcat paşii unei femei speciale din viaţa mea. Până la un anumit moment nici măcar nu mi-am dat seama că aş avea nevoie de aşa ceva, nu i-am simţit lipsa, nu credeam că ajută la ceva. Însă când mama mea s-a îmbolnăvit şi când am realizat că nu mă mai pot baza pe ea pentru nimic, mi-aş fi dorit ca ea să fi fost femeia pe care am admirat-o cel mai mult. Acea femeie care să mă motiveze, care să mă inspire şi care să mă facă să mă simt mică dacă nu mă ridic la nivelul aşteptărilor ei. Însă n-a fost cazul.

Şi m-am gândit atunci ce alte femei din jurul meu, din trecut sau din prezent, mi-au insuflat aceste sentimente. Şi sunt câteva, iar despre 3 dintre ele vă voi vorbi pe blog şi vouă. Ar fi fost 4, însă a patra m-a dezamăgit puţin. mai mult…

Dragul meu,

Nu-mi imaginez că între noi nu va exista comunicare, deci scrisoarea asta nu e pentru că nu am putea să ne înţelegem ca doi oameni normali. Dar şi tu şi eu avem personalităţi puternice şi uneori ne-am sări unul altuia la gât, cât de tare ne enervăm reciproc. Pentru că nu semeni cu taică-tu, calm, ci cu mă-ta, Gigi Duru. Aşa eram şi eu cu tăică-miu, Dumnezeu să-i odihnească sufletul, ne certam până el se îneca de nervi şi eu plecam la mine în cameră, înecată în lacrimi şi troznind uşa cât de tare puteam… Deci, vezi bine că ştiu cum e şi din papucii tai.

Ce voiam eu să îţi spun e că aşa cum eşti, eşti perfect. Desigur că n-o să îţi spun asta în faţă nici picurată cu ceară, că şi-aşa te joci cu inima mea cum îţi pică ţie bine şi de fiecare dată când mă opun cu vehemenţă, se desprinde ceva din mine şi fuge după tine să te ia în braţe şi să te pupe pe creştet. Da’ aşa-s părinţii şi aşa tre’ să procedăm. Ca să iei forma imaginaţiei mele : deştept, frumos şi cu capul pe umeri. mai mult…